„Dragi frați și surori, bine ați venit!

Am început o serie de cateheze dedicate Conciliului Vatican II. Astăzi începem aprofundarea Constituției dogmatice Dei Verbum, despre Revelația divină. Este unul dintre cele mai frumoase și mai importante documente ale Conciliului și, pentru a-l introduce, ne pot fi de ajutor cuvintele lui Isus: „Nu vă mai numesc slugi, pentru că slujitorul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (In 15,15).

Acesta este un punct fundamental al credinței creștine, pe care Dei Verbum ni-l reamintește: Isus Hristos transformă radical relația omului cu Dumnezeu; de acum înainte, ea devine o relație de prietenie. Prin urmare, condiția fundamentală a noului legământ este iubirea.

Sfântul Augustin, în comentariul său la acest pasaj din a patra Evanghelie, insistă asupra perspectivei harului, care singur ne poate face prieteni ai lui Dumnezeu în Fiul Său (cf. Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia 86). De fapt, o maximă veche spunea: „Amicitia aut pares invenit, aut facit” – „Prietenia fie îi găsește pe cei egali, fie îi face egali”. Nu suntem egali cu Dumnezeu, ci Dumnezeu Însuși ne face asemenea Lui în Fiul Său.

Din acest motiv, așa cum vedem în întreaga Scriptură, în cadrul Legământului există la început un moment de distanță, deoarece pactul dintre Dumnezeu și omenire rămâne întotdeauna asimetric: Dumnezeu este Dumnezeu, iar noi suntem creaturi. Însă, odată cu venirea Fiului în trup omenesc, Legământul se îndreaptă spre împlinirea sa finală: în Isus, Dumnezeu ne face fii și ne cheamă să devenim asemenea Lui în umanitatea noastră fragilă. Asemănarea noastră cu Dumnezeu, așadar, nu se realizează prin neascultare și păcat, așa cum i-a sugerat șarpele Evei (cf. Gen 3,5), ci în relația noastră cu Fiul făcut om.

Cuvintele Domnului Isus – „V-am numit prieteni” – își găsesc un ecou direct în Constituția Dei Verbum, care afirmă:
„Prin această revelație, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), din prisosul iubirii Sale, vorbește oamenilor ca prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) și trăiește printre ei (cf. Bar 3,38), pentru a-i invita și a-i primi în comuniunea Sa” (nr. 2).

Dumnezeul Genezei trăia deja cu primii noștri părinți, inițiind un dialog cu ei (cf. Dei Verbum, 3); iar atunci când acest dialog a fost întrerupt de păcat, Creatorul nu a încetat să-Și caute creaturile și să stabilească, din când în când, un legământ cu ele. În Revelația creștină, când Dumnezeu vine să ne caute întrupându-Se în Fiul Său, dialogul întrerupt este definitiv restabilit: Legământul este nou și veșnic; nimic nu ne poate despărți de iubirea Sa. Revelația lui Dumnezeu are, așadar, un caracter profund dialogic, propriu prieteniei, care, asemenea prieteniei umane, nu tolerează tăcerea, ci se hrănește din schimbul de cuvinte adevărate.

Constituția Dei Verbum ne amintește și acest adevăr fundamental: Dumnezeu ne vorbește. Este important să înțelegem diferența dintre cuvinte și pălăvrăgeală: aceasta din urmă rămâne superficială și nu creează comuniune, în timp ce, în relațiile autentice, cuvintele nu servesc doar la transmiterea de informații, ci la dezvăluirea a ceea ce suntem. Cuvintele au o dimensiune revelatoare, capabilă să creeze relație. Astfel, vorbindu-ne, Dumnezeu Se revelează ca un Dumnezeu al Legământului, care ne invită la prietenia cu El.

Din această perspectivă, prima atitudine de cultivat este ascultarea, pentru ca Cuvântul divin să poată pătrunde mintea și inima noastră. În același timp, suntem chemați să vorbim cu Dumnezeu, nu pentru a-I comunica ceea ce El știe deja, ci pentru a ne revela nouă înșine în lumina Sa.

De aici izvorăște necesitatea rugăciunii, în care suntem chemați să trăim și să cultivăm prietenia cu Domnul. Aceasta se realizează mai ales în rugăciunea liturgică și comunitară, unde nu noi alegem ce să ascultăm din Cuvântul lui Dumnezeu, ci El Însuși ne vorbește prin Biserică. Se realizează, de asemenea, în rugăciunea personală, care se desfășoară în inimă și în minte. Ziua și săptămâna unui creștin nu pot fi lipsite de timp pentru rugăciune, meditație și reflecție. Numai atunci când vorbim cu Dumnezeu putem vorbi cu adevărat și despre El.

Experiența ne arată că prieteniile se pot încheia fie printr-un act dramatic de ruptură, fie printr-o serie de omisiuni zilnice care erodează relația până la pierderea ei. Dacă Isus ne cheamă să fim prietenii Săi, să nu lăsăm această chemare fără răspuns. Să-L primim, să avem grijă de această relație și vom descoperi că prietenia cu Dumnezeu este mântuirea noastră.

Tuturor vă ofer binecuvântarea mea!”

Biroul de Presă EGCO

Ciulea Cristian