„Canonizare (din gr. kanonízein, a introduce în canon). Actul prin care papa declara în forma definitiva si solemna ca un crestin catolic se afla acum în slava cereasca, mijloceste pentru noi la Domnul si este propus spre a fi venerat în mod public de întreaga Biserica. A canoniza înseamna a declara în mod solemn ca cineva este sfânt, a-l trece în canonul sfintilor, adica în lista oficiala a tuturor sfintilor.
Beatificare (din lat. beatificátio): Act prin care Suveranul Pontif, în urma unor investigatii începute în dieceza si continuate la Congregatia pentru Cauzele Sfintilor, acorda unui crestin catolic decedat, care a fost martirizat sau care a practicat toate virtutile în chip eroic, titlul de "Fericit" si permite sa i se aduca un cult public de catre un grup limitat de credinciosi (de ex., o tara, o dieceza, un institut de viata consacrata). Beatificarea, introdusa în Biserica Catolica în vremurile mai recente, constituie prima etapa a procesului de canonizare.
Sfintenie: În sens larg, sunt sfinti toti crestinii care, însufletiti de virtutea dragostei, traiesc si mor în harul lui Dumnezeu si se bucura de fericirea vesnica a raiului. În sens strict sunt sfinti toti acei crestini pe care Biserica i-a ridicat la cinstea altarelor pentru ca au practicat în mod eroic virtutile crestinesti sau pentru ca si-au dat viata pentru credinta, îndurând moartea de martiri. În cursul anului liturgic, Biserica îi comemoreaza pe martiri si pe alti sfinti, proclamând misterul pascal în aceia si în acelea "care au suferit cu Cristos si cu el împreuna sunt preamariti; ea pune în fata credinciosilor exemplele acestora, care îi atrag pe toti în Cristos la Tatal, si, pentru meritele lor, ea dobândeste binefacerile lui Dumnezeu" (SC 104).
Canonizarea în istoria Bisericii
Recunoasterea publica a sfinteniei unei persoane s-a practicat pâna în secolul al XII-lea la nivel local prin manifestari populare de cult ce apareau cu ocazia aniversarii mortii persoanei, considerata dies natalis (ziua nasterii pentru Paradis), a mutarii moastelor sau a cererii de mijlocire în timp de necesitate. Cu timpul au aparut îndoieli cu privire la cultul adus anumitor asa-zisi sfinti si de aceea Biserica si-a rezervat dreptul de a investiga si a recunoaste oficial sfintenia, începând cu papa Alexandru al III-lea, norma fiind confirmata de papa Grigorie al IX-lea, în anul 1234.
În secolul al XIV-lea papa a aprobat cultul local al anumitor sfinti înainte de a se fi terminat recunoasterea oficiala. Aceasta practica sta la baza procedurii de beatificare, perioada în care este permis cultul local (la nivel de dieceza sau de ordin religios).
Procedura se numeste "Proces canonic de beatificare/canonizare" sau "Cauza de beatificare/canonizare" respectiv "Cauza de martiriu", pentru ca are multe elemente comune cu procesele din orice tribunal. Exista doua cai prin care poate fi demonstrata sfintenia candidatului: minunile înfaptuite sau moartea pentru credinta. Procesul poate dura de la câtiva ani la câteva secole, cu diferente în functie de moartea sfântului, care poate fi naturala sau de martiriu.
În prezent, de procesele de beatificare si canonizare se ocupa Congregatia pentru Cauzele Sfintilor, instituita de papa Paul al VI-lea, prin constitutia apostolica "Sacra Rituum Congregatio", la 8 mai 1969. Congregatia este constituita din peste 30 de membri, printre care se afla cardinali, arhiepiscopi si episcopi si este asistata de doua colegii de consultori (unul format din istorici, iar celalalt, din teologi).
Normele care se urmaresc în procesul de canonizare sunt stabilite de fericitul papa Ioan Paul al II-lea (prin constitutia apostolica "Divinus Perfectionis Magister", din 25 ianuarie 1983) si de catre actualul papa emerit Benedict al XVI-lea (care a dorit mai multa claritate în ceea ce priveste procedura de determinare a minunilor). În aceste norme se prevad doua mari etape: faza diecezana (adunarea materialelor din dieceza) si faza romana (la nivelul Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor de la Vatican).
Pasii urmati în procesul de canonizare:
– procesul este început de persoanele care au trait în preajma si, ca atare, l-au cunoscut: parohia, comunitatea în care a locuit etc. Acestia poarta numele de "Actori".
– "Actorii" desemneaza o persoana adecvata care sa faca cererea înaintea episcopului diecezan pentru a deschide ancheta diecezana pentru o posibila canonizare. Cel care prezinta cererea este numit "Postulator", care devine persoana de referinta pentru aceasta cauza. Ancheta nu poate începe mai devreme de 5 ani de la moarte (pentru a evita entuziasmul de moment).
– Congregatia pentru Cauzele Sfintilor aproba cererea episcopului si raspunde cu un "Nulla osta" (nimic de obiectat), autorizând astfel procedura de urmat în procesul de canonizare; din acest moment viitorul sfânt este numit "Slujitor al lui Dumnezeu";
Toate persoanele oficiale (delegatul episcopal, promotorul de justitie, notarul, expertul medical sau tehnic – acesta, în eventualitatea unei minuni) care iau parte la cauza trebuie sa faca un juramânt de îndeplinire cu fidelitate a însarcinarii lor si sunt obligati toti sa pastreze secretul procesului. Sunt numiti, de asemenea, cel putin 3 specialisti în istorie si arhive, care vor forma Comisia istorica.
– faza diecezana începe cu munca de culegere a marturiilor de la toate persoanele disponibile, consemnând în documente daca este reala faima Slujitorului lui Dumnezeu, analizând toata viata si scrierile sale. Totul se consemneaza într-un document ce se numeste Positio super virtutibus (pozitia asupra virtutiilor). În acest dosar conteaza numai sfintenia vietii si virtutile practicate pâna la eroism;
– urmeaza faza romana; Congregatia pentru Cauzele Sfintilor desemneaza o persoana care se numeste "Relator al Cauzei", care verifica daca materialele au fost culese în mod corect si care va organiza materialul adunat. Positio super virtutibus este un dosar în care se specifica demonstratia rationala a virtutilor eroice, numit Informatio, folosind marturiile si documentele strânse în ancheta diecezana, numita Summarium;
– se organizeaza apoi o comisie de 9 teologi, numita "Congresul Teologilor"; daca acestia dau o parere favorabila, dosarul ajunge în comisia cardinalilor si episcopilor a Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor; daca si aceasta comisie este favorabila, se declara în mod solemn eroicitatea virtutilor Slujitorului lui Dumnezeu, citindu-se si semnându-se un decret – Decretum super virtutibus – în fata Sfântului Parinte; de acum înainte Slujitorul lui Dumnezeu este numit "Venerabil";
– daca, prin interventia Venerabilului, s-a înfaptuit o minune în favoarea cuiva care i-o cere, este semnul ca se afla în Paradis si ca poate si vrea sa-i ajute pe cei de pe pamânt. Minunea se analizeaza cu mare prudenta, facându-se o ancheta diecezana amanuntita, al carei rezultat se trimite Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor. Aceasta ancheta – o noua Positio – asupra minunii trebuie facuta de o comisie de 5 medici; daca acestia declara ca nu cunosc nici o explicatie rationala si stiintifica asupra evenimentului, aceasta poate fi considerata ca o posibila minune. Dupa aceasta, o comisie de 7 teologi examineaza presupusa minune, urmând a avea verdictul definitiv în fata comisiei episcopilor si cardinalilor a Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor;
– daca minunea este recunoscuta, Venerabilul este declarat "Fericit" într-o Liturghie publica solemna de beatificare; se stabileste cu aceasta ocazie o data în calendarul liturgic diecezan sau al congregatiei religioase de care apartinea, în care se va face memoria sa;
În cazul celor care au murit pentru credinta, se recunoaste automat calitatea de martir pe care acestia au dobândit-o în urma sacrificiului. Episcopul Anton Durcovici se încadreaza în aceasta categorie, iar pentru a fi declarat "Fericit" nu a fost nevoie de o minune.
– daca vine recunoscuta si a doua minune (sau prima în cazul martirilor), dupa acelasi procedeu folosit la beatificare, fericitul este declarat "sfânt" într-o Liturghie publica solemna de canonizare si cultul sau este extins în întreaga Biserica; se stabileste, de asemenea, si o data în calendarul liturgic general în care se va face memoria acestui nou sfânt.
Datele importante ale procesului sunt deci:
– începutul procesului diecezan;
– acceptarea validitatii Cauzei din partea Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor;
– depunerea examinarii Positio super vita et virtutibus la Congregatia pentru Cauzele Sfintilor;
– lectura Decretum super virtutibus;
– beatificarea (declararea Venerabilului ca "Fericit");
– canonizarea (declararea Fericitului ca "Sfânt").
Prelucrare de pr. Adrian Blajuta
Tamas Ioan, Mic dictionar crestin catolic, Iasi, Editura Sapientia, 2001
www.vladimirghika.ro
(site-ul Postulaturii cauzei de beatificare si canonizare a fericitului Vladimir Ghika)
instructia "Sanctorum Mater", a Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor
