La 1 noiembrie 1950, prin Constituția Apostolică Munificentissimus Deus, papa Pius XII, bazându-se pe credința Bisericii întemeiată pe Revelație, în demnitatea de Păstor al Bisericii Universale, în deplină armonie cu simțul și manifestarea credinței Poporului lui Dumnezeu, dimpreună cu toate voturile episcopilor catolici, a definit dogma mariană a Ridicării cu trupul și cu sufletul la cer a Maicii Domnului. Iată definiția dogmatică:
„După ce am adresat lui Dumnezeu rugăciuni neîntrerupte, după ce am implorat Spiritul adevărului, pentru slava lui Dumnezeu cel atotputernic, care s-a arătat nespus de darnic față de Sfânta Fecioară Maria, pentru slava Fiului ei, Regele veșnic al veacurilor și învingătorul morții și al păcatului, pentru intensificarea venerației noastre față de augusta Lui Mamă și pentru bucuria și întărirea Bisericii Universale, prin autoritatea Domnului nostru Isus Cristos, a fericiților Apostoli Petru și Pavel și a noastră, proclamăm și definim ca dogmă revelată de Dumnezeu că, Maria, Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu, pururea Fecioară, la sfârșitul vieții sale pământești a fost înălțată cu sufletul și cu trupul în gloria cerească”.
Acest adevăr a fost crezut și mărturisit de întreaga Biserică, atât în Răsărit cât și în Apus, cu multe secole înainte de a fi formulat și proclamat ca dogmă.
Dacă avem curiozitatea și dorința de a răsfoi cărțile noastre de cult, ușor și imediat putem remarca adevărul afirmat mai sus: Nu avem nici un Oficiu liturgic în care Preacurata să nu fie prezentă, prin stihiri, tropare, canoane, condace etc, precum și în Rânduielile proprii ei: Paraclis, Acatist etc.
Canonicul Nicolae Pura, alături de marii imnogrfi, poeți, artiști, a compus această Simfonie a Mariei, în care, viața Preacuratei este prezentată etapă cu etapă, într-un mod care place spre lecturare și meditare inimilor sensibile.
Adormirea
În sfârşit, biruitoare, forţa dragostei i-a frânt
Preţiosul alabastru, vasul Tupului ei sfânt,
Şi-adormi Neprihănita într-un somn de pace lin,
Fără lacrimi de durere, fără vaiet şi suspin.
Clipa morţii fără moarte, numai îngerii-o ştiură.
Coborând ca să-i culeagă, cu sfială, de pe gură,
Cea din urmă respirare, şi-nchizându-i sub pleoape
Chipul lumii trecătoare, ei se strâng tot mai aproape,
Lângă Ea în cercuri dese, uluiţi, şi stau de stajă;
Şi văzându-i Adormirea, sunt cuprinşi de-atâta vrajă,
C-ar dori acum să guste, de-ar putea, şi ei din moarte,
Bucuroşi să se-ncunune cu aceeaşi sfântă soarte.
Spre slavă
Când noroadele veniră de pe-ntregul rotogol
Să se-nchine Preacuratei, i-au aflat mormântul gol:
Şi-mbrăcându-se un crainic în odăjdiile sfinte,
Le-a rostit spre mângâiere următoarele cuvinte:
– Pentru ce veniţi cu dorul, de departe căutând
Pe Fecioara pururi vie, printre morţii cei de rând?
Cunoscut la toţi vă fie, că precum odinioară
L-a născut pe Domnul nostru rămânând mereu fecioară, –
Ieri, trecând prin uşa morţii, a ajuns în veşnicie
Cu viaţa neatinsă, dar de mii de ori mai vie!
Dătătoarea de viaţă lui Hristos, Viaţa lumii,
Nu putea ca să rămână pradă viermilor şi humii,
Botezându-se ca fiul în cristelniţa durerii,
Se cădea să aibă parte şi de slava învierii.
Dar deşi glorificată în viaţa de apoi,
Ea cu inima rămâne mai departe printre noi…
Aş dori, de-i cu putinţă, să dezvălui un mister,
Arătând cum fu primită Preacurata Maică-n cer.
Însă tot ce-ncerc a spune sunt doar palide răsfrângeri
A intrării triumfale a Mariei printre îngeri.
Cuvântarea mea-i ca semnul ce l-ar face-un surdo-mut,
Coborât din cer să spună Praznicul ce l-a văzut!
Sau ca vorbele rostite de un orb care descrie,
Pipăind, culoarea feţei primăverii din câmpie.
De-ar avea şi veşnicia calendare schimbătoare,
Aş putea să vă destăinui că cereştile soboare
Niciodată nu-ncrestară pe răbojul amintirii
Sărbătoare mai măreaţă ca triumful Adormirii!
Cuviosul Simeon Metafrastul, în secolul X, a scris despre nașterea, viața și adormirea Preacuratei Fecioare Maria. Iată cum descrie el evenimentul adormirii, sub titlul: Înălțarea trupului Mariei la cer.
„Trei zile întregi sfinții apostoli au rămas la mormânt ascultând imne dumnezeiești cântate de sus; dar după a treia zi, pentru că unul dintre apostoli s-a întâmplat să lipsească de la îngropăciune din motive ținând de o iconomie mai dumnezeiască, astfel încât această minunată depărtare să se facă cunoscută tuturor, atunci vine și el și, pe drept cuvânt, lucrul i se face prilejul unei întristări nemăsurate și nu suporta faptul că n-a fost părtaș la un lucru așa de frumos. Deci sfânta ceată a apostolilor, socotind că nu e drept să nu vadă și să îmbrățișeze și el acel trup de viață purtător, poruncește să i se deschidă îndată mormântul. Acesta a fost deschis, dar comoara dinăuntrul lui nu era nicăieri, zăcând în el numai cele de îngropare, ca la Copilul ei după Înviere (In 20, 6-7). Pe care acela și cei de față, îmbrățisându-le și umplându-se de negrăită bună mireasmă și har, pecetluiesc din nou mormântul, iar mireasma o transmit din tată în fiu celor de după ei. Așa este cuvântul îngropării dumnezeiești a trupului de viață purtător, căci Cuvântul Cel născut din ea a mutat-o întreagă la Sine Însuși și a binevoit ca ea să viețuiască și să fie împreună cu El pururea”.
Pr. Ioan Fărcaș
