„
Cuvântul PS Sale Mihai, episcop greco-catolic de Bucuresti, la lansarea politei filatelice dedicata a 4 personalitati ale Unirii: Ionel Bratianu, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Miron Cristea
20 martie 2018 – Amfiteatrul Bibliotecii Centrale Universitate „Carol I”- Bucuresti
Regretele istoriei si elogiul caracterelor
Episcopul Iuliu Hossu si contributia Bisericii Române Unite la Marea Unire din 1918
Salut cordial initiativa Romfilatelia si multumesc pentru invitatia de a spune – din postura de episcop greco-catolic al capitalei – un cuvânt despre cardinalul Iuliu Hossu. Pentru mine este o bucurie sa rememorez, cu prilejul acestei distinse reuniuni, figura unui mare patriot si prelat al Bisericii Române Greco-Catolice.
Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost construita prin consecventa unor mari sacrificii personale peste care s-a suprapus conjunctura favorabila României de la sfârsitul Primului Razboi Mondial. Tocmai de aceea este nelalocul sau sa credem ca Centenarul s-ar putea reduce la o simpla evocare. Daca nu dorim o posteritate golita de suflu interior, acest an ne obliga. Cei tineri au nevoie sa descopere de ce înaintasii lor s-au straduit sa edifice o Românie unita si onesta, în recunostinta lor fata de ajutorul primit de la Dumnezeu.
*
Singurele marturii fotografice ale adunarii de la Alba-Iulia, din data de 1 Decembrie 1918, i le datoram lui Samoila Mârza, un tânar greco-catolic pasionat de fotografie, originar din satul Galtiu, aflat la circa doisprezece kilometri de orasul Marii Uniri. Una dintre aceste fotografii surprinde imaginea miscata a episcopului român unit al Gherlei, Iuliu Hossu, imortalizat în coltul din dreapta al cadrului, cu o palarie melon pe cap, în timp ce dadea citire unui text de pe niste foi tinute în mâna. Nascut în 1885, fiu de preot greco-catolic, episcopul român unit al Gherlei a citit la Alba-Iulia rezolutia unirii Transilvaniei cu tara mama, facând parte apoi din delegatia celor patru ardeleni – doi uniti cu Roma (episcopul Hossu si Vaida-Voievod) si doi ortodocsi (episcopul Miron Cristea si Vasile Goldis) – care i-au dus regelui Ferdinand la Bucuresti, pe 13 decembrie 1918, proclamatia Unirii.
Iuliu Hossu se va întâlni din nou cu perechea regala a României, în dimineata zilei de 27 mai 1919, urându-i bun venit, în scurta oprire la gara din Gherla, înainte de intrarea triumfala în Cluj. Si de atunci s-a pastrat o fotografie, de data asta clara, cu tânarul episcop încadrat de regele Ferdinand si regina Maria. Trei zile mai târziu, pe 30 mai, mare trebuie sa fi fost bucuria lui Iuliu Hossu când, dupa întâia vizita a familiei regale la Alba-Iulia, a fost de fata la primirea regelui si a reginei în catedrala de la Blaj. Regina Maria ne descrie cu emotie scena: „La Blaj am ajuns foarte târziu. Este cel mai drag, cel mai simplu orasel, are ceva înduiosator în el si el a fost întotdeauna un centru de cultura româneasca, cu multe scoli si preoti. Poate, din toate primirile pe care le-am avut, aceasta a fost cea mai entuziasta, erau mii de oameni care aproape ca-si pierdusera capul de bucurie. Am avut un serviciu religios – foarte tânarul si amabilul episcop Hossu era si el acolo. Mi-a placut slujba de la biserica, se întunecase, biserica era plina de lumânari, m-am simtit înaltata, corul a fost frumos. Blajul mi-a lasat o impresie deosebit de placuta”.
Regina Maria, în aceeasi vizita din Ardeal, în mai 1919, descrie o calatorie în Tara Motilor, unde o buna parte a românilor erau credinciosi uniti cu Roma. Sunt înduiosatoare scenele pe care regina le descrie, simtindu-i pe taranii simpli constienti de momentul istoric, fiindca fusesera deja pregatiti sufleteste. Astfel, în bucuria motilor care îl întâmpinau pe „împaratul” tuturor românilor (regele Ferdinand) – caruia toti îi sarutau mâna cu respect – se regasea si mostenirea pe care Biserica Româna Unita a dobândit-o românilor prin Evanghelie si prin legatura de credinta cu Roma. Aceasta sansa istorica – pentru unii superficiala si fara importanta – i-a pregatit însa pe românii ardeleni sa-si cunoasca drepturile si i-a învatat, în acelasi timp, raspunderea în fata vitregiei istoriei.
Astfel, în bisericile si în scolile tinute de Biserica Greco-Catolica s-a creat de-a lungul anilor o cultura de masa, ale carei preocupari pentru latinitatea limbii si identitatea crestina de tip bizantin, asa-numita lege româneasca, schitau personalitatea poporului român. Lipsiti de drepturi civile ca natie în Monarhia habsburgica, românii au avut parte de apostolatul Bisericii Unite. Ea a reusit sa supravietuiasca, tot asa cum a rezistat idealul sau de demnitate nationala, presarat în suflete alaturi de crezul unirii de credinta cu Roma. Este vorba despre o istorie ascunsa voit de regimul comunist, care nu putea suporta faptul ca Biserica Unita, inspirata de legatura sa intelectuala cu Apusul, a dat pentru toti românii startul deschiderii spre civilizatia de matrice apuseana. Într-adevar apostolatul greco-catolic, inspirat din experienta culturala a catolicismului, a facut ca aceasta Biserica româneasca sa devina principalul artizan al deschiderii românilor ardeleni spre modernitate. Acest lucru înseamna ca drumul elitelor românesti greco-catolice nu poate fi înteles fara asimilarea gândirii teologice occidentale – cei mai multi erau clerici sau din familii preotesti – si a ideii de demnitate a persoanei, rezultatul cautarilor succesive ale filosofiei apusene. Mai aproape de noi, în secolul XX, vigilenta si discernamântul de credinta al Romei, pentru a recunoaste si condamna ideologia nazista sau comunista, au marcat pentru totdeauna misiunea si prestanta Bisericii Române Unite si, în mod cert, tinuta credinciosilor sai.
*
Privind cu detasare primii ani de dupa 1990, se poate constata, pe lânga frica de necunoscut de atunci, si inventivitatea morbida în perceptia adevarului istoric. Astazi, zâmbim la fantasmagoriile care, în ambianta acelor ani tulburi, circulau pe seama Bisericii Române Unite reînviate, dar oameni bine dotati intelectual au cedat atunci în fata prejudecatilor stabilite în timpul regimului comunist. Îmi amintesc, de pilda, cum se spunea ca greco-catolicii nu voiau altceva decât sa dea ungurilor Ardealul si cum se tacea asupra apartenentei confesionale când era vorba despre marii români greco-catolici. Desi mostenirea comunista a alterat simtul interior fata de lucrurile importante ale vietii, evocarea generatiei Marii Uniri ne îndreptateste sa vedem cum istoria valorilor este scrisa de persoanele de caracter care s-au opus compromisului.
Statura si mesajul episcopului Hossu, ale Bisericii sale si ale românilor uniti cu Roma, greco-catolici – reprezentând o buna parte din totalul celor care au faurit actul de Unire de la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia – ne confirma astfel ca valoarea vietii depinde de asumarea constiintei morale si de alegerile pe care ea le inspira. Ironia sortii episcopului Hossu a fost ca, dupa un apostolat remarcabil în Clujul interbelic si în perioada sinistrei ocupatii maghiare, a fost arestat si închis, treizeci de ani dupa Unire, în Bucurestiul pe care-l numea cu simplitate „Sionul împlinirilor nationale”.
Trecut prin universul concentrationar al comunismului care i-a desfiintat Biserica, episcopul si-a scris cu mari riscuri amintirile din închisoare, în ultimii ani de viata traiti sub asprimea domiciliului fortat de la manastirea Caldarusani. În acest manuscris publicat postum, abia în 2003, episcopul cardinal Iuliu Hossu reveleaza posteritatii locul în care se situeaza adevaratele valori crestine si care este indicele autentic al unui neam. Decedat în 1970, dupa 22 de ani de închisoare si domiciliu fortat, a reusit sa dea marturie în infernul persecutiei pentru adevarul iubirii lui Hristos si al iertarii, depasind prin discretie, rabdare si speranta formalismul, publicitatea sau recunostinta pe care lumea o distribuie numai cu scopuri precise.
Reconstituind istoria ultimilor ani din viata cardinalului Hossu, Postulatura cauzei sale de beatificare, facând apel la documente inedite si istorici seriosi, a putut prelua în mod implacabil urmatoarea concluzie: „cardinalul a ramas pâna la decesul sau un intransigent militant al reînfiintarii Bisericii Române Unite, manifestând repulsie fata de orice manevra drapata în amabilitate fata de o institutie ecleziala care continua sa fie reprimata. Desigur, intransigenta nu este echivalenta cu solutii radicale si inutil riscante. Meritul lui Iuliu Hossu a fost mentinerea în acelasi registru al intransigentei si moralitatii nu doar în epoca confruntarii si persecutarii deschise, ci în cea a destinderii, în care festivismul ecumenic, efuziunile în relatiile Est-Vest, capitularile si compromisurile devenisera exercitii mondene”.
*
Polita filatelica de astazi comemoreaza patru mari români, apartinând celor doua confesiuni crestine care au faurit România unita. A fi român de caracter nu este, prin urmare, un capriciu politic, nu este apanajul unei majoritati electorale, de spirit partinic, dar nici privilegiu confesional. Viata fiecarei personalitati este, de fapt, un miracol al perseverentei fata de adevar si moralitate. De aceea, nu putem surprinde maretia unor personaje creatoare de istorie, fara sa descoperim demnitatea pe care o confera atitudinea lor în suferinta si cum este aratata credinta lor în alegerile vitale pe care le-au facut.
„Unde nu este datorie, nu este drept si unde nu este ordine, nu este libertate” spunea Carol I, ctitorul acestei cladiri unde ne aflam. Tot ce s-a întâmplat, dupa 1918 si pâna la venirea comunismului, a aratat ca românul a avut sansa de a-si „gestiona istoria”, chiar daca pentru multe secole aceasta istorie fusese faurita de altii. Ce a fost însa mai de pret – si înfaptuit inclusiv prin meritul indiscutabil al Bisericii Unite – este ca românii, lasati liberi sa-si construiasca destinul, au putut sa si-l asume pentru a intra într-o lume civilizata. A citi trecutul în spirit de reconciliere pentru forjarea caracterelor de mâine nu este doar cea mai importanta lucrare favorabila adevarului, ci si singura apoteoza fireasca pentru orice neam serios, care se respecta.
Dumnezeu sa binecuvânteze România si sa-i pomeneasca în veci eroii!
Sursa: http://episcopiabucuresti.ro