„Românii au intrat în Europa Epocii Moderne în 1700” – Interviu realizat de Cristian Badilita cu pr. Alexandru Buzalic,

„Cristian Badilita: În cursul tau de ecleziologie, publicat în 2005, la Blaj, identifici momentul originar al unirii unei parti a ortodocsilor din Transilvania cu Roma în Conciliul de la Florenta, 1439. Altfel spus, cu aproape trei sute de ani înaintea nasterii a ceea ce se numeste acum Biserica greco-catolica. De fapt, povestea acestui Conciliu, zis „de la Florenta”, e foarte încurcata si cuprinde cel putin patru episoade: Basel, Ferrara, apoi, din cauza declansarii unei epidemii, Florenta, în fine, Roma. La Florenta s-a consumat momentul unirii dintre „latini” si „ortodocsi”, care erau condusi de împaratul Ioan al VIII Paleolog. Ce s-a întâmplat exact la Florenta si ce document a fost semnat de cele doua delegatii? Un singur arhiepiscop, daca stiu eu bine, de Efes, n-a semnat actul final de unire.
Alexandru Buzalic: Biserica este Una, Sfânta, Catolica (adica, Universala, „katholike”) si Apostolica. Crestinismul s-a propagat treptat spre marile centre culturale ale lumii antice, devenite ulterior centre patriarhale, inculturându-se în forme specifice, de rit propriu, cu liturghii proprii si proprii teologi. Dar pluralismul nu a întinat ideea unitatii. O dovada elocventa o constituie faptul ca în perioada patristica s-a constituit un patrimoniu universal al Bisericii, care reuneste autori sirieni, alexandrini, greci sau latini, indiferent de apartenenta lor la o anumita Biserica institutionala sau alta. De asemenea, teologia crestina s-a dezvoltat prin scoli specifice, în primul mileniu scoala alexandrina si antioheana, ulterior greco-bizantina si romana-latina. Abia dupa absolutizarea anumitor pozitii teologice si a unor traditii canonice radicale partizane si dupa amestecul puterii politice în viata institutionala a Bisericilor, apar initial tendinte centrifuge, apoi de coagulare a unor „poli de putere” care se situeaza pe pozitii divergente. Asa s-a ajuns la desprinderea Bisericilor ariene, apoi a precalcedonienilor din unitatea Bisericii Catolice, cea mai dureroasa schisma, cu consecinte majore pentru evolutia istorico-culturala a Europei, fiind schisma din anul 1054.
În perioada care a urmat secolului XI, civilizatia europeana îsi definea jurisprudenta în contextul specificului medieval, în cadrul Bisericii Romane „ordinea precedentei” fiind data de relatiile ierarhice dintre arhierei, asa cum este specific în interiorul unei Biserici „sui iuris”, respectiv într-o Biserica patriarhala, si ma refer aici la patriarhiile traditionale. Biserica Romana dobândea o scara continentala (în Epoca marilor descoperiri geografice intrând în faza „mondializarii”), în timp ce Imperiul Bizantin începea sa piarda teritorii în fata Islamului si a migratorilor de origine slava sau turanica, pe de-o parte fiind procesul de unificare culturala a Europei, pe de cealalta închistarea, izolarea si lupta pentru pastrarea identitatii crestine. Acest proces a durat secole de-a rândul, accentuându-se dupa intrarea Islamului pe teritoriul european, istoria actualei Românii, ca si a tuturor natiunilor balcanice si carpatice, fiind mai mult sau mai putin marcata de necesitatea pastrarii „credintei stramosesti” ca mijloc de salvgardare a identitatii etnico-nationale.
Venind acum la Unirea de la Florenta, contextul istoric este cel al expansiunii turcilor spre Europa, Bizantul având nevoie de ajutor militar pentru respingerea amenintarii otomane. Pe acest fundal s-au desfasurat lucrarile Conciliului, care începea, evident, cu discutiile asupra celor patru puncte de divergenta care au declansat schisma din 1054. Astazi, teologii pot privi cu seninatate problematica „divergentelor” si se pot lansa într-un dialog constructiv, mai ales ca nici un „punct” nu este ireconciliabil, de fapt fiind vorba despre o dezvoltare teologica specifica perioadei post-patristice si despre afirmatiile unor scoli teologice care dezvolta o anumita viziune si un limbaj categorial specific grec sau latin.
La Florenta, teologii rasariteni si apuseni cadeau de acord, pentru prima data, ca exista un pluralism legitim specific scolilor teologice, ca atunci când vorbim despre „mister” omul se poate apropia pe cai diferite si ca se foloseste de imagini si analogii diverse, însa converg spre unicul Adevar care transcende experienta omeneasca imediata. Teologii apuseni si rasariteni, pe baza acelorasi izvoare biblice si patristice, apelând însa la autori diferiti în virtutea anumitor sensibilitati culturale, îsi puteau recunoaste reciproc argumentele, fara sa conteste pozitia celuilalt si mai ales fara sa-si absolutizeze propriile afirmatii. În aceasta lumina Filioque este un „theologumenon” necesar limbii latine pentru a explica doctrina greaca a „ekporeusiei”, care patrunde în ambientul crestinismului apusean si în Crez într-un context precis, antiarian; purgatoriul, o categorie scolastica ce descrie starea unor suflete pâna la plinirea „eschaton”-ului, când aceasta situatie temporara dispare (în fond, de aceea ne putem ruga pentru sufletele raposatilor care nu sunt izolate si condamnate în iad); în timp ce consacrarea în pâine dospita sau a azimei tine de traditiile liturgice specifice, toate având radacinile adânc înfipte în apostolicitatea Bisericii.
Doar problema primatului papal, pe fondul evolutiei diferite a legislatiei canonice în Orient si Occident de-a lungul timpului, ramâne în afara preocuparilor teologiei dogmatice „stricto sensu”, deoarece, în afara bazelor biblice si ale Traditiei apostolice, de necontestat, canonistii au adaugat o serie de interconditionari care privesc direct aspectul institutional si al relatiilor dintre Bisericile din cadrul Bisericii Catolice. Observam si în plan eclezial faptul ca juristii sunt experti în promulgarea, abrogarea si interpretarea unui întreg hatis legislativ creat de ei, astfel încât au impresia ca numai adevarul „lor” este mai adevarat decât al celorlalti…
Dar, pe baza argumentelor si a consensului, la data de 6 iulie 1439 se emitea „Decretul de Unire”, fiind semnat de Împaratul Constantinopolului, de reprezentantii patriarhiilor Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului, precum si de catre mitropolitul Isidor al Kievului, românii nefiind în afara acestui act, deoarece era semnat de catre Damian, „smeritul mitropolit al Moldovlahiei si reprezentant al celui de Sebaste”, precum si de protopopul Constantin, vicar al lui Damian. Acest document era numit „Laetentur Caeli”, începând cu un citat din versetul 11 al Psalmului 95: „Sa se veseleasca cerurile si sa se bucure pamântul! ”
Ce s-a întâmplat apoi?
Bucuria în istoria noastra pamânteasca dureaza putin… Cu o luna înainte, la data de 10 iunie, Iosif, patriarhul Constantinopolului, trecea la Domnul, astfel încât deschidea drumul spre lupta pentru succesiune la scaunul patriarhal. Cel care s-a opus dialogului teologic, înca de la început, a fost arhiepiscopul Markos Evgenikos din Efes, despre care ai pomenit, ierarhul care a organizat ulterior o puternica miscare anti-unionista ce a dus la îndepartarea de la idealul unitatii Bisericilor, astfel încât succesorul lui Iosif, patriarhul Mitrofan al II-lea, nu a mai recunoscut actul semnat la Florenta. Însa Conciliul de la Florenta deschidea calea spre o posibila refacere a unitatii Bisericii, prin recunoasterea reciproca a traditiilor si a afirmatiilor teologice ancorate în ortodoxia doctrinara, altfel spus, ca toti sa se recunoasca ca frati în Hristos fara ca nimeni sa-si piarda propria identitate, o unitate în diversitate. De aceea el sta la originea demersurilor refacerii canonice a unitatii tuturor Bisericilor locale în sânul Bisericii Catolice (Universale), chiar daca acest lucru are nuante diferite în functie de istoria particulara si de specificul Bisericii respective.
În ultima etapa a Conciliului, petrecuta la Roma, alte biserici orientale s-au unit cu Roma. Cum se explica faptul ca unirea florentina n-a prins la Bizant sau Moscova, în schimb a prins în Siria sau în Armenia?
Cum spuneam, acest document a deschis drumul spre refacerea unitatii Bisericii. Polemica între cele doua Biserici, pe fondul disputei în jurul primatului Scaunului Apostolic al Romei si al pretentiilor Constantinopolului, care devenea, prin prezenta Împaratului o „a doua Roma”, a evoluat treptat dinspre confruntarile teologice spre o apologetica sterila, ajunsa la respingere si ura în perioada Cruciadelor. Aceste neîntelegeri reciproce, pe fondul unor traditii proprii diferite, însa ambele legitime, aveau sa fie nimicitoare, deoarece adevaratul dusman venea din exteriorul Bisericii crestine. În numele polemicii antilatine Markos Evgenikos a reusit sa canalizeze o antipatie deja inoculata în rândul poporului printr-o propovaduire în care domnea polemica si spiritul contestatar, ajungându-se pâna la considerarea crestinilor apuseni drept eretici. Au urmat o serie de evenimente nefaste: coalitia antiotomana condusa de Ioan Huniade esua lamentabil la Varna (1444) si în Câmpia Kosovo (1448), iar din 1453 Constantinopolul cadea sub turci. Disparitia Imperiului Bizantin a însemnat pozitionarea strategica a Imperiului Otoman în Balcani, dar si amestecul în problemele Bisericii de rit greco-bizantin, dezbinarea unitatii spirituale si izolarea mitropoliilor grecesti, sârbe, macedonene, bulgare si române… Sub turci, unitatea Bisericii crestine era imposibil de realizat. Tarile Române si teritoriile Ucrainei de azi, în ciuda unui curent favorabil colaborarii cu Apusul crestin, intrau în sfera de influenta a sustinatorilor schismei, care erau si sustinuti de turci, fie tacit fie direct.
O parte a Bisericilor Orientale nu s-au dezis niciodata de unitatea cu Biserica Romei, cazul Bisericii maronite si siro-malabareze, altele, au reluat legaturile canonice prin ratificarea unui act al Unirii; astfel au semnat acte ale Unirii armenii (22.11.1439), coptii (4.02.1442), sirienii (30.11.1444), în timp ce caldeii si maronitii ratificau oficial Unitatea pe care o exercitau înca din timpurile apostolice, de data aceasta în spiritul si dupa cerintele Conciliului din Florenta, la data de 7.08.1445. Asa cum s-a întâmplat mai târziu si în cazul Bisericilor de rit greco-bizantin, în marea majoritate a cazurilor o parte a credinciosilor au aderat la Unire, alta nu, astfel încât avem la ora actuala, de exemplu, o Biserica copta catolica alaturi de una ortodoxa…
Ce s-a întâmplat la Moscova? Mitropolitul Isidor, care a semnat actul unirii, la întoarcerea acasa a fost întemnitat, iar unirea a ramas litera moarta. Din ce motive?
Situatia Moscovei e mai complexa. Spiritualitatea slavilor din Estul si Nord-Estul Europei s-a cristalizat începând cu Marele Cnezat Kievian, dupa crestinarea lui Volodimir la sfârsitul secolului al X-lea, misionarii kievieni (malo-rusii sau rusii „mici”) de la Lavra Pecersk au dus crestinismul rusilor albi (bielorusii) si rosii (moscovitii). Kievul este prima Mitropolie pentru slavii estici, sufragana Constantinopolului, însa constituita înainte de schisma din anul 1054. Kievul a fost si principalul centru de putere al lumii slave pâna în anul 1225, când a fost cucerit si distrus de tatari. Luptele intestine de succesiune destramau Marele Cnezat, viata politica, militara si spirituala organizându-se spre Vest, mai departe de navalirile repetate ale Hoardei de Aur. Pentru un timp Halitkul (numit ulterior Galitia) si Volinia aveau sa reprezinte interesele ecleziastice ale Kievului. Ulterior Cnezatele Smolenskului si Moscovei aveau sa se constituie ca centre de putere în lumea slavilor. De aceea Moscova îsi aroga mai întâi titlul de Mitropolie, detronând Kievul, dorind sa preia prerogativele care reveneau istoric si de drept ucrainenilor; de acum înainte începe procesul de ascensiune a rusilor moscoviti pâna la constituirea Imperiului Rus, prin ridicarea Cneazului Moscovei la rangul de Tar (1547), echivalentul latinescului „Caesar”.
Oricare centru politic si militar doreste sa aiba în sfera de gravitatie si viata spirituala, de aceea, dupa caderea Constantinopolului („Roma cea Noua”), Moscova îsi aroga titlul de „a treia Roma” care ar fi trebuit sa reprezinte interesele Bisericilor de rit greco-bizantin. În acest context al luptei pentru suprematie, Mitropolitul Isidor, chiar daca a fost semnatar al Unirii de la Florenta, nu a avut nici o sansa sa aiba acceptul boierimii ruse, iar Mitropolia Moscovei devenea în anul 1589 „patriarhie”, recunoscuta ca atare de celelalte centre patriarhale traditionale din teritoriile deja cucerite de Islam. Rusia intra în contact cu Statul Polono-Lituanian în expansiunea sa spre Vest, în timp ce Reforma complica si mai mult tabloul confesional al Europei, începând de acum înainte un accentuat proces de dezintegrare a unitatii crestine, atât sub aspect institutional, cât mai ales doctrinar.
Credinciosii de rit greco-bizantin slav, sau cei care marturiseau „credinta rusa” (ucraineni, bielorusi, lituanieni, slovaci si toti slavii din teritoriile majoritar romano-catolice care se autodefinesc prin termenul de „rusini”, transformat ulterior de administratia austriaca în „rutheni”) sufereau în urma frecventelor schimbari teritoriale, fiind revendicati când de unii, când de ceilalti, fiind marginalizati si lipsiti de drepturi sociale tocmai datorita apartenentei la Biserica Rasaritului. Apoi, în lipsa unor institutii de învatamânt propriu, crestinii rasariteni erau pusi în fata unei false emancipari prin „catehismele” tiparite de reformati, astfel încât se contura o heterodoxie care se îndeparta treptat, prin cler si nobilime, de propriile traditii teologice. Sa nu uitam ca teologia apuseana era deja o disciplina universitara (începând cu secolul al XII-lea) si ca era vorba despre perioada de început a Epocii Moderne, în timp ce Rasaritul crestin era pus în situatia trairii credintei ca mijloc de pastrare a identitatii etnice, fie ca vorbim despre presiunile de „turcizare”, „polonizare” sau „maghiarizare” facute mai ales asupra boierimii.
Atunci se produce unirea unei parti a ortodocsilor ucrainieni cu Roma? Pentru a tine piept Moscovei? Pentru a se emancipa si politic?
Da, în acest context, între anii 1595-1596, Mihail Rohoza, Mitropolitul Kievului, împreuna cu episcopii sufragani, au vazut în Unirea florentina sansa emanciparii propriilor credinciosi si o deschidere care sa permita libera circulatie a ideilor. Rasaritul aducea cu sine în patrimoniul Bisericii moderne un plus de valori si cunostinte, dar mai ales o spiritualitate, în timp ce Apusul aduce cu sine acea deschidere care înlatura orice tendinta de izolare si provincializare. Unirea nu a prins la Moscova, însa a fost realizata de cei care au mostenit direct traditiile kieviene, izvorul întregului crestinism slav central si est-european, deoarece crestinismul slavilor de Sud este rezultatul misiunilor lui Chiril si Metodiu. Unirea de la Brest-Litovsk recunoscuta oficial în anul 1596 este un moment important în istoria Bisericii, chiar daca acum, în mod critic, putem sa vedem atât aspectele pozitive cât si cele negative ale acestui eveniment istoric.
Cum s-a petrecut unirea de la Brest? Exista diferente notabile si, daca da, de ce ordin, între greco-catolicismul ucrainean si cel românesc?
Exista deosebiri si asemanari notabile. Mai întâi de toate trebuie sa avem o viziune de ansamblu asupra Unirii de la Brest si asupra evenimentelor ulterioare. Daca privim strict din interiorul spatiului românesc si consultam doar bibliografia autohtona, Unirea românilor transilvaneni pare doar un act de catolicizare sustinut de Habsburgi într-un context socio-economic nefavorabil credinciosilor ortodocsi români, vitregiti în propria tara prin excluderea lor din viata politica a Principatului calvin al Transilvaniei. Privind din exterior si consultând izvoarele si bibliografia ucraineana, polona si documentele Vaticanului, totul devine coerent, fiind vorba despre un fenomen cultural din cadrul crestinismului caracteristic zonelor de contact dintre Apus si Rasarit, care se întinde de la Marea Baltica pâna la Marea Mediterana. Nu exista falii între culturi, asa cum vedea „obsesional” Samuel Huntington, ci zone de contact caracterizate prin coexistenta mai multor etnii, traditii, confesiuni si chiar religii.
Unirea de la Brest s-a petrecut în contextul politic al Statului Polono-Lituanian, în secolul Reformei, credinciosii ucraineni, bielorusi, lituanieni sau rusini, de rit greco-bizantin slav, fiind supusi unor presiuni de „protestantizare” a maselor, dar si de „romano-catolicizare” a nobilimii. În acelasi timp, Moscova nu venea ca o „mama iubitoare”, ci îi folosea doar ca masa de manevra în sustinerea intereselor lor politice. Deci, Unirea de la Brest priveste o Biserica trans-nationala, realizata de un mitropolit împreuna cu cinci episcopi, declansând propagarea „unirilor” din eparhie în eparhie, ajungând la portile Transilvaniei la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Este imaginea unei pietre aruncate într-un lac, undele propagându-se în cercuri tot mai îndeparate. Printre istoricii români actuali, aceasta viziune de ansamblu am întâlnit-o în lucrarile profesorului Ovidiu Ghitta, ceilalti istorici oprindu-se, de altfel din punct de vedere metodologic si stiintific corect, strict asupra analizei situatiei istorice a Transilvaniei si a Bisericii Române, pierzând însa amploarea globala a fenomenului. În esenta, Unirea însemna intrarea Rasaritului crestin european în Epoca Moderna, proces care a condus în cele din urma si la „modernizarea” Bisericilor neunite, un proces de propagare a culturii si civilizatiei europene spre Est.
Chiar daca Rasaritul crestin a avut întotdeauna sfinti care au „trait” teologia, aceasta a intrat în constiinta umanitatii atunci când a dobândit o forma academica si a intrat în circuitul liber al ideilor. Un prim pas a fost facut de calugarii de la Manastirea „Sfânta Treime” din Vilnius, în frunte cu mitropolitul Iosif Veliamin Rutski si cu Sfântul Arhiepiscop Iosafat Kuntevici. Acestia au impus formarea clerului dupa standardele intelectuale ale vremii, impunând o solida pregatire filozofica, biblica si patristica, pentru a se ajunge la teologia dogmatica si pastorala. Nu trebuie uitat faptul ca Rutski si Kuntevici au codificat monahismul rasaritean într-o forma institutionala acceptata de Occident, oferind „Regula” bazata pe scrierile Sfântului Vasile cel Mare. De aceea calugarii de rit greco-bizantin sunt numiti în Occident „bazilieni”, calugarii greco-catolici fiind reprezentati în fata Scaunului Apostolic printr-un „Protoarhimandrit” si mai multi parinti „consultori” alesi din toate provinciile „Ordinului Sfântului Vasile cel Mare”. Rasaritenii îsi formulau teologia dogmatica, morala, spiritualitatea dupa criterii pedagogice noi, valorificând hermeneutica biblica si traditia patristica si filocalica proprie în limbajul cultural al Epocii lor. Aceeasi opera o fac, mai târziu, în ambientul kievian, Mitropolitul Petru Movila, în Transilvania „Scoala Ardeleana” apoi Sibiul, si putem ajunge pâna la „Saint-Serge” din Paris sau la teologia universitara contemporana…
O asemanare între cele doua Uniri, ma refer la Brest si Alba-Iulia, vine si din modul concret în care se transpuneau în viata normele disciplinare si canonice. Conciliul de la Florenta a fost modelul realizarii Unirii: bisericile surori îsi recunosteau reciproc validitatea afirmatiilor dogmatice, pastrându-si fiecare identitatea proprie; din punct de vedere administrativ, fiecare Biserica sui iuris (dupa limbajul actual) având jurisdictie asupra propriilor institutii ecleziastice sufragane si îsi rezolvau problemele interne, fiind în comuniune spirituala fata de celelalte Biserici din cadrul Bisericii Catolice.
În primul mileniu, papalitatea a jucat un rol unificator ca semn vizibil al comuniunii, intervenind în perioada Conciliilor Ecumenice atât prin delegati care au participat activ la dezbateri, cât mai ales a jucat rolul de arbitru între Patriarhiile traditionale. Primatul de onoare – „primus inter pares” – a fost recunoscut fara nici o dificultate de catre toti cei care au ramas în unitatea Bisericii. Dupa schisma din 1054, Biserica romano-catolica îsi adapta disciplina canonica în contextul relatiilor institutionale medievale, cu toate acestea la Florenta se recunostea modelul ecleziologic al primului mileniu crestin. Între timp, Biserica Romana trecea prin alte doua Concilii, Lateran (1512-1517) si Tridentin (1545-1563), fiind obligata sa-si redefineasca raporturile institutionale dintre Bisericile din Apus si Roma în contextul destramarii produse de Reforma. A fi catolic devenea echivalent cu a fi într-o relatie ierarhica neîntrerupta, directa si nemijlocita cu Papa, conducatorul Bisericii Romane, lucru care este justificat în interiorul oricarei Biserici sui iuris. Neavând nici un Patriarh Rasaritean în comuniune, în perioada realizarii Unirii de la Brest si de la Alba Iulia, din punct de vedere canonic, Bisericile Unite erau integrate în „ierarhologia” ecleziologiei tridentine prin arondarea lor la Arhiepiscopii Romano-Catolice, chiar daca îsi pastrau autonomia.
Cum au fost „unsi” primii episcopi greco-catolici? Din punct de vedere canonic, se-ntelege. Cine i-a uns si um s-a petrecut transferarea „episcopatului” de la romano la greco-catolici?
În momentul ratificarii Unirii de la Brest, mitropolitul de Kiev, Mihail Rohoza, era hirotonit în continuitatea apostolica a Bisericii Rasaritului. La fel si Atanasie Anghel, a fost hirotonit ca ierarh de catre Teodosie, mitropolitul Ungrovlahiei si de catre Patriarhul Dositei al Ierusalimului. În cazul ierarhului român, în contextul dubiului fata de continuitatea apostolica a ierarhiei române în perioada calvina, s-a luat nefericita decizie a rehirotonirii preotesti si apoi arhieresti „sub conditione” (adica daca nu ar fi fost valabila administrarea sacramentului primit înainte, atunci ramânea valabila acordarea facuta ulterior). Acest act a fost facut din exces de zel, total inutil, mai ales ca Scaunul Apostolic nu a cerut niciodata acest lucru. Dar chiar daca institutional Bisericile Unite au fost subordonate unor Arhiepiscopii Romano-Catolice, acestea au functionat dupa propriile reguli si în relativa autonomie. Nu a fost o „transferare” proclamata cu surle si trâmbite, ci a fost un proces normal de recunoastere a situatiei „de facto” urmata de reorganizarea interna a episcopatelor românesti sufragane. Repet, prin recunoasterea Mitropoliei Blajului ca institutie ecleziala de sine statatoare, la jumatatea secolului al XIX-lea, se recunostea o stare de fapt si se respectau traditiile proprii Rasaritului crestin.
De ce nu s-a facut o trecere integrala, pe toate planurile (dogmatic, cultic) la romano-catolicism? S-a dorit pastrarea specificului deja existent?
„Unire” nu înseamna „disolutie” sau „disparitie”, deoarece modelul unitatii Bisericii este „uniunea de o fiinta si nedespartita” a Preasfintei Treimi: fara amestec si fara confuzie, nedespartire si unitate de actiune în pastrarea identitatii fiecaruia în parte. Semnatarii Unirii nu au vrut sa devina romano-catolici, de aceea au si luat ca model Conciliul de la Florenta. Fiecare Biserica „sui iuris” s-a manifestat înca din timpurile apostolice dupa propriul rit (patrimoniul liturgic, teologic, spiritual si disciplinar propriu), fara ca diversitatea sa diminueze unitatea. Prin Unire se dorea reîntoarcerea la starea specifica Bisericii înainte de anul 1054, deci, nu numai ca s-a dorit pastrarea specificului propriu, chiar mai mult, în afara „unitatii în diversitate” nu exista un alt model al Bisericii Catolice.
Ulterior, datorita necesitatii modernizarii administratiei interne, în locul sinodalitatii traditionale se trecea la institutia canonicilor, model functional preluat din Biserica latina. Mai ales subordonarea canonica a unei Biserici rasaritene fata de o institutie apartinând Bisericii latine a fost interpretata de adversarii Unirii ca o parasire a Bisericii proprii si ca o schimbare a „legii stramosesti”. Chiar daca ulterior, la presiunea ierarhilor greco-catolici, fii ai Bisericii Rasaritului, s-a ajuns la autonomia Bisericilor Mitropolitane sau Arhiepiscopale Majore greco-catolice, cliseul aruncat de opozanti în perioada polemicilor de început, înca mai persista. Asa a fost la început, modelul florentin fiind transpus în viata în spirit tridentin, în ciuda acestor neajunsuri acest prim pas spre unitatea Bisericii lui Hristos fiind la fel de valabil si de actual, mai ales ca acum Biserica contemporana se poate aseza pe o platforma ecleziologica comuna, în consens, dupa modelul primului Mileniu când Biserica era Una.
La jumatatea secolului al XVII-lea intra în comuniune cu Roma eparhia de Mukacevo, din Zacarpattia, ulterior, sub pastorirea episcopului Iosif de Camillis, „episcop al popoarelor de rit grec ce se aflau în regatul Ungaria”, crestinii rasariteni din Slovacia, Ungaria, Ucraina transcarpatica si chiar din Nord-Vestul Transilvaniei, intrau în comuniune cu Biserica Romei. Nu întâmplator patronul Eparhiei de Mukacevo, Sfântul Nicolae, este în acelasi timp patronul Eparhiilor formate mai târziu, în contextul reîmpartirilor teritoriale, în Slovacia, Ungaria, fiind si patronul Eparhiei greco-catolice de Oradea-Mare. În aceste regiuni românii au aderat la Unire, izolat, prin protopopi si preoti, înainte de evenimentul de la Alba Iulia. Dupa modelul de la Brest, însa la scara unei singure Eparhii care se întindea pe teritoriul unei Mitropolii, Teofil, apoi Atanasie, aderau la Unire dupa modelul florentin, ulterior vedeau aplicarea în spiritul canoanelor apusene, apoi începea reactia anti-unire si separarea credinciosilor în „uniti” si „neuniti”, însa mai târziu, dupa limpezirea apelor, contactul cu Europa moderna aducea roade în înfiintarea primelor scoli românesti.
Pâna aici ai descris unirea ca un fenomen transnational, asemanator în scenariul si efectele ei. Revin însa la deoserbiri.
O diferenta marcanta este data de spiritualitatea româneasca, cu o evolutie si sensibilitate proprie diferita de a lumii slave. Daca greco-catolicismul slav a pastrat si înca mai foloseste limba slavona bisericeasca în liturghie, românii puneau în conditia Unirii din 1700 posibilitatea utilizarii limbii nationale în liturghie, lucru pe care Occidentul l-a facut abia dupa lucrarile Vaticanului II, „Scoala Ardeleana” contribuind la trezirea constiintei nationale prin valorificare latinitatii românilor, vazând locul României alaturi de celelalte popoare de origine latina, în unitate culturala si de aspiratii cu acestea. În afara nuantelor specifice generate de sensibilitatile si evolutia diferita a greco-catolicismului slav fata de cel românesc, diferenta majora consta în aceasta dubla aspiratie a românilor, de a fi în unitate spirituala în Biserica Universala si de a fi împreuna cu descendentii Imperiului Roman, în comuniune culturala si de aspiratii cu cei care reprezinta si acum modelul lumii civilizate. Românii au „intrat” în Europa Epocii Moderne în 1700.