Documentele Conciliului Vatican II. II. Constituția Sacrosanctum Concilium. 8. Motivele reformei liturgice

 

Iubiți frați și surori,

 

În această ultimă cateheză consacrată Constituției Sacrosanctum Concilium, doresc să mă opresc asupra motivelor pentru care părinții conciliari au voit să promoveze o reformă a liturgiei. În această privință este deosebit de edificatoare cea de-a treia Scrisoare de la Conciliu pe care Cardinalul Giovanni Battista Montini, pe atunci Arhiepiscop de Milano, a adresat-o, la 28 octombrie 1962, credincioșilor Bisericii sale. Despre liturgie el scria: „este expresia sinceră atât a divinului, cât și a umanului. Este limbaj. Este mijloc de transmitere a învățăturii dumnezeiești, pe de o parte, și glas al dialogului cu Dumnezeu, pe de altă parte. Este limpede că ea nu poate renunța la funcția sa didactică și nici nu poate înceta să ofere credinței și evlaviei posibilitatea de a se exprima cu o inteligibilitate firească.”[1] Animat de aceste convingeri, viitorul Papă Sfântul Paul al VI-lea afirma că credincioșii „nu mai pot și nu mai trebuie să rămână muți și pasivi. Prezența lor materială nu se poate armoniza cu absența lor spirituală.”[2]

Este evidentă consonanța acestor afirmații cu cele care vor apărea la nr. 48 din Constituția conciliară: „Biserica dorește cu ardoare ca toți credincioșii să nu asiste la acest mister al credinței ca niște străini sau spectatori muți, ci, înțelegându-l bine prin rituri și rugăciuni, să participe la acțiunea sacră în mod conștient, cu evlavie și activ; să fie formați prin cuvântul lui Dumnezeu; să se hrănească la masa Trupului Domnului; să aducă mulțumire lui Dumnezeu; oferind Jertfa neprihănită nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să învețe să se ofere pe ei înșiși și, zi de zi, prin mijlocirea lui Cristos, să fie desăvârșiți în unitatea cu Dumnezeu și între ei.” Din aceste cuvinte reiese o conștiință reînnoită a valorii liturgiei. Prin acțiunile rituale ale Bisericii, în timp ce se actualizează memorialul operei mântuirii, este oferită posibilitatea de a trăi adevărata relație cu Dumnezeu, intrând în contact cu evenimentul mântuitor. Deoarece gesturile și cuvintele sfintei liturgii sunt hotărâtoare pentru realizarea acestei experiențe, participarea credincioșilor nu poate fi pasivă.

Reforma conciliară, punând în centrul atenției ceea ce constituie inima experienței ecleziale, a dorit să facă să strălucească liturgia ca „izvorul primordial al acelui schimb dumnezeiesc prin care ne este împărtășită viața lui Dumnezeu”.[3] Din această convingere s-a născut necesitatea de a pune la dispoziția tuturor credincioșilor, într-o măsură mai mare, bogăția textelor biblice și a rugăciunilor și de a face mai limpede ordinea celebrării față de cea prevăzută în cărțile liturgice aflate atunci în vigoare.

Într-adevăr, liturgia, fiind o realitate vie, a fost întotdeauna supusă, de-a lungul secolelor, dezvoltărilor și schimbărilor. Magisteriul i-a adaptat formele la exigențele diferitelor epoci. Nu este, așadar, surprinzător că și Conciliul Vatican al II-lea, cu cel mai mare respect față de patrimoniul tradiției și tocmai pentru a-l face mai accesibil, a considerat necesară o revizuire a cărților liturgice.

Obiectivul pe care părinții conciliari îl aveau la inimă este exprimat explicit la nr. 21 din Constituția Sacrosanctum Concilium: „Pentru ca poporul creștin să dobândească mai sigur harurile îmbelșugate pe care le cuprinde sfânta liturgie, Sfânta Maică Biserică dorește să înfăptuiască o atentă reformă generală a liturgiei. Căci aceasta cuprinde o parte neschimbătoare, fiind de instituire divină, și părți susceptibile de schimbare, care, de-a lungul timpului, pot sau chiar trebuie să fie modificate, dacă în ele s-au strecurat elemente mai puțin conforme cu natura intimă a liturgiei însăși sau dacă aceste părți au devenit mai puțin potrivite. În această reformă, rânduiala textelor și a riturilor trebuie să fie astfel alcătuită încât realitățile sfinte pe care ele le semnifică să fie exprimate mai clar, iar poporul creștin să le poată înțelege mai ușor sensul și să poată participa la ele printr-o celebrare deplină, activă și comunitară.” Distincția dintre elementele divine, imuabile, și elementele umane ale liturgiei, care „pot suferi diferite modificări, aprobate de ierarhia sacră, asistată de Duhul Sfânt, potrivit cerințelor timpurilor, împrejurărilor și sufletelor”, datează deja din enciclica Mediator Dei a Papei Pius al XII-lea (Acta Apostolicae Sedis 39, 1947, pp. 541–542).

De altfel, dorința unei „reforme generale” nu s-a născut dintr-odată, ci se manifestase deja prin acțiunea papilor care s-au succedat încă de la începutul secolului al XX-lea, în armonie cu aspirațiile Mișcării liturgice. Afirmația potrivit căreia credincioșii nu trebuie să participe la celebrări „ca niște străini sau spectatori muți” fusese deja reluată în Constituția apostolică Divini Cultus a Papei Pius al XI-lea. De asemenea, pot fi amintite intervențiile lui Pius al XII-lea asupra rânduielii riturilor din Săptămâna Sfântă, pe care le-a reașezat la orele corespunzătoare evenimentelor pascale, după ce, timp de secole, acestea fuseseră anticipate în orele dimineții. Nu trebuie uitat nici faptul că Sfântul Ioan al XXIII-lea a considerat necesară simplificarea rubricilor Breviarului și ale Misalului, aprobând-o prin Motu proprio Rubricarum instructum din 25 iulie 1960, în care trimitea la Conciliul Ecumenic deja anunțat propunerea principiilor fundamentale pentru o reformă a liturgiei.

Reforma liturgică promovată de Conciliul Vatican al II-lea se înscrie, așadar, în continuitatea tradiției vii a Bisericii. Înțelegerea ei corectă permite și respingerea abuzurilor care au apărut în anumite sectoare ale Bisericii în perioada postconciliară și care, din nefericire, uneori se mai întâlnesc și astăzi, prin absolutizarea sau interpretarea greșită a unora dintre principiile care au stat la baza reformei înseși.

În această privință, merită amintit faptul că Constituția conciliară afirmă: „Acțiunile liturgice nu sunt acțiuni private, ci celebrări ale Bisericii, care este «sacramentul unității», adică poporul sfânt adunat și organizat sub conducerea episcopilor. De aceea, aceste acțiuni aparțin întregului trup al Bisericii, îl manifestă și îl implică” (Sacrosanctum Concilium, nr. 26).

Prin urmare, este responsabilitatea primordială a păstorilor, a episcopilor, dar și a fiecărui preot în parte, să păstreze și să promoveze o liturgie care, în respectarea normelor liturgice, să strălucească printr-o nobilă simplitate (cf. nr. 34) și să manifeste astfel Biserica una, sfântă, catolică și apostolică. O asemenea liturgie va fi și un mijloc fundamental de evanghelizare, instrumentul harului prin care, așa cum învață Conciliul, vom învăța să ne oferim pe noi înșine și, prin mijlocirea lui Cristos, vom fi desăvârșiți în unitatea cu Dumnezeu și între noi (cf. nr. 48).

[1] G. B. Montini, „A treia scrisoare de la Conciliu”, Revista Diecezană din Milano (Rivista Diocesana Milanese), vol. 51 (1962), pp. 921–923, aici p. 922.

[2] Ibidem.

[3] Închiderea solemnă a celei de-a II-a Sesiuni a Conciliului, Discursul Sfântului Părinte Paul al VI-lea (4 decembrie 1963).

Sursa: www.vatican.va

Foto: © Vatican Media