„Introducere
„I-a placut lui Dumnezeu, în bunatatea si întelepciunea sa, sa se dezvaluie si sa faca cunoscut misterul vointei sale (cf. Ef1,9): prin Cristos, Cuvântul facut trup, oamenii pot ajunge la Tatal în Duhul Sfânt si se fac partasi la firea dumnezeiasca (cf. Ef2,18; 2Pt 1,4). […] Însa profunzimea adevarului […] atât despre Dumnezeu cât si despre mântuirea omului, ne straluceste în Cristos, care este Mijlocitorul si, în acelasi timp, plinatatea întregii revelatii”[1]. Învatatura despre mântuirea în Cristos cere sa fie mereu aprofundata din nou. Tinând îndreptata privirea spre Domnul Isus, Biserica se îndreapta cu iubire materna spre toti oamenii, pentru a le vesti întregul plan de alianta a Tatalui care, prin Duhul Sfânt, vrea „sa reuneasca toate sub un singur cap, Cristos” (Ef 1,10). Aceasta scrisoare vrea sa scoata în evidenta, urmând marea traditie a credintei si cu referinta deosebita la învatatura papei Francisc, unele aspecte ale mântuirii crestine care pot sa fie astazi greu de înteles din cauza recentelor transformari culturale.
Incidenta actualelor transformari culturale asupra semnificatiei mântuirii crestine
Lumea contemporana simte nu fara dificultate marturisirea de credinta crestina, care îl proclama pe Isus unic Mântuitor al întregului om si al întregii omeniri (cf. Fap 4,12; Rom 3,23-24; 1Tim 2,4-5; Tit 2,11-15)[2]. Pe de o parte, individualismul centrat pe subiectul autonom tinde sa-l vada pe om ca fiinta a carei realizare depinde numai de fortele sale[3]. În aceasta viziune, figura lui Cristos corespunde mai mult unui model care inspira actiuni generoase, cu cuvintele sale si gesturile sale, decât Celui care transforma conditia umana, încorporându-ne într-o noua existenta reconciliata cu Tatal si între noi prin Duhul Sfânt (cf. 2Cor 5,19; Ef 2,18). Pe de alta parte, se raspândeste viziunea unei mântuiri pur interioare, care trezeste eventual o convingere personala puternica, sau un sentiment intens, de a fi uniti cu Dumnezeu, dar fara a asuma, a vindeca si a reînnoi relatiile noastre cu ceilalti si cu lumea creata. Cu aceasta perspectiva devine dificil sa se perceapa sensul Întruparii Cuvântului, prin care El s-a facut membru al familiei umane, asumând carnea noastra si istoria noastra, pentru noi oamenii si pentru mântuirea noastra.
Sfântul Parinte Francisc, în magisteriul sau ordinar, a facut adesea referinta la doua tendinte care reprezinta cele doua devieri tocmai amintite si care se aseamana în unele aspecte cu doua erezii antice, pelagianismul si gnosticismul[4]. În timpurile noastre prolifereaza un neo-pelagianism prin care individul, în mod radical autonom, pretinde sa se mântuiasca pe sine însusi, fara a recunoaste ca el depinde, în adâncul fiintei sale, de Dumnezeu si de altii. Mântuirea se încredinteaza atunci fortelor individului, sau structurilor pur umane, incapabile sa primeasca noutatea Duhului lui Dumnezeu[5]. Un anumit neo-gnosticism, la rândul sau, prezinta o mântuire pur interioara, închisa în subiectivism[6]. Ea consta în ridicare „cu intelectul dincolo de carnea lui Cristos spre misterele divinitatii necunoscute”[7]. Astfel se pretinde sa se elibereze persoana de trup si de cosmosul material, în care nu se mai descopera urmele mâinii providentiale a Creatorului, ci se vede numai o realitate lipsita de sens, manipulabila conform intereselor omului[8]. De altfel, este clar ca aceasta comparatie cu ereziile pelagiana si gnostica vrea doar sa evoce trasaturile generale comune, fara a intra în evaluari cu privire la natura exacta a erorilor antice. De fapt, este mare diferenta dintre actualul context istoric secularizat si cel din primele secole crestine, în care s-au nascut aceste erezii[9]. Totusi, deoarece gnosticismul si pelagianismul reprezinta pericole perene de rastalmacire a credintei biblice, este posibil sa se gaseasca o anumita familiaritate cu miscarile actuale tocmai descrise.
Atât individualismul neo-pelagian cât si dispretul neo-gnostic al trupului desfigureaza marturisirea de credinta în Cristos, Mântuitor unic si universal. Cum ar putea Cristos sa medieze Alianta întregii familii umane, daca omul ar fi un individ izolat, care se autorealizeaza numai cu fortele sale, cum propune neo-pelagianismul? Si cum ar putea sa ajunga la noi mântuirea prin Întruparea lui Isus, prin viata, moartea si învierea sa în adevaratul sau trup, daca ceea ce conteaza ar fi numai eliberarea interioritatii omului de limitele trupului si de materie, conform viziunii neo-gnostice? În fata acestor tendinte, aceasta scrisoare vrea sa reafirme ca mântuirea consta în unirea noastra cu Cristos, care, cu Întruparea, viata, moartea si învierea sa a generat o noua ordine de relatii cu Tatal si între oameni si ne-a introdus în aceasta ordine gratie darului Duhului sau, pentru ca sa ne putem uni cu Tatal ca fii în Fiul si sa devenim un singur trup în „primul nascut între multi frati” (Rom 8,29).
III. Aspiratia umana la mântuire

Omul percepe, direct sau indirect, ca este o enigma: Cine sunt eu ca exist, dar nu am în mine principiul existentei mele? Fiecare persoana, în felul sau, cauta fericirea si încearca s-o dobândeasca recurgând la resursele pe care le are la dispozitie. Totusi, aceasta aspiratie universala nu este în mod necesar expresa si declarata; mai mult, ea este mai secreta si ascunsa decât poate sa apara si este gata sa se reveleze în fata unor urgente deosebite. Foarte des ea coincide cu speranta sanatatii fizice, uneori asuma forma dorintei mari pentru o mai mare bunastare economica, se exprima pe larg prin nevoia de pace interioara si de o convietuire senina cu aproapele. Pe de alta parte, în timp ce cererea de mântuire se prezinta ca o angajare spre un bine mai mare, ea pastreaza si caracterul de rezistenta si de depasire a durerii. La lupta de cucerire a binelui se alatura lupta de aparare de rau: de ignoranta si de eroare, de fragilitate si de slabiciune, de boala si de moarte.
Cu privire la aceste aspiratii credinta în Cristos ne învata, refuzând orice pretentie de auto-realizare, ca ele se pot face pe deplin numai daca Dumnezeu însusi face posibil acest lucru, atragându-ne spre El. Mântuirea deplina a persoanei nu consta în lucrurile pe care omul le poate obtine de la sine, cum ar fi posesia sau bunastarea materiala, stiinta sau tehnica, puterea sau influenta asupra altora, buna reputatie sau auto-complacerea[10]. Nimic creat nu poate satisface complet omul, pentru ca Dumnezeu ne-a destinat la comuniunea cu El si inima noastra va fi nelinistita pâna când se va odihni în El[11]. „Vocatia ultima a omului este efectiv una singura, cea divina”[12]. Revelatia, în acest mod, nu se limiteaza sa vesteasca mântuirea ca raspuns la asteptarea contemporana. „Dimpotriva, daca rascumpararea trebuie sa fie judecata si masurata dupa nevoile existentiale ale fiintelor umane, cum s-ar putea evita suspiciunea de a fi creat pur si simplu un Dumnezeu Rascumparator facut dupa imaginea nevoii noastre?”[13].
În afara de asta, este necesar de afirmat ca, dupa credinta biblica, originea raului nu se afla în lumea materiala si corporala, experimentata ca o limita sau ca o închisoare din care ar trebui sa fim salvati. Dimpotriva, credinta proclama ca tot cosmosul este bun, deoarece este creat de Dumnezeu (cf. Gen 1,31; Înt 1,13-14; 1Tim 4,4), si ca raul care dauneaza mai mult omului este cel care provine din inima sa (cf. Mt15,18-19; Gen 3,1-19). Pacatuind, omul a abandonat izvorul iubirii si se pierde în forme false de iubire, care-l închid tot mai mult în el însusi. Aceasta separare de Dumnezeu – de Cel care este izvor de comuniune si de viata – care duce la pierderea armoniei dintre oameni si a oamenilor cu lumea, introducând dominarea dezagregarii si a mortii (cf. Rom 5,12). În consecinta, mântuirea pe care credinta ne-o vesteste nu se refera numai la interioritatea noastra, ci la fiinta noastra integrala. De fapt, toata persoana, în trup si suflet, a fost creata de iubirea lui Dumnezeu dupa chipul si asemanarea sa si este chemata sa traiasca în comuniune cu El.
Cristos, Mântuitor si Mântuire
În niciun moment al drumului omului, Dumnezeu n-a încetat sa ofere mântuirea sa fiilor lui Adam (cf. Gen 3,15), stabilind o alianta cu toti oamenii în Noe (cf. Gen 9,9) si, mai târziu, cu Abraham si descendenta sa (cf. Gen 15,18). Mântuirea divina asuma astfel ordinea creaturala împartasita de toti oamenii si parcurge drumul lor concret în istorie. Alegându-si un popor, caruia i-a oferit mijloacele pentru a lupta împotriva pacatului si pentru a se apropia de El, Dumnezeu a pregatit venirea „unui Mântuitor puternic, în casa lui David, slujitorul sau” (Lc 1,69). La plinirea timpurilor, Tatal l-a trimis în lume pe Fiul sau, care a vestit împaratia lui Dumnezeu, vindecând orice fel de boli (cf. Mt 4,23). Vindecarile realizate de Isus, în care se facea prezenta providenta lui Dumnezeu, erau un semn care facea trimitere la persoana sa, la Cel care s-a revelat pe deplin ca Domn al vietii si al mortii în evenimentul sau pascal. Conform Evangheliei, mântuirea pentru toate popoarele începe cu primirea lui Isus: „Astazi s-a facut mântuire pentru aceasta casa” (Lc 19,9). Vestea buna a mântuirii are un nume si un chip: Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitor. „La începutul faptului de a fi crestin nu se gaseste o decizie etica sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoana, care da vietii un orizont nou si totodata orientarea ei decisiva”[14].
Credinta crestina, de-a lungul traditiei sale seculare, a ilustrat, prin multiple figuri, aceasta opera mântuitoare a Fiului întrupat. A facut asta fara a separa vreodata aspectul vindecator al mântuirii, prin care Cristos ne-a rascumparat de pacat, de aspectul care ne ridica, prin care El ne face fii ai lui Dumnezeu, partasi ai naturii sale divine (cf. 2Pt 1,4). Luând în considerare perspectiva mântuitoare în sens descendent (pornind de la Dumnezeu care vine sa-i rascumpere pe oameni), Isus este luminator si revelator, rascumparator si eliberator, Cel care îl îndumnezeieste pe om si îl justifica. Asumând perspectiva ascendenta (pornind de la oamenii care se adreseaza lui Dumnezeu), El este Cel care, ca Mare Preot al Noii Aliante, ofera Tatalui, în numele oamenilor, cultul perfect: se jertfeste, ispaseste pacatele si ramâne mereu viu pentru a mijloci în favoarea noastra. În acest mod apare, în viata lui Isus, o minunata sinergie a actiunii divine cu actiunea umana, care arata netemeinicia perspectivei individualiste. De fapt, pe de o parte, sensul descendent marturiseste întâietatea absoluta a actiunii gratuite a lui Dumnezeu; umilinta de a primi darurile lui Dumnezeu, înainte de orice actiune a noastra, este esentiala pentru a putea raspunde la iubirea sa mântuitoare. Pe de alta parte, sensul ascendent ne aminteste ca, prin actiunea pe deplin umana a Fiului sau, Tatal a voit sa regenereze actiunea noastra, pentru ca, asimilati lui Cristos, sa putem face „faptele bune pe care le-a pregatit Dumnezeu de mai înainte ca sa umblam în ele” (Ef 2,10).
În afara de asta, este clar ca mântuirea pe care Isus a adus-o în însasi persoana sa nu are loc numai în mod interior. De fapt, pentru a putea comunica fiecarei persoanei comuniunea mântuitoare cu Dumnezeu, Fiul s-a facut trup (cf. In 1,14). Tocmai asumând trupul (cf. Rom 8,3; Evr 2,14; 1In 4,2), nascându-se din femeie (cf. Gal 4,4), „Fiul lui Dumnezeu s-a facut fiu al omului”[15] si fratele nostru (cf. Evr 2,14). Astfel, pentru ca El a intrat sa faca parte din familia umana, „s-a unit, într-un fel, cu fiecare om”[16] si a stabilit o noua ordine de raporturi cu Dumnezeu, Tatal sau, si cu toti oamenii, în care putem sa fim încorporati pentru a fi partasi de însasi viata sa. Prin urmare, asumarea trupului, departe de a limita actiunea mântuitoare a lui Cristos, îi permite sa medieze în mod concret mântuirea lui Dumnezeu pentru toti fiii lui Adam.
În concluzie, pentru a raspunde, fie reductionismului individualist de tendinta pelagiana, fie celui neo-gnostic care promite o eliberare pur interioara, trebuie amintit modul în care Isus este Mântuitor. El nu s-a limitat sa ne arate calea pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, o cale pe care dupa aceea am putea s-o parcurgem pe cont propriu, ascultând de cuvintele sale si imitând exemplul sau. Mai degraba, Cristos, pentru a ne deschide poarta eliberarii, a devenit El însusi calea: „Eu sunt calea” (In 14,6)[17]. În afara de asta, aceasta cale nu este un parcurs doar interior, la marginea raporturilor noastre cu altii si cu lumea creata. Dimpotriva, Isus ne-a daruit o „cale noua si vie pe care ne-a deschis-o prin […] trupul sau” (Evr 10,20). Asadar, Cristos este Mântuitor pentru ca a asumat omenitatea noastra integrala si a trait o viata umana deplina, în comuniune cu Tatal si cu fratii. Mântuirea consta în încorporarea noastra în aceasta viata, primindu-l pe Duhul sau (cf. 1In 4,13). El a devenit astfel, „într-un fel, principiul oricarui har conform umanitatii”[18]. El este, în acelasi timp, Mântuitorul si Mântuirea.
Mântuirea în Biserica, trup al lui Cristos
Locul în care primim mântuirea adusa de Isus este Biserica, comunitate a celor care, fiind încorporati în noua ordine de relatii inaugurata de Cristos, pot sa primeasca plinatatea Duhului lui Cristos (cf. Rom 8,9). A întelege aceasta mediere mântuitoare a Bisericii este un ajutor esential pentru a depasi orice tendinta reductionista. De fapt, mântuirea pe care Dumnezeu ne-o ofera nu se obtine numai cu fortele individuale, cum ar vrea neo-pelagianismul, ci prin raporturile care se nasc din Fiul lui Dumnezeu întrupat si care formeaza comuniunea Bisericii. În afara de asta, dat fiind ca harul pe care Cristos ni-l daruieste nu este, asa cum pretinde viziunea neo-gnostica, o mântuire pur interioara, ci care ne introduce în relatiile concret pe care El însusi le-a trait, Biserica este o comunitate vizibila: în ea atingem carnea lui Isus, în mod singular în fratii mai saraci si suferinzi. Asadar, medierea mântuitoare a Bisericii, „sacrament universal de mântuire”[19], ne asigura ca mântuirea nu consta în auto-realizarea individului izolat si nici în fuziunea sa interioara cu divinul; ne încorporeaza în Biserica ce este o comunitate în acelasi timp vizibila si invizibila, în care în timp ce ne apropiem de frati, în special de cei care sunt mai mult în nevoie, atingem realmente carnea lui Isus. Mântuirea, mediata de Biserica, consta deci în încorporarea într-o comuniune de persoane, care participa la comuniunea Treimii.
Fie viziunea individualista fie cea pur interioara despre mântuire contrazic si economia sacramentala prin care Dumnezeu a voit sa mântuiasca persoana umana. În Biserica, participarea la noua ordine de raporturi inaugurate de Isus are loc prin intermediul sacramentelor, între care Botezul este poarta[20] si Euharistia este izvorul si culmea[21]. Se vede astfel, pe de o parte, inconsistenta pretentiilor de auto-mântuire, care se bazeaza numai pe fortele umane. Dimpotriva, credinta marturiseste ca suntem mântuiti prin Botez, care ne imprima caracterul de nesters al apartenentei la Cristos si la Biserica, din care deriva transformarea modului nostru concret de a trai raporturile cu Dumnezeu, cu oamenii si cu creatia (cf. Mt 28,19). Astfel, purificati de pacatul stramosesc si de orice pacat, suntem chemati la o noua existenta conforma cu Cristos (cf. Rom 6,4). Cu harul celor sapte sacramente, credinciosii cresc încontinuu si se regenereaza, mai ales când drumul devine mai obositor si nu lipsesc caderile. Atunci când ei, pacatuind, abandoneaza iubirea lor fata de Cristos, pot sa fie reintrodusi, prin sacramentul Pocaintei, la ordinea de raporturi inaugurata de Isus, pentru a merge asa cum a mers El (cf. 1In 2,6). În acest mod privim cu speranta judecata de pe urma, în care fiecare persoana va fi judecata despre concretetea iubirii sale (cf. Rom 13,8-10), în special fata de cei mai slabi (cf. Mt 25,31-46).
Economia mântuitoare sacramentala se opune si tendintelor care propun o mântuire pur interioara. De fapt, gnosticismul se asociaza unei priviri negative asupra ordinii creaturale, inclusiv ca limitare a libertatii absolute a spiritului uman. Prin urmare, mântuirea este vazuta ca eliberare de trup si de relatiile concrete în care traieste persoana. În schimb, deoarece suntem mântuiti „prin oferirea trupului lui Isus Cristos” (Evr 10,10; cf. Col 1,22), adevarata mântuire, departe de a fi eliberare de trup, include si sfintirea sa (cf. Rom 12,1). Trupul uman a fost modelat de Dumnezeu, care a înscris în el un limbaj care invita persoana umana sa recunoasca darurile Creatorului si sa traiasca în comuniune cu fratii[22]. Mântuitorul a restabilit si a reînnoit, cu Întruparea sa si cu misterul sau pascal, acest limbaj originar si ni l-a comunicat în economia corporala a sacramentelor. Gratie sacramentelor, crestinii pot sa traiasca în fidelitate fata de carnea lui Cristos si, prin urmare, în fidelitate fata de ordinea concreta de raporturi pe care El ne-a daruit-o. Aceasta ordine de raporturi cere, în mod deosebit, îngrijirea omenitatii suferinde a tuturor oamenilor, prin faptele de milostenie trupesti si sufletesti[23].
Concluzie: comunicarea credintei, în asteptarea Mântuitorului
Constiinta vietii depline în care Isus Mântuitorul ne introduce îi determina pe crestini la misiune, pentru a vesti tuturor oamenilor bucuria si lumina Evangheliei[24]. În acest efort vor fi gata sa stabileasca un dialog sincer si constructiv si cu credinciosii din alte religii, având încredere ca Dumnezeu poate sa conduca spre mântuirea în Cristos „pe toti oamenii de bunavointa, în a caror inima harul lucreaza în mod invizibil”[25]. În timp ce se dedica evanghelizarii cu toate fortele sale, Biserica continua sa invoce venirea definitiva a Mântuitorului, deoarece „în speranta am fost mântuiti” (Rom 8,24). Mântuirea omului va fi împlinita numai atunci când, dupa ce am învins ultimul dusman, moartea (cf. 1Cor 15,26), vom participa pe deplin la gloria lui Isus înviat, care va duce la plinatate relatia noastra cu Dumnezeu, cu fratii si cu toata creatia. Mântuirea integrala, a sufletului si a trupului, este destinul final la care Dumnezeu îi cheama pe toti oamenii. Întemeiati în credinta, sustinuti de speranta, activi în iubire, dupa exemplul Mariei, Mama Mântuitorului si prima dintre cei mântuiti, suntem siguri ca «patria noastra este în ceruri, de unde îl asteptam ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul umilintei noastre, facându-l asemanator cu trupul gloriei sale prin puterea cu care este în stare sa-si supuna toate» (Fil 3,20-21).
Suveranul Pontif Francisc, la data de 16 februarie 2018, a aprobat aceasta scrisoare, decisa în Sesiunea Plenara a acestei Congregatii la 24 ianuarie 2018, si a poruncit publicarea ei.

Dat la Roma, din sediul Congregatiei pentru Doctrina Credintei, la 22 februarie 2018, sarbatoarea Catedrei Sfântului Petru.

+ Luis F. Ladaria, S.I.

Arhiepiscop titular de Thibica

Prefect

+ Giacomo Morandi

Arhiepiscop titular de Cerveteri

Secretar

Traducere de pr. dr. Mihai Patrascu

[1] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constitutia dogmatica Dei Verbum, nr. 2.

[2] Cf. Congregatia pentru Doctrina Credintei, Declaratia Dominus Iesus (6 august 2000), nr. 5-8: AAS 92 (2000), 745-749.

[3] Cf. Francisc, Exortatia apostolica Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), nr. 67: AAS 105 (2013), 1048.

[4] Cf. Idem, Scrisoarea enciclica Lumen fidei (29 iunie 2013), nr. 47: AAS 105 (2013), 586-587; Exortatia apostolica Evangelii gaudium, nr. 93-94: AAS (2013), 1059; Discurs adresat reprezentantilor la a V-a Întâlnire nationala a Bisericii italiene, Firenze (10 noiembrie 2015): AAS 107 (2015), 1287.

[5] Cf. Idem, Discurs adresat reprezentantilor la a V-a Întâlnire nationala a Bisericii italiene, Firenze (10 noiembrie 2015): AAS 107 (2015), 1288.

[6] Cf. Idem, Exortatia apostolica Evangelii gaudium, nr. 94: AAS 105 (2013), 1059: «fascinatia gnosticismului, o credinta închisa în subiectivism, unde intereseaza numai o experienta determinata sau o serie de rationamente si cunostinte care se considera ca pot întari si ilumina, dar unde subiectul în definitiv ramâne închis în imanenta propriei ratiuni sau a sentimentelor sale»; Consiliul Pontifical al Culturii – Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios, Isus Cristos, aducator de apa vie. O reflectie crestina despre „New Age” (ianuarie 2003), Città del Vaticano 2003.

[7] Francisc, Scrisoarea enciclica Lumen fidei, nr. 47: AAS 105 (2013), 586-587.

[8] Cf. Idem, Discurs adresat participantilor la pelerinajul diecezei de Brescia (22 iunie 2013): AAS 95 (2013), 627: «în aceasta lume unde este negat omul, unde se prefera sa se mearga pe drumul gnosticismului, […] al lui „fara carne” – un Dumnezeu care nu s-a facut trup […]».

[9] Conform ereziei pelagiene, dezvoltate în timpul secolului al V-lea în jurul lui Pelagius, omul, pentru a îndeplini poruncile lui Dumnezeu si a fi mântuit, are nevoie de har numai ca un ajutor extern libertatii sale (ca lumina, exemplu, forta), dar nu ca o vindecare si regenerare radicala a libertatii, fara merit prealabil, pentru ca el sa poata face binele si sa ajunga la viata vesnica.

Mai complexa este miscarea gnostica, aparuta în secolele I si al II-lea, si care cunoaste forme foarte diferite între ele. În linie generala, gnosticii credeau ca mântuirea se obtine printr-o cunoastere ezoterica sau „gnoza”. Aceasta gnoza reveleaza gnosticului adevarata sa esenta, adica o scânteie a Duhului divin care locuieste în interioritatea sa, care trebuie sa fie eliberata de trup, strain de adevarata sa omenitate. Numai în acest mod gnosticul ajunge sa fie fiinta originara în Dumnezeu, de care s-a îndepartat printr-o cadere primordiala.

[10] Cf. Toma, Summa theologiae, I-II, q. 2.

[11] Cf. Augustin, Confesiuni, I, 1: Corpus Christianorum, 27,1.

[12] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constitutia pastorala Gaudium et spes, nr. 22.

[13] Comisia Teologica Internationala, Unele chestiuni despre teologia rascumpararii, 1995, nr. 2: Comisia Teologica Internationala Documenti 1969-2004 (Bologna 2006), 500.

[14] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclica Deus caritas est (25 decembrie 2005), nr. 1: AAS 98 (2006), 217; cf. Francisc, Exortatia apostolica Evangelii gaudium, nr. 3: AAS 105 (2013), 1020.

[15] Irineu, Adversus haereses, III, 19,1: Sources Chrétiennes, 211, 374.

[16] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constitutia pastorala Gaudium et spes, nr. 22.

[17] Cf. Augustin, Tractatus in Ioannem, 13, 4: Corpus Christianorum, 36, 132: «Eu sunt calea, adevarul si viata (In 14,6). Daca tu cauti adevarul, urmeaza calea; deoarece calea este acelasi lucru ca adevarul. Tinta spre care tinzi si calea pe care trebuie s-o parcurgi, sunt acelasi lucru. Nu poti sa ajungi la tinta urmând o alta cale; pe alta cale nu poti sa ajungi la Cristos: la Cristos poti sa ajungi numai prin intermediul lui Cristos. În ce sens ajungi la Cristos prin intermediul lui Cristos? Ajungi la Cristos Dumnezeu prin intermediul lui Cristos om; prin intermediul Cuvântului facut trup ajungi la Cuvântul care era la început Dumnezeu la Dumnezeu».

[18] Toma, Quaestio de veritate, q. 29, a. 5, co.

[19] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constitutia dogmatica Lumen gentium, nr. 48.

[20] Cf. Toma, Summa theologiae, III, q. 63, a. 3.

[21] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constitutia dogmatica Lumen gentium, nr. 11; Constitutia Sacrosanctum Concilium, nr. 10.

[22] Cf. Francisc, Scrisoarea enciclica Laudato si’ (24 mai 2015), nr. 155: AAS 107 (2015), 909-910.

[23] Cf. Idem, Scrisoarea apostolica Misericordia et misera (20 noiembrie 2016), nr. 20: AAS 108 (2016), 1325-1326.

[24] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclica Redemptoris missio (7 decembrie 1990), nr. 40: AAS 83 (1991), 287-288; Francisc, Exortatia apostolica Evangelii gaudium, nr. 9-13: AAS 105 (2013), 1022-1025.

[25] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constitutia pastorala Gaudium et spes, nr. 22.