Demersul Reuniunii Mariane din Eparhia de Oradea, prin doamna Președintă Otilia Bălaș, de a prezenta o serie de articole în anul 2021 în care să fie prezentate icoanele sau statuile Maicii Domnului din casele membrilor Reuniunii Mariane din diferitele Eparhii, a primit binecuvântarea Preasfinției Sale Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea, care a transmis binecuvântarea arhierească cerând  mijlocirea și ocrotirea Maicii Domnului asupra fiecărui membru.

****

REUNIUNEA MARIANĂ

Alegerea unui an închinat icoanei mi se pare minunat. E un alt fel de a spune an închinat lui Dumnezeu. Icoana este o fereastră spre Cer, ne ajută să ne transfigurăm, să ne deschidem spre Dumnezeu când ne adresăm Lui. Să ne rugăm cu smerenie: să-L adorăm, să ne căim, să-I mulţumim, să-I cerem, cu voce tare, în meditaţie, în contemplaţie. El este primul care ne cheamă, El este însetat de noi, El ne aşteaptă să I ne adresăm ca unui prieten. Ce mare cinste şi binecuvântare! Nu pânza, lemnul aurit, pictura, oricât de măiestrită, ne ajută să-I vorbim, ci Spiritul Sfânt care se găseşte în noi. Şi aşa cum Rozariul este o Mică Biblie, care parcurge în misterele sale întreaga viaţă pe pământ a Mântuitorului nostru, tot la fel, icoana descrie pagini întregi din Sfânta Scriptură. De aceea pictorul de icoane, în afară de faptul că trebuie să ducă o viaţă curată, care tindă spre sfinţenie, trebuie să cunoască bine cuvântul lui Dumnezeu. Şi să nu uităm, că ”la încheierea timpului vieţii vom da socoteală asupra modului în care am utilizat acestă resursă numită timp, alături de trupul nostru, alături de facultăţile nostre, inteligenţa noastră, voinţa noastră…” (PS Florentin, Episcop al Eparhiei de Cluj-Gherla, la Radio Maria, 1 ian. 2021).

Dau mai jos o mărturie personală a felului în care m-a urmărit faptul că voi da socoteală pentru ”talantul”primit. Am descopărit icoana poate nu întâmplător. Dumnezeu mi-a dăruit un pic de talent la desen. De mic copil, reuşeam să surprind în desen trăsăturile feţei prietenilor mei. Mi-am dorit să urmez Școala de Arte Plastice, dar părinţii m-au descurajat. Crescând într-o educaţie religioasă, pentru care mulţumesc lui Dumnezeu, m-a urmărit faptul că nu îmi folosesc talentul. Am început să pictez, în ulei, pe capacul unor cutii de pantofi, apoi pe carton ceva mai mare, în prima vacanţă după ce am intrat la facultate, când viitorul soţ mi-a dăruit de ziua mea culori de ulei, la care visam. Şi am umplut casa părinţilor mei cu picturi după pictori celebri, după natură. În primii ani de căsătorie, am urmat Școala Populară de Artă, pe care am întrerupt-o când s-a născut fetiţa mea. Am lucrat în cercetare pasionat şi am avut prilejul să ajut cu măsurători la doctoratul multora. Unul dintre ei, un chimist, Ioan Feneşan, a apărut în laborator cu o bucată de lemn pregătită pentru icoană şi mi-a cerut să pictez acasă după o imagine a Sfintei Fecioare. Mă căuta zilnic să îmi descopere tainele picturii pe lemn, ultima fază fiind aplicarea foiţei de aur. Mi-a plăcut atât mult, încât am tot pictat icoane, dăruindu-le unor preoţi, unor tineri proaspăt căsătoriţi; participam la expoziţii în biserică, eparhie. În postul Paştelui şi Crăciunului pictam icoane  oferind acel timp ca rugăciune. M-a fascinat la o expoziţie de la biserică că oamenii se apropiau cu adoraţie şi sărutau icoanele. Era uimitor că, în strădaniile de a picta, când nu eram mulţumită, la aplicarea foiţei de aur, care semnifică lumina lui Dumnezeu, truda mea era corectată. La una din expuneri de icoane, o doamnă din parohie m-a întrebat dacă vreau să pictez într-o biserică din satul ei natal. Enoriaşii doreau ca pictura iconostasului din biserica mare ajunsă la ortodocşi, construită cu sacrificii de bunicii şi părinţii lor, să fie pe iconostasul bisericuţei noi, construită de ei. Iconostasul din biserica părinţilor scăpase ca prin minune de flăcările unui incediu. Am ajuns să pictez în ulei icoanele iconostasului bisericuţei din Lemniu, construită de greco-catolicii satului. Pentru apostoli am utilizat, în înţelegere cu credincioşii, figurile celor 12 episcopi ai noştri, ”apostolii noştri”. După aceste picturi m-am simţit împăcată că am folosit puţin ”talantul” primit (chiar dacă, la cererea protopopului locului, înainte de sfinţirea bisericii a trebuit să înlocuiesc figurile epscopilor noştri cu alte figuri..)..

În acest an, peste care am trecut cu toţii cu greu, ni s-a subliniat de multe ori că ”distanţarea” are, de fapt, o latură pozitivă, aceea a ne apleca mai mult spre interior, de a ne descoperi nevoile sufletului, ale familiei, ale copiilor. Avem prilejul să imităm biserica primară, pe primii creştini persecutaţi sau pe cei din Biserica noastră Greco-Catolică Unită cu Roma, desfiinţată în comunism, care aveau biserica în propria casă, unde preotul ţinea Sfânta Liturghie sau cununia, cu riscul de a fi închis sau exterminat, iar tatăl desluşea seara familiei tainele Sfintei Scripturi. Ce ideal minunat pentru noi, în această eră, ca tatăl să fie şi preot! Este de vis! Oare ştim că la Botez, fiecare din noi am devenit preot, profet şi rege?

Am fost îndemnaţi să avem propriul altar în casele noastre, cu cruce şi icoane, unde să ne strângem să ne rugăm împreună seara, să uităm de stresul pe care mass- media îl trezeşte cu atâtea ştiri false sau distorsionate. Sfintele Liturghii urmărite la televizor sau pe calculator, ascultate la Radio Maria şi cuminecarea spirituală ne-au fost şi ne sunt de mare ajutor. Am putut urmări şi mai urmărim cateheze pe Internet, alături de romano-catolici din toată ţara. Am învăţat că suferinţa oferită împreună cu crucea noastră alături de crucea şi suferinţa lui Isus, este o comoară, este izvorul mântuirii, atât pentru noi cât şi pentru aproapele.

Întorcându-mă la icoană, am putut redescoperi puterea ei pentru a ne apropia de Isus, de Preasfânta Fecioară, de Pruncul Isus, de sfinţi, simţindu-i aproape în casele noastre, dar mai ales în suflete. Privind icoana, ne transfigurăm, ne deschidem sufletul lui Isus şi putem să-i vorbim ca celui mai buni prieten. Invăţăm să ne rugăm cu inima, să ne examinăm seara conştiinţa.

Şi nu e puţin lucru, pentru că în acest an timpul parcă s-a dilatat. Am avut mai mult timp! Înţeleptul, blândul şi smeritul Episcop al Eparhiei noastre de Cluj-Gherla, Florentin Crihălmeanu, plecat de curând la Casa Tatălui, ne atenţiona atât de frumos la trecerea dintre ani, la Radio Maria: ”… utilizarea timpului va fi un subiect al judecăţii noastre.”.. „..trebuie să ştim că totul se joacă aici, pe pământ; aici ne dobândim, de fapt, mântuirea, în acest timp. De aici preţiozitatea timpului pe care îl trăim.”.. „Îţi doresc să ai timp; nu-ţi îţi doresc un har oarecare, îţi doresc ceea ce mulţi nu au; îţi doresc să ai timp pentru a te distra şi a râde, îţi doresc timp pentru ceea ce faci, pentru ceea ce gândeşti; nu doar pentru tine însuţi, dar şi pentru a-l putea oferi celorlalţi; îţi urez să ai timp nu pentru a te grăbi şi a fugi, ci pentru a fi bucuros, a fi vesel; îţi urez timp nu doar pentru a trece, îţi urez timp pentru a rămâne, timp pentru a te minuna, timp pentru a te încredinţa, timp pentru a atinge stelele, timp pentru a creşte şi a te maturiza; îţi urez timp pentru spera din nou şi pentru a iubi din nou, îţi urez să ai timp pentru a te găsi pe tine însuţi, şi vei găsi o persoană minunată! pentru a trăi în fiecare zi, fiecare oră ca pe un dar; îţi doresc să ai timp pentru viaţa ta, căci timpul trece prea lent pentru cel care aşteaptă, prea rapid pentru cel care se bucură, prea greu pentru cel care suferă, dar pentru cel care iubeşte, timpul înseamnă veşnicie.”

Monica Culea

Președinta Reuniunii Mariane

Eparhia Greco-Catolică Cluj-Gherla