„Bucură-te și te veselește cetatea Sionului; bucură-te și te veselește, Biserica lui Dumnezeu. Că iată Împăratul tău a venit în dreptate, șezând pe mânz, lăudat fiind de prunci. Osana, Celui dintru înălțime! Bine ești cuvântat, Cel ce ai mulțime de îndurări, îndură-Te spre noi” (Stihira de la Doamne, strigat-am…, de la Vecernia Sfintei și Marii zi de Luni, celebrată în seara Duminicii Floriilor, vers 8)
Cu această Vecernie intrăm în Săptămâna Mare sau în Săptămâna Pătimirilor lui Isus. În acest sens, celebrarea liturgică ne atrage atenția: „De la stâlpările de finic și de la acele ramuri, ca de la un dumnezeiesc praznic, trecând la altă serbare dumnezeiască, la cinstitele Pătimiri ale lui Hristos, la taina cea de mântuire, să alergăm credincioșii și să-L vedem suferind pătimire de bunăvoie pentru noi. Și mulțumindu-I cântăm cântare cuvioasă, grăind: Izvorule al milostivirii și limanul mântuirii, Doamne, mărire Ție” (Prima Stihiră a Stihoavnei Vecerniei zilei de luni, vers 2).
Așadar, exuberanța alaiului primirii lui Isus în Sfânta Cetate se stinge în urzirea de către făcătorii de rele a planului de lichidare a lui Isus, Care, cu forța prezenței Sale și a dumnezeieștii învățături, îi deranja.
Săptămâna se numește „Mare”, nu pentru că durează mai mult decât o oarecare săptămână din cursul anului, ci este „Mare”, pentru că mari au fost evenimentele mântuitoare săvârșite atunci, și mari sunt evenimentele răscumpărătoare, care, prin lucrarea harică a Bisericii, sunt actualizate întocmai, și care devin roditoare în viața fiecărui credincios, prin activa participare și părtășie la celebrarea lor. Prin urmare, Săptămâna Mare cere să ne angajăm total, să depunem tot efortul de care suntem capabili, mânați de credință, așa încât, urcarea măcar al unui prag pe scara virtuților să stârnească în noi „gustul” Împărăției și dorul după cele promise de Isus.
Primele trei zile din Săptămâna Mare – luni, marți și miercuri – sunt Denii ale Mirelui (Denie, cuvânt de origine slavă, vdenie, care înseamnă priveghere, stare de veghe sau slujbă de noapte). Imnul sau, să zicem, genericul acestor trei zile este precum un „semnal sau strigăt de alarmă” spre a ne trezi și spre „a băga de seamă”: „Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăși cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui; ci, te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești, Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, îndură-te spre noi”.
Tema Mirelui este prezentă în Sfânta Scriptură; este profundă și grăitoare. Întâlnim paralela care se face între Împărăția cerurilor și nuntă. Chiar Mântuitorul ne spune că „Împărăția Cerurilor se aseamănă omului împărat care a făcut nuntă fiului său” (Mt. 22,2). Omul Împărat este Dumnezeu Tatăl care plănuiește din veșnicie nunta Fiului Său, Mântuitorul Isus Hristos, cu Biserica Sa, pe care o răscumpără cu prețul Jertfei Sale. În acest sens, Isus este numit Mirele Bisericii, iar legătura dintre El și Biserica Sa este pecetluită cu Jertfa Sa de pe Cruce, adevărat ospăț de unire și de bucurie ce culminează în Înviere, Înălțare și Împărăție veșnică.
Pr. prof. Ioan Fărcaș
