1 Decembrie 1918 nu a fost concepută de corifeii Unirii drept o zi a răzbunării, ci una a dreptății și a împăcării. Chiar Iuliu Maniu, cel care a făcut posibilă Unirea, enunța acest gând: românii nu vor să se transforme în asupritori, iar celelalte comunități etnice din Transilvania vor avea dreptul să se administreze și să se judece în limbile lor proprii.
La 1 Decembrie 1918, românii din Transilvania au decis să se unească cu Regatul României, iar figurile cele mai importante ale Unirii erau Regele Ferdinand I și Regina Maria. Vestitorul Unirii era viitorul cardinal Iuliu Hossu, cel care și-a asumat, cu cele mai mari riscuri, decizia de a sprijini Consiliul Național Român și activitatea celor care militau pentru Unire.
Artizanii Unirii erau, în imensa lor majoritate, oameni cu principii. Iuliu Maniu a refuzat, în 1919, șansa de a deveni prim-ministrul Regatului României, pentru că își asumase responsabilitatea de a conduce Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Peste ani, Iuliu Hossu, aflat în închisorile comuniste, a refuzat demnitatea de mitropolit ortodox al Moldovei, pentru că își asuma martiriul, în calitate de episcop unit, greco-catolic. Crezul său a fost exprimat în cuvintele: ”Credința noastră este viața noastră”.
În perioada interbelică, corifeii Unirii și-au manifestat vocația de ctitori. Regele Ferdinand I a reușit să reclădească o țară ruinată de război, în care se regăseau acum provincii și populații extrem de diferite, cu limbi și culturi aparte și cu istorii care păreau ireconciliabile. Dacă, astăzi, există încă România i se datorează în mare măsură lui Ferdinand I. Regina Maria s-a implicat cu entuziasm în acțiunile diplomatice care au avut drept efect recunoașterea Unirii și, mai apoi, a promovat interesele României așa cum nimeni altcineva nu ar fi putut să o facă.
Iuliu Maniu a fost arhitectul celui mai democratic sistem politic pe care îl cunoscuse România. Deși nemulțumit de prevederile centralizatoare ale Constituției din 1923, cu pragmatism, a reușit să creeze cel mai bun sistem legislativ posibil în baza legii fundamentale a statului, creată de marele său rival, Ion I.C. Brătianu. Nu este întâmplător faptul că femeile au primit dreptul de a vota și a fi alese tocmai în timpul guvernării lui Iuliu Maniu. Din păcate, valurile politicii au făcut ca acest drept să fie acordat doar pe jumătate: Iuliu Maniu a promovat legea organică referitoare la alegerile locale, dar nu a avut timpul necesar să promoveze și legea referitoare la dreptul de vot al femeilor pentru alegerile parlamentare.
Iuliu Hossu și-a manifestat vocația de ctitor în sens spiritual. El a mutat sediul episcopal greco-catolic de la Gherla la Cluj și a creat în Cluj una dintre cele mai bune instituții de învățământ: Academia Teologică Română Unită, Greco-Catolică. Tot el, în 1936, a ctitorit prima comunitate monahală din cel mai important centru de pelerinaj al românilor ardeleni, cel de la Nicula. Iuliu Hossu a încredințat prima mănăstire de la Nicula (afirmație întemeiată pe documente istorice, nu pe legende pioase) călugărilor din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare.
Cu toate neajunsurile din perioada interbelică, România părea instalată definitiv pe un făgaș bun. Însă Cel de-al Doilea Război Mondial și succesiunea de dictaturi de extrema dreaptă și de extrema stângă au modificat parcursul României. În doar câțiva ani, a fost pierdută o muncă de decenii.
La doar 30 de ani de la momentul Marii Uniri, nepotul lui Ferdinand I și al Mariei, Regele Mihai I, era alungat de pe tron și din țară. Iuliu Maniu și Iuliu Hossu erau aruncați în închisorile în care aveau să se stingă din viață. Iuliu Maniu a murit în temnița din Sighetu Marmației, iar Iuliu Hossu a trecut printr-o succesiune de temnițe, înainte de a se stinge din această viață, în 1970, după ce aflase vestea că a devenit primul cardinal român din istorie. Aceasta după ce comuniștii și infamele lor slugi au pângărit și momentul de 1 Decembrie, prin intermediul unei farse sinistre. La 1 decembrie 1948 (nu am scris cu majusculă în mod intenționat), la Alba Iulia, era oficiată o josnicie: ”revenirea” greco-catolicilor la Biserica Ortodoxă. Comuniștii au confiscat Catedrala Încoronării și au rebotezat-o în catedrala ”reîntregirii”. Tot ei au încercat să confiște și simbolismul zilei de 1 Decembrie.
Poate așa se explică faptul că, în 1990, comuniștii au decis să proclame 1 Decembrie drept zi națională. O eroare istorică cu tâlc; România avea, are și va avea o Zi Națională, care este ziua nașterii României ca stat independent: 10 Mai. Comuniștii din jurul lui Ion Iliescu nu se gândeau doar 1 Decembrie 1918, ci și la 1 decembrie 1948.
Însă 10 Mai este mai mult decât Ziua Independenței, proclamată în 1877; este și ziua nașterii Dinastiei Române, în 1866, precum Ziua Regatului, din 1881.
Din toate aceste motive, eu aniversez de 1 Decembrie Ziua Unirii din 1918, fără să uit nelegiuirea de la 1 decembrie 1948.
Și tot din aceste motive, serbez Ziua Națională pe 10 Mai.
La mulți ani, România!
Claudiu Pădurean
Sursa: www.clujtoday.ro
