„Preasfintite Parinte Episcop,

Excelenta Voastra Domnule Rector Magnific,
Excelentele Voastre Domnilor Ambasadori,
Excelenta Voastra Domnule Consul General,
Preacucernici Parinti,
Dragi frati români,

Doresc sa va multumesc pentru onoarea de a fi invitat sa iau cuvântul în prezenta domniilor voastre. Înca de la început va marturisesc toata bucuria mea – eu ambrozian (fiu al acestui oras si al acestei Biserici) – de a prezenta motivele profunde pentru care toti cei prezenti aici, în acest loc, între aceste ziduri antice, trebuie sa se simta acasa, pentru ca istoria acestor locuri nu este deloc o istorie straina spatiului românesc.

Stim cu totii ca din teritoriile Daciei lui Traian, toti oficialii si armatele imperiale au fost retrase la sud de Dunare sub împaratul Aurelian (între anii 270 si 275).

Dar cu mult înainte de aceasta data, în anul 212, împaratul Caracalla a promulgat Constitutia Antoniana, cunoscuta sub numele de Edictul din Caracalla, prin care cei – liberi – care locuiau în Imperiu, le era atribuita pe deplin cetatenia romana. Din acel moment toti locuitorii Imperiului, indiferent de apartenenta lor etnica, lingvistica, traditia religioasa, toti au fost numiti si se credeau „romani”: o identitate, a lor, initial institutionala, a ajuns sa fie consolidata peste tot Imperiul prin contactul si compararea cu populatiile externe, barbarii, care într-un mod din ce în ce mai consecvent s-au stabilit în ceea ce a fost numit atunci de asemenea, România, aflata în teritoriile Imperiului.
Trebuie remarcat faptul ca nimeni, nici un popor, nu si-a uitat specificitatea etnica si lingvistica; erau africani, sirieni, celti, dar toti spuneau ca sunt „romani”.
Este foarte elocvent ceea ce vedem, la începutul secolului al XVI-lea, în ceea ce fusese odinioara provincia romana a Africii, în care a fost înfiintat regatul vandalilor. Episcopul locului Fulgenzio di Ruspe, un african din zona Cartaginei, adresându-se regelui vandal Trasamundo (Ad Trasamundum regem libri III, I: De mysterio Mediatoris, II, 2), nu a ezitat sa mentioneze diversitatea culturala dintre romani si barbari; si putin mai târziu în acelasi secol, în Galia, Venanzio Fortunato, propunea acelasi binom dialectic vorbind despre România si barbari (Carmina, VI, II).

Dar sa ne amintim ca grecii însasi, de-alungul secolelor dupa re-întemeierea Constantinopolului si pâna la Revolutia din 1821 se numeau „Romei” sau „Romani”. Si totusi Rum Patrikhànesi (adica Patriarhia Româna) este definita de turci Patriarhia de Constantinopol.
Atunci când populatiile din nordul si sudul Dunarii, înainte si dupa anul 275, au continuat sa se numeasca „romani”, ei nu au facut altceva decât sa-si exprime sentimentul de apartenenta la o traditie institutionala si la o mostenire a civilizatiei care la Roma si în Imperiu se legau.
Poporul român pe care noi îl vedem secole mai târziu iesind din istorie, este rezultatul acestui proces grandios si extraordinar si care aduce reflexia idealitatilor legate de apartenenta încercata si testata la traditia juridica si institutionala a Imperiului, care nu era un Stat mare de dimensiuni enorme: Imperiul nu este un stat, ci este o institutie care urmareste sa îmbratiseze totul cu pace, garantând unitatea si armonia prin lege.

Tocmai aceasta înradacinare în mostenirea romana face ca românii sa fie aici acasa. Pentru ca aici suntem într-o inima vie a unei realitati antice a imperiului roman. Când aceasta Bazilica Ambroziana a fost construita, Milano era resedinta împaratilor occidentali, iar toata viata institutionalizata a Imperiului era în acest oras. Deasemenea si viata bisericeasca. Aproximativ în anul 378 Ambrozie a fost cel care în orasul Illyricum, Sirmium, a fost cel care l-a hirotonit pe episcopul locului Anemio.
La picioarele Columnei lui Traian, badea Cârtan era un dac coborât din coloana.
Dar aici, dupa Edictul de la Caracalla, un român este un cetatean roman care a venit – ca Pavel în Faptele Apostolilor (25, 11-12) – în centrul realitatii institutionale de care el este pe deplin parte.
Iar acest centru este alcatuit din resedinta împaratilor, este la 300 de metri de noi, si care mai pastreaza câteva urme din acele timpuri.
Deci, dragi frati români, venind aici, ati venit în casa tuturor, unde toti „romanii” sunt acasa.
Dar ca si români în Italia aveti înca un motiv special care va uneste de zona acestei Bazilici. În curtea din partea de nord a Bazilicii exista o biserica veche, care dateaza din secolul al XI-lea (Sfântul Sigismund) cu coloanele din marmura greaca.

În aceasta biserica , în anii '60, a început – cu parintele arhimandrit Mircea Clinet – asistenta religioasa a românilor din Italia (în afara Romei). Si de aici – de fapt – a, fost creata toata reteaua de parohii si comunitati românesti care astazi sunt raspândite în întreg teritoriul italian.
Înca o data, un loc unde românii, si în special românii din Italia nu pot decât sa se simta acasa. Prin urmare nu va spun „bine ati venit” ci „bine v-am regasit”, multumindu-va pentru prezenta voastra.

Cesare Alzati