„
preot, doctor evanghelic
(1195-1231)
“Cea mai înalta origine, cum spune Augustin în cartea De vera religione, este Tatal, de la care sunt toate lucrurile si de la care purcede Fiul si Duhul Sfânt. Frumusetea perfecta este Fiul, adevarul Tatalui, cu nimic deosebit fata de el. Perfecta bucurie si supremul bine este Duhul Sfânt, darul reciproc al iubirii Tatalui si a Fiului”[1].
Aceasta era teologia pe care fratele Anton o învata fratilor deja în timpul sfântului Francisc. El dadea ordinului în formare o pregatire intelectuala care l-ar fi facut capabil sa poarte carisma franciscana în orice ambient, fara sa piarda splendoarea sa genuina. Dar figura lui Anton este putin cunoscuta sub acest aspect, în timp ce este foarte cunoscuta în versiunea elaborata de pietatea populara.
Un sfânt universal
Într-o biblioteca a unui episcop brazilian, am dat întâmplator de un foarte frumos volum cu titlul: “Anton din Lisabona, sfânt si soldat”. Ca tarile de traditie lusitana au pastrat placuta amintire a originii sale portugheze, o stiam bine, dar ca dragostea brazilienilor pentru acest sfânt a ajuns pâna într-acolo încât l-au înrolat în armata lor, acest lucru nu mi l-am putut imagina niciodata. Nu numai ca l-au voit ca protector al soldatilor lor, dar au facut ca toti militarii de cariera, de la simplul soldat la capitan, sa verse regulat stipendiul nu în contul lui, care în paradis nu cauta bani, ci a unui convent al sau.
Pe de alta parte, nu exista lucru mai admirabil decât ca devotiunea acestui sfânt a depasit demult granitele Bisericii Catolice, trezind interes în rândul ortodocsilor, budhistilor si musulmanilor. Acolo unde au ajuns franciscanii, populatia, fara deosebire de credinta religioasa, l-a primit ca pe omul lui Dumnezeu, care, cu puterea sa vindecatoare, vine în întâmpinarea durerilor si asteptarilor omenirii din toate timpurile. Chiar si pentru aceasta, sunt relatate despre el minuni fara sfârsit si, uneori, chiar lipsite de simt critic.
Primele etape
Dar sa vedem mai de aproape adevarata istorie a lui Anton. Numele sau de botez este Fernando Martins; s-a nascut la Lisabona, într-o familie cu bunastare, în anul 1195. Pâna la 15 ani, a frecventat scoala de la catedrala. Atunci, cartea test era Psaltirea si unii dintre elevii cei mai inteligenti o învatau pe de rost. Ea folosea pentru învatarea cititului, a scrisului, pentru cântarea în Biserica în cadrul actiunilor liturgice si, de asemenea, drept catehism pentru instruirea în privinta adevarurilor de credinta. Bineînteles, era în limba latina, limba tuturor scolilor europene, care prezenta si avantajul ca deschidea posibilitatea de a frecventa si cele mai prestigioase centre de studiu de pe continent. Alaturi de adevarurile credintei, Fernando a învatat si gramatica, retorica, muzica si aritmetica.
La 15 ani, a intrat în Manastirea “Sfântul Vincentiu”, care apartinea calugarilor regulari ai sfântului Augustin, la doar câtiva kilometri de Lisabona. Era singura cale pentru a putea progresa în studii, dar a fost si ocazia pentru a descoperi frumusetea vietii religioase traite în regula augustiniana; o viata comuna modelata pe prima comunitate crestina, unde calugarii cautau sa fie o singura inima si un singur suflet, si cu acest spirit se lansau apoi în afara conventului pentru a construi Biserica.
Fernando a avut cei mai buni maestri si a devenit un augustinian fervent. Avea însa un singur regret: parintii veneau prea des la el si acest lucru îl tulbura. Exista în Portugalia tristul obicei de a intra în manastiri nu pentru a face o scurta vizita sau pentru a aprofunda viata spirituala, ci pentru a profita de rudele devenite calugari. Acest lucru nu a fost pe plac tânarului Fernando care, neputând sa se opuna unui obicei înradacinat de mult timp, i-a surprins pe toti, cerând sa fie transferat la Manastirea “Sfânta Cruce” de la Coimbra, la circa 175 km de Lisabona.
Liber atunci de prezenta inoportuna a parintilor, a putut sa se daruiasca total studiului si rugaciunii. A profitat de aceasta îndeosebi sub conducerea celor mai buni maestri: studiul teologiei l-a facut dupa obiceiul timpului, adica citind si meditând Sfânta Scriptura, scrierile sfintilor parinti, în primul rând, pe sfântul Augustin, si comentariile cele mai prestigioase cum erau si acelea ale lui Petru Lombardul.
La Coimbra a avut posibilitatea de a-si satisface setea de întelepciune, dar tot aici a aflat si o cruce grea. Comunitatea era de mult timp divizata. O parte observa cu fidelitate regula, sub conducerea maestrului Joao Nunonez, bucurându-se de sprijinul papilor; în timp ce cealalta parte, mult mai consistenta, urma obiceiurile decazute ale lui Joao César, puternic sprijinit de rege. În felul acesta, manastirea pontificala augustiniana din Coimbra, deja celebra prin sfintenie si prin stiinta, a ajuns sa fie motiv de scandal în întreg regatul.
Aici, Fernando si-a terminat studiile si a devenit preot, ramânând fidel idealului sau de calugar si cultivând speranta ca sarmanul sau prior îsi va schimba viata, mai ales dupa ce acesta se va fi întors de la Conciliul al IV-lea din Lateran, care tocmai atrasese atentia tuturor spre reforma Bisericii. O speranta pe care priorul de la Coimbra foarte curând avea sa o zadarniceasca, lucru ce avea sa atraga interdictul asupra regelui si Regatului Portugaliei.
Carisma de care s-a îndragostit
În aceste circumstante atât de dureroase, Fernando i-a cunoscut pe fratii sfântului Francisc. Ei locuiau în Cenobiul “Sant=Antonio degli Olivi”, nu departe de manastire, si care veneau deseori pentru a cere de pomana. Haina lor si modul în care vesteau cuvântul lui Dumnezeu l-au miscat profund pe tânarul monah augustinian, dar si mai mult l-a pus pe gânduri întoarcerea la Coimbra a trupurilor neînsufletite a cinci frati franciscani martirizati de musulmani în Maroc. Acesti fii ai sfântului Francisc din Assisi nu glumeau, ei traiau evanghelia ad litteram si erau gata sa-si dea viata pentru idealul lor.
Fernando s-a sfatuit cu priorul sau si, o data obtinuta permisiunea sa, a cerut sa devina franciscan. Trecerea si îmbracarea hainei a avut loc în vara anului 1220, într-o forma modesta si aproape trecuta cu vederea, dat fiind si faptul ca Portugalia se afla sub pedeapsa interdictului; pe de alta parte, nu fastul ceremoniei îl interesa pe Fernando.
Viata la “Sant=Antonio degli Olivi” era tocmai aceea pe care el, ajuns fratele Anton, o visase dintotdeauna, deoarece aici saracia, castitatea si ascultarea nu erau expuneri savante, ci perle luminoase care straluceau în cotidian; si trairea fraternitatii actualiza pe deplin visul evanghelic al sfântului Augustin: a fi o singura inima si un singur suflet.
Anton a îmbratisat carisma sfântului Francisc tocmai atunci când dobândise deja, pe lânga parintii augustinieni, un bogat bagaj cultural, mai presus de toate, biblic si patristic, pe care în acel timp nu l-ar fi putut afla la franciscani. Totodata a avut sansa de a cunoaste franciscanismul în fervoarea sa de la început.
Plecat spre Maroc, ajunge la Assisi
În acea perioada, dorinta lui Francisc era de a evangheliza tinuturile unde locuiau musulmanii si, pentru acest motiv, si Anton s-a pregatit pentru a pleca spre Maroc, în speranta ca o atare aventura avea sa se termine cu martiriul. A plecat în toamna aceluiasi an sau în primavara anului urmator. Ajuns în tinutul de misiuni, a ramas acolo doar putin timp, deoarece a fost lovit de boala si apoi repatriat. Corabia care-l ducea spre Lisabona, împinsa de furtuna, l-a debarcat însa în Sicilia. Si daca tot a ajuns aici, a considerat ca lucrul cel mai bun era sa mearga la Assisi, unde sfântul Francisc se pregatea pentru celebrul “capitlu al rogojinilor”, adunându-si în jur fratii. La capitlu, Anton nu era decât un simplu frate portughez, necunoscut chiar si lui Francisc. A petrecut acele zile bucuros sa poata contempla umilinta fondatorului. El însusi sedea la picioarele fratelui Elia, ascultând cu atentie cuvântul celor considerati mai învatati, dar altfel arata foarte mare hotarâre atunci când era vorba de a apara spiritul domnitei Saracia.
O data cu terminarea capitlului, fiecaruia trebuia sa i se arate care-i va fi destinatia. În privinta lui Anton, nimeni nu stia ce trebuie facut, chiar si pentru faptul ca nu vorbea decât latina si, deci, nu putea fi util pentru a predica înaintea poporului. Fiind totusi preot, a fost luat de fratele Graziano din Romagna pentru a celebra Liturghia în conventul din Montepaolo. Anton, pe lânga faptul ca le asigura fratilor celebrarea Euharistiei, le pregatea si hrana, în timp ce acestia se odihneau, se rugau si se pregateau sa coboare din nou de pe munte pentru a predica.
O teologie care nu stinge Spiritul
În septembrie 1222, s-a petrecut un fapt curios. Era sarbatoarea hirotonirii întru preotie a unor frati si fratele Graziano nu a reusit sa gaseasca un predicator deosebit. S-a adresat, spre surprinderea tuturor, lui Anton. Poate ca el îi cunostea deja talentul. Când Anton a început sa vorbeasca, a fost o adevarata revelatie. Nu se putea tine sub obroc o lampa asa de luminoasa. Stirea a ajuns pâna la Francisc si, o data cu stirea, o cerere insistenta: Anton sa-i învete pe toti fratii stiinta divina a Sfintei Scripturi.
Surpriza cea mare a venit o data cu raspunsul lui Francisc. Toti cunosteau aversiunea fata de studii, care diluau prin gloria desarta a stiintei vinul genuin al evangheliei. Dar lui Anton i-a raspuns cu aceasta scrisoare eleganta: “Fratelui Anton, episcopul meu, fratele Francisc îti transmite sanatate. Îmi face placere ca tu sa-i înveti pe frati teologia, dar sa ai grija ca, într-o asemenea ocupatie, sa nu stingi duhul sfintei rugaciuni si al evlaviei, asa cum este scris în regula. Cu bine”.
Anton este numit episcop, deoarece în acele timpuri numai episcopii aveau misiunea si totodata capacitatea B atunci când exista cu adevarat! B de a predica adevarata doctrina credinciosilor; ceilalti o puteau face numai cu autorizarea din partea lor sau a papei, asa cum era cazul franciscanilor si dominicanilor. Francisc a recunoscut în fiul sau spiritual ca dobândirea adevaratei cunoasteri a evangheliei nu era împiedicata de stiinta, dar ca aceasta era pusa în slujba ei. Punându-si încrederea în eruditul frate venit de la Lisabona, sfântul Francisc includea în carisma sa si lumina ce venea din cunoasterea teologica. Sfântul Bonaventura va fi cel care, mai târziu, va face ca aceasta lumina sa straluceasca în toata splendoarea.
Învatator si ghid
Anton, în acest timp, deschidea drumul, învatându-i pe frati teologia, în conventele din Bologna, pâna în anul 1224, la Montpellier, probabil pâna în 1225, la Toulouse, în 1225 si Padova, din 1229 pâna în 1231. În acelasi timp, continua sa predice poporului, mai întâi, în diferitele locuri, din Italia septentrionala pâna la Rimini, unde facea ravagii erezia catara si patarina, apoi în Franta si, în sfârsit, din nou prin împrejurimile orasului Padova.
De asemenea, a avut responsabilitatea conducerii în ordinul sau, ca supraveghetor, la Limoges, în Franta, si ca ministru provincial, în Italia de Nord.
În timpul liber, Anton aseza pe hârtie lectiile si predicile sale. Chiar si aici, el traia saracia franciscana a timpului sau. Obisnuit sa foloseasca bogata biblioteca de la Manastirea augustiniana “Sfânta Cruce” din Coimbra, se multumea acum sa stea în convente sau în locuri retrase doar cu o singura carte: Isus cel Rastignit. Îl asista însa memoria sa, care îl ajuta sa parcurga linistit paginile Scripturii si scrierile patristice, fara sa neglijeze celebrii autori latini ca Horatiu, Cicero, Ovidiu si Virgiliu, chiar daca citatele sale nu puteau avea toata rigoarea stiintifica, datorita lipsei codicelor ce ar fi trebuit consultate.
Anton le preda fratilor teologia pe care el a învatat-o, o teologie biblica ce acorda un loc privilegiat meditarii Cuvântului, îmbogatita de comentariile sfintilor parinti, dar în întregime cuprinsa de duhul propriu carismei franciscane, care îl vede pe Dumnezeu ca fiind iubirea de la care provine întreaga creatie.
Aceeasi iubire ni-l reveleaza si pe Fiul, o revelare începuta în actul întruparii în sânul feciorelnic al Mariei si continuata pâna la expresia sa maxima în patimirea sa. Anton si ascultatorii sai aveau foarte viu înaintea ochilor lor cea ce s-a petrecut cu seraficul lor parinte pe muntele Verna.
Legea trinitara: iubirea
Conform învataturii sfântului Anton, nu numai viata de frate, dar si aceea a oricarui crestin trebuie sa se modeleze pe legea trinitara a iubirii în cele doua coordonate ale ei: iubirea fata de Dumnezeu si iubirea fata de aproapele. Facând referinta la sfântul Isidor de Sevilla, el spune ca vulturul, dupa ce a depus trei oua în cuibul sau, arunca unul dintre ele pentru a cloci numai doua, bine stiind ca nu ar putea hrani trei puisori. La fel, si noi nu putem sa alimentam în acelasi timp iubirea fata de Dumnezeu, aceea fata de aproapele si iubirea de sine; crestinul trebuie sa elimine din inima iubirea de sine, tocmai pentru a putea duce la maturitate celelalte doua iubiri.
Anton era un maestru de neegalat prin simplitatea limbajului sau, prin vivacitatea imaginilor si prin sinteza care permitea ascultatorilor sai sa pastreze în minte tot ceea ce au ascultat. “Isus Cristos B spunea Anton B ne paste în fiecare zi cu doctrina evanghelica si cu sacramentele Bisericii”. El pleca întotdeauna de la cuvântul lui Dumnezeu ca aliment indispensabil, dar, constient de slabiciunea umana, indica imediat nevoia harului sacramentelor.
În timpul diferitelor sale ocupatii, Anton, urmând indicatiile sfântului Francisc, obisnuia sa mearga intervale scurte de timp în micile locuri de retragere ale ordinului sau de-a dreptul în mici grote naturale, pentru a se dedica mai intens rugaciunii, pe care el n-o definea ca “înaltare a mintii”, ci “înaltare a inimii la Dumnezeu”, un raport de iubire între creatura si Creator, o contemplare si un discurs între cel care iubeste si care este iubit. De aceea, primul lucru pe care-l învata ca fiind necesar în timpul rugaciunii era sa-l ceara “pe Dumnezeu lui Dumnezeu”. Aici parca auzim ecoul raspunsului pe care sfânta Clara îl dadea sfântului Francisc.
Aceste lucruri, Anton le traia, le învata fratilor si le predica poporului si, pentru a-i ajuta pe unii si pe altii, le scria. Asa au aparut Discursuri duminicale si Discursuri festive, care i-au meritat titlul de doctor evanghelic. Discursurile festive au ramas însa incomplete, din cauza mortii sale.
Reformator al Bisericii
În imaginatia populara, Anton are un aspect delicat si tineresc, un caracter rabdator si supus, si un cuvânt dulce si convingator. Apoi, pe bratele sale este contemplata imaginea copilului Isus. Realitatea istorica, însa, este putin diferita.
Din analizele facute pe ramasitele sale pamântesti, se stie ca avea un chip cu trasaturi hotarâte sau B cum se spune B avea o fata ce parea cioplita cu toporul. Aparenta fizica exprima bine si caracterul sau. A reusit sa se domine pe sine si sa devina un om blând, dar la momentul oportun, stia sa-si scoata si ghearele, nu pentru a se apara pe sine, ci pentru a afirma cu claritate adevarurile evanghelice.
Ceea ce vazuse de tânar în manastirea din Coimbra regasea si în atâtea alte locuri, deoarece viata calugarilor si a preotilor din acel timp nu era deloc edificatoare. Daca li se cereau acestora sa lupte împotriva ereziei catare, mai întâi trebuia ca acestia sa-si corijeze obiceiurile care erau, de fapt, cauza cea mai profunda a ereziei.
Într-unul din discursurile sale, el scria: “Prelatii si clericii uzurpa stiinta Vechiului si Noului TestamentY când n-o învata spre edificarea altora, ci pentru lauda si onoarea proprie. Pentru ei, în Proverbe, s-a spus: Un inel de aur în nasul unui porc, asa este femeia frumoasa lipsita de minte. Femeia frumoasa si mândra sunt clericii molatici si împopotonati ca femeile care se vând pentru bani: frumosi prin luxul hainelor, prin numarul nepotilor si poate al fiilor si prin câstigul usor obtinut; îngâmfati pentru ca ceea ce spun, nici ei si nici altii nu împlinesc. În toate zilele striga prin biserici si urla asemenea câinilor, dar fara sa se înteleaga, deoarece trupul este în cor si sufletul în piataY ei, care au inelul de aur al stiintei si al elocventei, nu se rusineaza, asemenea porcilor, sa intre în mocirla luxului si a avaritieiY Nu cauta adevarul evangheliei, nu traiesc conform prescriptiilor fondatorilor, ci duc o viata decazuta si falsa”.
Calugarilor le recomanda, înainte de toate, umilinta, ca virtute fundamentala, pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu si a putea porni pe drumul evangheliei. Facea, de asemenea, o observatie foarte pertinenta asupra micilor defecte care însoteau mai mereu chiar viata persoanelor virtuoase, care, “alaturi de lucrurile frumoase pe care le faceau, aveau, spre umilirea lor, si defecte. Neputinta de a le învinge, oricât de mici ar fi, constituie pentru ele un continuu îndemn la a trai în umilinta”[2].
Cât îi priveste pe cei învatati care intrau în convent si erau mai usor tentati de mândrie, acestora le amintea: “Daca într-o comunitate exista persoane mai învatate, Dumnezeu, pentru a le chema, s-a folosit de cei simpli. El a ales pe cei ignoranti si mici, pe cei slabi si neluati în seama pentru a-i pune alaturi de cei întelepti, de cei puternici si nobili, pentru ca nimeni sa nu se poata mândri în sine, ci în acela care s-a întors la Nazaret si le era supus lor”[3]. În fond, aceasta a fost si experienta sa.
Interesant, de asemenea, este ceea ce spunea despre ascultare: “Nu vei reusi niciodata sa vezi daca nu vei fi ascultatorY Daca vei fi surd la glasul celui care îti porunceste, vei fi si orb. Asculta, deci, cu toata inima, pentru a putea vedea cu ochiul contemplatieiY Dumnezeu pune un ochi în inima, când aceluia care asculta îi da lumina contemplatiei”[4].
Anton face cunoscut ca laicilor, care în mod normal traiesc în casatorie, Dumnezeu le cere curatia mintii si calugarilor castitatea perfecta. Dar predica cea mai eficace în privinta castitatii era însasi prezenta sa, din care iradia divinul.
Acesti trei piloni ai vietii crestine si religioase, saracia, ascultarea si castitatea, nu au nici o consistenta si sunt distrusi, cu usurinta, în primele asalturi ale luptei, daca nu sunt animati întotdeauna de iubire. Lui îi placea sa aminteasca: “Doua lucruri, iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele, fac perfecta fiinta umana”.
Aparator al saracilor
În ultima perioada a vietii sale (1229-1231), a parcurs diferite orase si sate din Veneto, predicând si readucând pacea în suflete, luând apararea celor mai slabi, dar nu întotdeauna a avut si succes. Cronicarul Rolandino da Padova, contemporan sfântului, povesteste ca Anton, “fie ca si-a pus încrederea în Domnul, fie ca a fost rugat de prietenii contelui Rizzardo, s-a dus la Verona si, acolo, a intervenit pe lânga conducatorii Ligii Lombarde, seful armatei din Verona, domnul Ezzelino, si consilierii sai, pentru a-i elibera pe conte si pe prietenii sai. Dar rugamintile sale nu au avut nici un ecou, în ciuda justetei lor, în acele inimi lipsite de caritate. Fara sa fi fost luat în considerare, sfântul a trebuit sa se întoarca la Padova”.
Una dintre plagile cele mai cutremuratoare ale acelui timp erau legile nedrepte care permiteau nu numai camata, dar si închisoarea pe viata pentru cel care nu putea sa-si achite propriile datorii. Predica sa împotriva acestor samavolnicii a convins orasul Padova sa emita o lege care, la 15 martie 1231, a eliminat aceasta plaga sociala: “La cererea reverendului si piosului frate Anton, confesor al Ordinului Fratilor Minori, nici un debitor sau garant nu va putea fi lipsit pe viitor de libertate, când se afla în imposibilitatea de a plati. În acest caz, va putea sa raspunda cu proprietatea, dar nu cu persoana si libertatea sa”.
Dintre ramurile de nuc, în casa Tatalui
În mai 1231, în aerul caldut de primavara ce îsi facea tot mai mult simtita prezenta, Anton s-a mutat la Camposampiero, aproape de Padova, oaspete al contelui Tiso. Aici, putea sa ramâna linistit în rugaciune si sa continue redactarea Discursurilor festive. Nu a acceptat sa traiasca într-una dintre camerele castelului, ci si-a construit o chilie pe un nuc robust, pentru a putea trai cufundat cu totul în Dumnezeu si în natura. Dupa putin timp, s-a îmbolnavit si a trebuit sa coboare si sa porneasca din nou spre Padova. A fost constrâns sa se opreasca în localitatea numita Arcella, unde fratii deschisesera un ospiciu. La 13 iunie 1231, Anton parasea lumea aceasta si trupul sau era înmormântat în bisericuta “Sfânta Maria, Maica lui Dumnezeu”, unde astazi se înalta renumita bazilica, la Padova.
Poporul care fusese instruit în credinta si aparat de abuzuri l-a ales imediat ca patron si, în anul urmator, papa Grigore al IX-lea l-a proclamat sfânt. În 1263, sfântul Bonaventura, cercetând ramasitele pamântesti, i-a gasit limba nealterata. În 1946, papa Pius al XII-lea l-a declarat învatator al Bisericii.
Sursa: http://www.calendarcatolic.ro
