La 28 martie 1791, românii din Transilvania făceau unul dintre cei mai importanți pași din istoria lor modernă: înaintarea către Curtea imperială de la Viena a documentului Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. Considerat primul program politic coerent al românilor ardeleni, acest act reprezintă o veritabilă declarație de demnitate națională și un moment de referință în lupta pentru drepturi egale.
Deși importanța sa este incontestabilă, Supplex-ul nu se bucură astăzi de vizibilitatea publică pe care o merită. În contextul în care istoria modernă a României este adesea redusă la momentele sale finale – precum Marea Unire din 1918 – etapele fundamentale care au făcut posibil acel ideal sunt prea rar aduse în prim-plan.
Un document al elitelor românești
Inițiativa înaintării Supplex-ului a aparținut episcopului greco-catolic de Oradea, Ignațiu Darabant, iar redactarea a fost realizată de reprezentanți de seamă ai Școlii Ardelene: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Molnar-Piuariu, alături de alți intelectuali ai vremii.
Documentul era semnat în numele „Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae”, adică al clerului, nobilimii și stărilor civile românești – o formulă care reflectă maturitatea politică a unei elite conștiente de rolul său în afirmarea națională.
Ce cereau românii în 1791
În esență, Supplex Libellus Valachorum solicita recunoașterea românilor ca națiune politică egală cu cele deja privilegiate în Transilvania – maghiarii, sașii și secuii.
Printre revendicările principale se numărau: eliminarea statutului de „tolerați” sau „admiși” atribuit românilor; recunoașterea națiunii române ca națiune politică, cu drepturi egale; egalitate pentru cler, nobilime și stările orășenești și rurale românești; reprezentare proporțională în administrație și în Dietă; recunoașterea toponimiei românești în zonele majoritar românești; egalitate în drepturi și obligații pentru toți locuitorii Principatului, indiferent de națiune sau religie.
Aceste cereri nu erau radicale, ci profund moderne, înscriindu-se în spiritul iluminist al epocii și în tendințele europene de afirmare a drepturilor naționale.
Mai mult decât o petiție
Supplex-ul nu a fost doar un memoriu administrativ. El a reprezentat un manifest al conștiinței naționale, o afirmare clară a identității și demnității românilor din Transilvania. Chiar dacă revendicările nu au fost acceptate pe deplin de autoritățile imperiale, documentul a deschis un drum ireversibil.
În deceniile următoare, această linie de revendicare va continua prin alte momente esențiale: Pronunciamentul de la Blaj din 1868 și Memorandumul românilor din Transilvania (1892–1894). Împreună, aceste acte au pregătit terenul pentru realizarea Marii Uniri din 1918.
O memorie care trebuie recuperată
Faptul că astfel de momente nu sunt comemorate pe măsura importanței lor ridică semne de întrebare. O posibilă explicație ține de rolul central pe care l-au avut clericii și intelectualii Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) în formularea și susținerea acestor revendicări.
Recuperarea acestor pagini de istorie nu este doar un act de memorie, ci și unul de responsabilitate. Ele arată că emanciparea națională a românilor din Transilvania nu a fost un proces spontan, ci unul profund intelectual, juridic și spiritual.
Supplex Libellus Valachorum rămâne, astfel, nu doar un document istoric, ci o lecție despre demnitate, perseverență și construcția conștiinței naționale.
Biroul de Presă EGCO
