„Iuliu Maniu, greco-catolic si mare om politic, s-a nascut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Badacin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Salaj (în judetul Salaj de astazi), fiu al lui Ioan si Clara Maniu. Tatal sau, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Barnutiu, urmând studiile juridice la Pesta si Viena. În 1865 Ioan Maniu s-a casatorit cu Clara Maniu, nascuta Coroianu, care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studentiei), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescenta), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedata la 2 ani) si Iuliana (decedata de mica).

Iuliu Maniu si-a petrecut copilaria la Simleu Silvaniei si Badacin, a urmat scoala primara la Blaj, absolvind apoi liceul reformat calvin din Zalau. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), Budapesta si Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde si-a început activitatea de avocat al Mitropoliei Blajului si profesor de drept civil la Academia Teologica greco-catolica.

Iuliu Maniu si-a început cariera politica în cadrul Partidului National Român din Transilvania. Debuteaza totodata ca membru, iar apoi presedinte al Societatii Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungara, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vintu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentara dezvaluindu-i curajul si intransigenta. Pe 22 mai 1906 tine primul sau discurs în Dieta de la Budapesta.

În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în armata austro-ungara si trimis pe frontul italian, de unde a fost demobilizat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreuna cu personalitati de prima marime ale Partidul National Român din Ungaria si Transilvania, precum Gheorghe Pop de Basesti si Stefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotarâtor la pregatirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat dupa întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minoritatii române din Transilvania, înfiintând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul National al Românilor din Transilvania. A sosit la Arad pe 14 noiembrie 1918, unde a pus capat negocierilor dintre CNR si Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românesti (Vechiul Regat).

Iuliu Maniu s-a numarat între organizatorii Marii Adunari de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a tinut-o cu ocazia Adunarii nationale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfaptuirea unitatii noastre nationale ca la un triumf al libertatii românesti”. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în functia de presedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, functie echivalenta cu cea de guvernator, îndeplinind totodata si functia de ministru de interne.

În Regatul României

Dupa dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu, relatiile dintre Iuliu Maniu si politicienii din Bucuresti s-au înrautatit. Acuzând favorizarea PNL si împingerea intelectualitatii ardelene într-un con de umbra, Maniu a refuzat sa voteze Constitutia din 1923, considerând-o prea centralista si invocând chestiuni de principiu. Partidul National Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul ca modificarea Constitutiei din 1866 putea fi facuta doar prin alegerea unei Adunari Constituante, asa cum era prevazut la art. 128. În loc sa procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Bratianu a profitat de faptul ca PNL-ul câstigase alegerile din martie 1922, si nevrând sa riste alegerea unei constituante, a pus Senatul si Camera Deputatilor sa voteze la 26 martie respectiv 27 martie 1923 o noua constitutie, folosindu-se astfel de majoritatea de care dispunea în Parlament.

Alegatorii din martie 1922 nu-i învestisera pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentala, ci alesesera un parlament obisnuit, cu puteri obisnuite, care trebuia sa se supuna prevederilor Constitutiei, nefiind deasupra ei. Asadar nici nu se poate vorbi despre un „vot în constituanta”, caci nu a existat o constituanta, ci parlamentul a fost deturnat si instrumentalizat sa faca ceva ce nu intra în competenta si atributiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constitutia din 1923, afirmând ca ar fi nula de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitata. În mai multe rânduri Iuliu Maniu a reclamat faptul ca noua constitutie nu ar fi facut nimic altceva, decât sa cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflata sub influenta PNL-ului.

Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand si a reginei Maria la Alba Iulia, ceremonia fiind monopolizata de ierarhii ortodocsi, desi ponderea ortodoxa în Transilvania era de doar 27%.

Partidul National Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Taranesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul National Taranesc. Iuliu Maniu a fost presedinte al partidului (1926-1933 si 1937-1947) si de trei ori prim-ministru al României între 1928 si 1933.

Pentru a aduce PNT la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestatiile din mai 1928) si a planuit efectuarea „Marsului asupra Bucurestiului”, un mars al taranilor ardeleni la Bucuresti, dupa modelul Marsului asupra Romei al lui Mussolini. Va reusi obtinerea unei majoritati favorabile PNT, în urma alegerilor din decembrie 1928,[8] din nefericire prima guvernare taranista a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.

În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea

Criza dinastica din anii 1920 a pus principalele partide politice (PNL si PNT) pe pozitii opuse. Guvernul Ion I.C. Bratianu a dat mai multe lovituri taberei carliste (alcatuita din sustinatorii lui Carol al II-lea): în octombrie 1927, a fost arestat Mihail Manoilescu, ”unul dintre cei mai înfocati carlisti”, fiind acuzat de tulburarea ordinii constitutionale a statului[9]. Dupa moartea lui Ion I.C. Bratianu, ”în campania sa vizând rasturnarea liberalilor de la putere, Partidul National Taranesc nu a ezitat sa agite problema revenirii lui Carol.[10] Dupa cum explica Iuliu Maniu, Regenta instaurata în 1926 era slaba, iar în tara se crease un puternic curent de opinie favorabil reîntoarcerii în tara si pe tron a mostenitorului de drept al tronului: ”Regenta, care dupa moartea regelui Ferdinand a preluat prerogativele regelui Mihai pe timpul minoratului sau, era slaba. Printul Nicolae nu avea nici o tragere de inima sa-si îndeplineasca rolul ce i se încredintase. Patriarhul Miron se multumea sa acumuleze bani si sa-si protejeze acolitii. Regentul Buzdugan, singurul demnitar care-si îndeplinea rolul cu convingere, nu putea face fata în mod obiectiv sarcinilor constitutionale, fiind subiectiv si angrenat în sfera de interese a partidului liberal. Armata simtea nevoia unei capetenii, Printul Nicolae neavând vocatiunea de a o conduce. <<Restauratia>> printului <<martir>> plutea în aer”. În acele conditii, Maniu a negociat prin diversi interpusi conditiile reîntoarcerii în tara a ”printului sacrificat de liberali”: ”intuind oarecum caracterul lui, am voit sa-mi iau asigurari eficiente pentru a stavili excesele dintr-o încorsetare deliberata. I-am trimis, înca din 1928, în mod discret, oameni de încredere, pe Popovici si pe Leucutia, care sa trateze cu el conditiile revenirii. I-am cerut sa se desparta definitiv de Lupeasca. A acceptat. I-am cerut sa se reconcilieze cu Principesa Elena, mama copilului sau, dupa ce m-am asigurat de acceptul Principesei. A primit. I-am cerut angajamentul solemn ca va domni, fara a încerca sa guverneze, ca va respecta Constitutia, legile tarii si statutul civil al casei domnitoare si ca va renunta la razbunari si favoritisme. A acceptat si aceasta conditie. Desigur ca asentimentul pe care si l-a dat pentru respectarea conditiilor mele a fost doar formal. Influentat de Lupeasca si de câtiva ciraci care-l cultivau în mod interesat, ca Manoilescu, Gavrila Marinescu, generalul Dumitrescu si Puiu Dumitrescu, Cesianu, Gatoski si altii, s-a hotarât sa revina fara stirea si concursul oficialitatii, pentru a nu contacta nici o obligatie si nici un angajament. Si-a organizat singur si destul de eficient revenirea, cu intentia de a ne pune în fata faptului împlinit, contând, desigur, mai mult pe simpatia de care se bucura în tara, si chiar în armata, despre care era bine informat, contând pe fratele sau care i-a fost loial – si putin si pe complotul minor si destul de pueril, pe care-l încropise cu câtiva militari devotati. Dupa ce a sosit si a fost instalat de respectivii militari la Cotroceni, m-am prezentat la el si i-am propus formula restauratiei: angajamentul solemn de a respecta clauzele pe care le cunostea, intrarea în Regenta în locul lui Sarateanu, pâna la anularea divortului si restabilirea convietuirii cu Principesa si pâna la trecerea prin Parlament a dispozitiilor de abrogare a legilor legate de renuntarea lui la tron; pâna la urma, proclamarea lui ca rege si încoronarea cu Elena.”

În cadrul întelegerilor privind întronarea succesorului regelui Ferdinand ar fi intrat si planuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga actiune a fost dejucata de serviciile române de informatii, care au obtinut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta astepta desfasurarea evenimentelor). În schimb, Carol a dus imediat o politica proprie, nu a mai recunoscut cele promise (ca-si va relua casnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai s.a.) si l-a înlaturat pe Maniu rapid de la guvernare.

Iuliu Maniu s-a opus în permanenta guvernarii autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înfiintarii în 15 decembrie 1938 a Frontului Renasterii Nationale, o formatiune totalitara, care dadea startul unipartidismului român. În aceeasi zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu si alti cincizeci de membri importanti (ardeleni si banateni) ai Partidului National Taranesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crisana, Satu-Mare, Maramures) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, în care este sever criticata dictatura regala si centralizarea excesiva a tarii.

Dupa esecul politicii lui Carol al II-lea si pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate dupa 6 septembrie 1940. În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemultumirile, criticile si întâlnirile dintre Iuliu Maniu si regele dictator. În mai multe rânduri, Coposu insista pentru a afla detaliile legate de venirea ilegala în tara a printului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut sa-l aresteze, si vrea sa afle motivele pentru care nu s-a întâmplat acest lucru. Iata cum îi explica Maniu lui Coposu aceasta decizie: ”Puteam sa-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greseala politica pe care partidul ar fi platit-o scump. În anul 1930, lumea româneasca, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidenta pentru cel socotit atunci <<Printul sacrificat de liberali.>> Tara îl dorea. El era considerat o victima a manevrelor lui Bratianu si încarna multe nadejdi. Opinia publica trecea, cu destula usurinta, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul si cavalerismul dovedit. Tara era pornita contra liberalilor, uzati de o guvernare prelungita si destul de abuziva, si îmbratisa cu ostentatie pe toti adversarii guvernantilor si în primul rând pe printul mostenitor, prin a carui îndepartare din tara fusese întronat un copil, tutelat prin regenta”. Coposu explica în notele sale de ce lectiile de politica si istorie primite de la Iuliu Maniu l-au ajutat sa înteleaga una dintre cele mai complicate perioade din istoria nationala. Datorita apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor ocular si participant la nenumarate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul National Taranesc cu alte partide din opozitie pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregatirea actului de la 23 august 1944; înscenarile facute de comunisti împotriva partidelor istorice, în particular împotriva Partidului National Taranesc), fapt care i-a permis ulterior sa dea informatii inedite, sa corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretari gresite sau tendentioase ale istoriei si politicii interbelice, din timpul celui de-al doilea razboi mondial, din perioada postbelica si din cea comunista.

În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial

Astfel, o marturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului national legionar arata ca Partidul National Taranesc a fost una dintre tintele terorismului criminal legionar. În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, ”Seniorul” povesteste ca la zece minute dupa ridicarea de acasa a lui Madgearu, care la vremea respectiva era secretarul general al Partidului National Taranesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit ca sotul îi fusese ridicat de acasa de catre legionari. Dupa ce Maniu si Coposu s-au dus la locuinta lui Madgearu, iar presedintele PNT l-a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Riosianu, care i-a explicat ca autoritatile (nelegionare) nu stiau nimic despre acest caz. Maniu l-a trimis pe Coposu atât la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Riosianu doua pistoale si cartuse, precum si instructiuni precise despre cum sa procedeze daca vin legionarii si la Maniu: ”trageti în ei, ca în câini, pe raspunderea mea!”.

Seara pe la ora 18 s-a primit înstiintarea oficiala a asasinarii lui Virgil Madgearu. Maniu si Coposu s-au deplasat de urgenta la locul asasinatului.

Începând cu 1940, Maniu a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Bratianu si Ion Antonescu existând un schimb extensiv de corepondenta privitoare la deciziile politice ale conducatorului statului. Maniu a fost unul dintre artizanii loviturii de stat de la 23 august 1944, diplomatul Grigore Niculescu Buzesti facând legatura între el si regele Mihai.

Cum Maniu nu a fost de gasit în decursul zilei de 23 august 1944, a fost numit în absenta ministru fara portofoliu în guvernul Sanatescu (23 august 1944 – 4 noiembrie 1944), din partea PNT (fiind numiti si Bratianu din partea PNL, Titel Petrescu din partea PSD si Lucretiu Patrascanu din partea PCdR).

„Ca oameni politici, putem fi oricând adversari, dar niciodata dusmani”

Acesta era motto-ul dupa care si-a guvernat întreaga cariera de 56 de ani de activitate politica. Moralitatea ireprosabila a actiunilor lui l-au facut un personaj de temut în rândul adversarilor politici. De numele lui este legata o buna parte a istoriei tarii noastre, fiind unul dintre cei mai prestigiosi oameni politici. De departe, cea mai importanta realizare ca om politic a fost implicarea în înfaptuirea Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, dupa cum el însusi marturisea.

S-a opus instalarii guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încalcarii democratiei, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obtinut, alaturi de PNT, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însa prin falsificarea alegerilor de comunisti.

În urma înscenarii de la Tamadau a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritatile comuniste si judecat pentru „înalta tradare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinta data la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viata. Este trimis la penitenciarul din Galati, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreuna cu Mihalache si alti national-taranisti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viata la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul sau fiind aruncat într-o groapa din Cimitirul Saracilor, de la marginea orasului Sighet.

În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Suprema de Justitie a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu si a înlaturat pedeapsa complementara a confiscarii averii, pronuntata în 1947.

Sursa: https://ro.wikipedia.org