Date biografice
S-a născut la 31 ianuarie 1885, la Milașul Mare (jud. Bistrița Năsăud) în familia preotului greco-catolic Ioan Hossu și Victoria fiind al treilea din cei șase copii ai familiei. A urmat studiile primare în satul natal, cele secundare până în 1900 la Gimnaziile din Reghin și din Târgu Mureș. Apoi a urmat cursul superior la Liceul din Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1904. Trimis la Roma, la Colegiul Urbanian, a obținut doctoratul în filozofie (1906) și în teologie (1910) la Ateneul DePropaganda Fide. În acești ani de învață mai multe limbi străine (italiana, franceza și engleza), latina, greaca veche, maghiara și gemana le știa deja.

La 27 martie 1910 este hirotonit preot celibatar la Roma de către episcopul Lugojului, Vasile Hossu, eparhie în care își începe activitatea pastorală. În noiembrie 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, primește ordin de încorporare și este trimis ca preot militar în spitale din Austria, Boemia și Moravia. La 17 noiembrie 1917, la doar 32 de ani, este consacrat episcop de Gherla, într-o eparhie care era cea mai săracă și mai puțin organizată dintre cele patru existente. La sfârșitul războiului, alături de Iuliu Maniu și alți patrioți români, în cadrul Consiliului Național Român, participă la pregătirile pentru realizarea Marii Uniri. În ziua de 1 decembrie 1918, cei 1228 delegați ai comunităților de români din Transilvania s-au reunit în Sala Unirii de la Alba Iulia și au votat rezoluția de unire cu România. Acest document a fost citit afară, în fața unei mulțimi de cca 100.000 de oameni de către episcopul Iuliu Hossu și episcopul ortodox de Caransebeș, Miron Cristea. După citirea rezoluției, cei doi s-au îmbrățișat spunând: „Precum ne vedeți îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români.”

Următoarea zi, delegația formată din doi ortodocși (Miron Cristea, Vasile Goldiș) și doi greco-catolici (Iuliu Hossu și Alexandru Vaida-Voevod) s-au deplasat la București să-i prezinte regelui Ferdinand hotărârile Adunării Naționale.

Alba Iulia, rezoluția de Unire

În perioada următoare, episcopul Hossu a continuat activitatea sa de desăvârșire a Unirii, în calitate de senator de drept în Parlament, implicându-se în domenii precum învățământul, relațiile dintre Biserică și Stat, Concordatul cu Sfântul Scaun.

Ca episcop, își exercita misiunea pastorală cu o noblețe firească care impresiona. „Iuliu Hossu avea o ținută de înalt prelat, «prinț al bisericii». Pe cât de înalt era fizic, pe atât era de înalt ca noblețe.”. Noblețea lui alina, în primul rând, suferințele săracilor, cărora la dedica ziua de sâmbătă când, îi primea în curtea reședinței și le împărțea ajutoare dar și cuvinte de încurajare. Se interesa atent de văduvele și orfanii din familiile preoților, era foarte atent „la toate problemele preoților chiar și la cele mai mici, întrebându-i: «Ai ce mânca, ai bani să-ți plătești drumul spre casă?». Își iubea foarte mult preoții, de care se îngrijea cu duioșie și blândețe. Era foarte duios și omenos din cale-afară; era o figură de domn înnăscut, foarte înțelegător”, își amintește Emil Racovițan. A făcut numeroase vizite canonice pentru a cunoaște bine credincioșii, vizitând nu doar parohiile ci și cele mai îndepărtate filii. „De primăvara până toamna târziu mergea și vizita parohiile. Fiecare știa când venea episcopul, deoarece vizitele erau planificate. Îmi amintesc de la noi din sat: oricine dorea putea vorbi cu dânsul. Inclusiv pe drum oprea mașina, pentru a-I binecuvânta pe cei pe care îi vedea. În vizitații, dacă mergea de cu seară, făcea litia. De nu, oricum celebra Sf. Liturghie de la ora 10.00. Imediat după terminarea Sfintei Liturghii, pe la ora 12.00, primea în audiență comunitățile și etniile care veneau la Liturghie. După aceea lua masa”, mărturisește Emil Riti. O altă mărturie impresionantă despre noblețea princiară a „episcopului vizitelor canonice” relatează că, în timp ce se deplasa cu mașina între două localități au trecut pe lângă un cerșetor care stătea cu mâna întinsă, „șoferul a continuat drumul, însă Iuliu Hossu a reflectat în șoaptă: «Oare nu acum cercetează Isus pe robul său?». A poruncit șoferului să se întoarcă și să oprească lângă cerșetor, l-a trecut pe secretar în dreapta șoferului, iar pe cerșetor l-a urcat de-a dreapta sa, cinstindu-l cu un dar, împărătește. L-a dus acasă pe cerșetor și i-a mulțumit totodată că i-a făcut cinstea să călătorească cu el.”

Odată ce Clujul a ajuns sub ocupația regimului fascist maghiar, în urma Dictatului de la Viena din 30 septembrie 1940, pacea interetnică a orașului a fost grav afectată. Episcopul Hossu a reclamat premierului ungar, aflat în vizită la Cluj, teroarea declanșată de forțele de ocupație, cu același curaj adresându-se și lui Horthy, regentul Ungariei. În octombrie 1943 a scăpat ca prin minune de gloanțele unui soldat horthyst, câteva luni mai târziu, reședința episcopală și Academia Teologică urmând să fie vie vandalizate de mai multe ori de către tineretul fascist, episcopul fiind grav insultat. În această perioadă, atât pe căi diplomatice cât și îndemnându-i pe credincioși la solidaritate și dragoste creștină, Iuliu Hossu a luat apărarea evreilor din teritoriul său canonic: „Chemarea noastră se îndreaptă stăruitor către voi toți, să-i ajutați pe evrei nu numai cu gândul, ci și cu jertfa voastră, știind că azi nu putem face lucru mai bun decât această creștinească și românească ajutorare, din caldă iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de față să fie acțiunea de ajutorare”, din apelul lansat în Pastorala de Paști din 2 aprilie 1944.

În momentul declanșării în teren a „unificării confesionale” prin lichidarea Bisericii Greco-Catolice, în toamna anului 1948, episcopul Hossu a reacționat, în primul rând, prin încurajarea credincioșilor și intensificarea vieții spirituale. Aflând dinainte de „consfătuirea” de la Cluj ce urma să aibă loc in 1 octombrie, a trimis o adresă către toți preoții avertizandu-i să nu se lase manipulați și să nu participe la adunarea respectivă.

Mai mult, la 30 septembrie, a trimis o circulară prin care anunța că toți cei care vor participa, vor fi excomunicați ipso facto. Cu această dată, ierarhului nu i s-a mai permis părăsirea reședinței. Între 6-9 octombrie, episcopii Hossu și Rusu au avut
mai multe audiențe la premierul Groza și ministrul Cultelor pentru a încerca oprirea represiunii asupra Bisericii, întrevederi rămase fără niciun rezultat, cu toate că ierarhii își bazau argumentația pe respectarea drepturilor prevăzute de Constituția comunistă. Răspunsul primit de la premierul comunist este antologic: „…dacă am respecta tot ceea ce este scris în Constituție, noi – guvernul – am cădea!” Subestimând integritatea morală și spirituală a ierarhului clujean, autoritățile represive i-au propus lui Iuliu Hossu, în două ocazii, scaunul patriarhal – „oferte” respinse cu indignare.

Arestarea și regimul de detenție
Iuliu Hossu a fost reținut la ora 1.30 dimineața de către Securitate la reședința fratelui său din București, ierarhul fiind „invitat” la Ministerul Cultelor pentru a preda împreună cu episcopul Márton Áron noul statut al Bisericii Catolice din România. Scena arestării este relatată de către nepoata episcopului: „Noaptea, pe la orele 2.00, a intrat în casă un individ care a aprins lumina și m-a întrebatunde este telefonul. I l-am arătat, iar dânsul a tăiat firul. Apoi m-a întrebat unde doarme episcopul și ne-a pus să-l trezim. Soțul meu i-a răspuns că nu-l va trezi, pentru că în această casă unchiul meu este oaspete și deci să-l trezească dânsul dacă dorește. Așadar, a bătut la ușă, iar unchiul meu s-a trezit și, când a aflat cine îl trezește, a cerut să i se acorde timp pentru îmbrăcare… După ce s-a spălat și s-a îmbrăcat, a fost poftit să-i însoțească pe cei care veniseră după el și a fost dus. „P.S. Hossu a trecut prin umilinta unei percheziții amănunțite, ulterior fiind „depus” în arestul Ministerului de Interne unde a rămas următoarele trei zile împreună cu ceilalți ierarhi uniți. Imediat după ce a păşit în celula arestului „m-am așezat în genunchi și, cu fruntea la pământ, am dat mărire Domnului Isus, care m-a învrednicit pe mine nevrednicul de această mare cinste a temniței pentru credință”. Episcopul Hossu era convins că fusese arestat pentru a fi izolat de credincioșii pe care i-a păstorit și care urma să fie „transferați” la cultul ortodox, convingere bazată pe faptul că începând cu data de 30 septembrie (ajunul „sinodului” de la Cluj) era ținut într-o stare de izolare la domiciliu, nimeni nu putea veni la el fără a fi reținut, episcopul având doar permisiunea de a merge la catedrală doar însoțit de agenții Securității.

În arestul Ministerului de Interne, episcopii uniţi au rămas aproximativ 60 de ore, urmărindu-se prin această măsură demoralizarea lor înainte de întâlnirea programată cu ministrul cultelor. Prima întrevedere cu ministrul Stoian a avut-o PS Hossu fără ceilalţi ierarhi, în seara arestării sale fiind considerat „mai diplomat” şi mai uşor de abordat pentru „rolul istoric” ce urma să-l joace trecând la ortodoxie. De trei ori oficialul comunist i-a adresat chemarea de a-şi asuma un „rol frumos în aceste momente istorice pe care le trăim”, răspunsul ierarhului a fost „invariabil acelaşi, credinţa noastră este viaţa noastră”. „Domnul ministru m-a jignit profund, cum şi-a putut imagina că un episcop ar fi capabil de o asemenea josnicie”, îşi aminteşte ierarhul acea discuţie.

De la Ministerul de Interne, împreună cu ceilalți episcopi, Iuliu Hossu a fost transportat la Dragoslavele, o reședință de vacanță a patriarhului ortodox, special transformată de către Securitate în lagăr pentru acest scop. „La Dragoslavele, am suferit foarte mult frig și aprovizionarea a fost insuficientă”, cum relatează P.S. Frenţiu, viaţa acolo „a fost ca o introducere la ceea ce era să urmeze”, după cum a notat episcopul Clujului.

Această problemă a statorniciei în credinţa catolică a episcopilor uniţi trebuia rezolvată în scurt timp pentru că genera o mai puternică rezistenţă a clerului clandestin sau chiar retractări ale preoţilor care aderaseră deja la ortodoxie. În acest sens, Securitatea a gândit un plan în care un rol important îl avea Patriarhul Justinian care trebuia să facă tot posibilul ca măcar unul din episcopii greco-catolici să „treacă” la ortodoxie. Astfel, în perioada 13-15 noiembrie 1948, Patriarhul Justinian însoţit de ofiţeri de Securitate, s-a aflat la Dragoslavele cu misiunea încredinţată, în prealabil, ca un gest de „captatio benevolentiae”, trimiţând îmbrăcăminte călduroasă şi cele necesare sezonului rece. Această primă întrevedere cu patriarhul, în prezenţa ofiţerilor de Securitate şi a celorlalţi episcopi şi-o aminteşte P.S. Hossu: „Când a vorbit cu mine în prezența domnilor din București, evident din Siguranță [Securitate], a spus cuvântul semnificativ: «că bucuria nu le este deplină, căci au dorit mult să aibă în Sinod cel puțin unul sau doi dintre noi». Aluzia era limpede și nu puteam s-o las fără răspuns și i-am zis: «Părinte patriarh, credința noastră este viața noastră; acesta mi-a fost cuvântul pe întreagă calea aceasta până în ziua de azi și, cu ajutorul Domnului, până la moarte».”

În faţa refuzului episcopilor, Securitatea a răspuns cu înăsprirea regimului de detenţie trimiţând la Dragoslavele, începând cu 18 noiembrie, un detaşament de pază format din 36 de soldaţi, comunicându-li-se ierarhilor noul „program de deţinuţi”: gardian în faţa fiecărei încăperi şi program de plimbare restricţionat.

În 3 decembrie, patriarhul, însoțit de vicarul său Teoctist Arăpaşu (viitorul patriarh) și de ofițeri de Securitate, a venit din nou la Dragoslavele și le-a adus episcopilor un exemplar din Monitorul Oficial cu Decretul nr. 358/1948, care scotea Biserica Unită în afara legii. De data aceasta, misiunea înaltului prelat ortodox era să obţină din partea episcopilor greco-catolici o recunoaştere implicită a decretului cu toate consecinţele sale, renunţarea la prerogativele episcopale prin pensionarea lor definitivă: „Așa, părintele patriarh ne-a comunicat că am fost «scoși din lege» și acum să ne cerem loc de așezare, unde dorim să stăm pentru viitor.” Răspunsul episcopilor a fost: „Dacă este vorba de alt domiciliu, dorim să mergem fiecare la reședința sa, în orașele de reședință; până suntem împiedicați de a ne exercita slujba de episcop, să se îngrijească de arestarea noastră cei ce ne împiedică; […] De altcum, am spus că vom da cu toții un memoriu în legătură cu decretul ce ni s-a adus.”, relatează episcopul Hossu.

După perioada de detenție de 1 an și trei luni din lagărul de la Căldărușani, episcopul Hossu, impreună cu frații episcopi și cei 21 de canonici și preoți, a fost trimis la închisoarea „Colonia Dunărea”, cu regim de exterminare din Sighetul Marmației.
Transferul deţinuţilor de la Căldăruşani la Sighet s-a făcut în noaptea de 24 mai 1950, prelaţii greco-catolici fiind împărţiţi în două loturi („bătrânii” şi „tinerii”), fiecare grup ocupând câte o dubă metalică folosită pentru transportul deţinuţilor. Condiţiile inumane de transport de care îşi aminteşte pr. Iuliu Raţiu, prevesteau ce se va întâmpla la Sighet: de marşul forţat de 700 km, de bezna din interiorul dubei fără geamuri, de aerul infestat cu motorină, de nesiguranța care îi stăpânea pe deținuți (credeau că vor fi deportaţi în Siberia) și de faptul că, la cotituri, unii dintre ei trebuiau să vomeze deseori.
Episcopul Hossu, relatând în memoriile sale despre acea călătorie epuizantă care a durat 20 de ore, reuşeşte să treacă peste căldura sufocantă şi „în prezenţa Domnului, ţinându-ne de mână şi rostindu-ne îmbărbătare: «Nu te teme, numai crede», a revăzut pentru o clipă, prin singura „ferestruică deasupra capului şoferului”, „scumpa catedrală a sufletului meu” pe care nu o va mai revedea niciodată, Catedrala Schimbarea la Faţă din Cluj, în momentul în care convoiul deţinuţilor a traversat oraşul. „Ieşind” tot prin acea ferestruică a dubei, arhiereul a început o vizitaţie canonică spirituală, „[…] dând din suflet şi satelor din dreapta şi stânga pe unde treceam, binecuvântarea Domnului, cu toată dragostea sufletului meu, […] cerşind mila Domnului peste toţi scumpii mei fraţi preoţi, vii şi morţi, şi peste toţi credincioşii în viaţă sau trecuţi în veşnicie.”. În seara zilei de 25 mai au ajuns în curtea închisorii Sighet unde au fost întâmpinaţi cu salutul „Să băgăm bivolii la grajd” dar şi primind mângâierea şi încurajarea de la Isus din Sfânta Împărtăşanie („consumată” înainte de prima percheziţie de teama profanării), adusă de episcopi de la Căldăruşani şi de care se vor despărţi pentru următorii 5 ani.

În această „casă de jelanie şi suferinţă” a Sighetului din care cel puţin o dată pe lună un suflet se muta la cer, episcopii şi preoţii uniţi „cerşeau zilnic şi primeau har şi putere”, doar prin rugăciune primind puterea prin care, chiar dacă „trupul mereu slăbea, Domnul întărea şi înălţa sufletul.”. P.S. Hossu, aşa cum a început în furgonul Securităţii în drum spre Sighet, îşi continua şi aici vizitaţiile canonice spirituale, în timp ce trăgea la joagărul pentru tăiatul lemnelor, recita „sfântul rozariu şi treceam din sat în sat pe toate căile scumpe sufletului meu. Aici nu erau pentru ei Dumineci şi Sărbători; Dumineca afară la joagăr; în timpul sfintelor liturghii treceam cu sufletul pe la toate bisericile şi mă uneam sufleteşte la jertfele ce se aduceau pe sfintele altare şi cerşeam cu scumpii mei fraţi şi credincioşi mila şi ajutorul Domnului în lupta ce o duceam împreună împotriva celui rău şi pe ace
astă cale.” Cu toate că gardienilor le era frică de rugăciunile lor, interzicându-le orice moment de rugăciune în comun din celula în care erau, confiscându-le până şi rozarele improvizate din aţă şi pâine, „fiecare putea să aducă Domnului jertfa sa în adâncul sufletului, unde nu putea pătrunde tiranul […] Harul Domnului era cu noi şi totul se transforma în rugăciune.”. Vicarul Ioan Ploscaru, își amintește cum au prăznuit un Crăciun, împreună cu episcopul Suciu – „Întinşi în paturi, cu ochii închişi, ne întorceam în timp. Ne regăseam în atmosfera caldă a copilăriei, când în mijlocul cetei de colindători ne înfundam în zăpadă, cântând pe la geamuri: «O, ce veste minunată… » – sau cum trăiau bucuria sărbătorilor celebrate împreună cu credicioșii lor: „Vei veni, Isuse, ştiu că vei veni,/şi pe nori de slavă, Tu vei răsări;/ mare va fi ziua când ai să cobori,/ Sărbătoarea celor fără sărbători.”, rememorează episcopul Hossu o rugăciune auzită în anul 1942, în timpul unei vizitaţii canonice din Budacul de Jos, Bistriţa-Năsăud. Au fost şi ocazii fericite când, prin bunăvoinţa unor gardieni cu suflet mare – unul dintre aceşti gardieni poreclit Piccolo (pentru că era mic de statură) era de lângă Oradea şi este acelaşi gardian care a permis „măturătorilor” să-i dea dezlegarea episcopului Durcovici sau să comunice la uşa celulei cu Iuliu Maniu –  episcopii erau anunţaţi când vor fi Paştele pentru a se  pregăti cum se cuvine cu rânduielile pascale (Triodul, Pentecostarul) sau, cu ocazia unui Crăciun un alt gardian le-a cerut să colinde dându-le în schimb un supliment de mâncare. Şi cum „nu există Crăciun fără Irozi”–
după cum a remarcat PS Suciu cu ocazia  Crăciunului anului 1950 când a fost ameninţat cu arma de un gardian beat care făcea o inspecţie inopinată în celula sa – administraţia închisorii considera că sărbătorile erau cele mai potrivite momente pentru a-i umili şi mai mult, prin mâncare şi mai „slabă” sau corvezi suplimentare batjocoritoare (de exemplu, desfundatul canalizării). „Noi ceream de la Dumnezeu o uşurare, iar cadoul era o nouă suferinţă. Acum la distanţă de peste douăzeci de ani vedem clar că cel mai mare dar era acela pe care ni-l dădea Dumnezeu, nu cel pe care l-am cerut noi.”, ne împărtășește Iuliu Hossu. Cu toate privaţiunile suferite la Sighet, cel mai mult le-a lipsit Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie,  pe care  o puteau lua doar spiritual după spovada săptămânală, „străduindu-ne să rămânem strâns uniţi cu Domnul Isus, ştiindu-L împreună cu noi: «În temniţă am fost şi aţi venit la mine…» (Mt 25,36); am primit de la El marea cinste de a fi întemniţaţi pentru credinţa Lui şi simţeam că nu numai vine la noi, dar este cu noi zi şi noapte; ai fost bun, Doamne, cu noi la Sighet şi în tot locul pe unde am fost purtaţi, încinşi, cum ai fost Tu, Doamne […]Aceasta a fost hrana noastră sufletească, hrana spirituală pe care ne-a servit-o Domnul în temniţa Sighetului.”

Ameliorarea notabilă a regimului alimentar la scurt timp după moartea episcopului Suciu a fost primul semn al unei relaxări timide a regimului de exterminare din închisoarea Sighet. Este posibil ca intenţiile Securităţii să nu fi fost in totalitate nobile, prin dublarea bruscă a cantităţii de hrană şi mai ales cu mâncare consistentă din abundenţă (carne, brânză, lapte, etc) la dispoziţia deţinuţilor, care erau „stăruitor îmbiaţi” cu porţii suplimentare de către gardieni.  Modesta schimbare s-a observat şi în atitudinea administraţiei şi a gardienilor faţă de rezidenţii supravieţuitori ai „reşedinţei episcopale”, în perioada iulie 1953- ianuarie 1955 episcopii fiind chemaţi în repetate rânduri „la cancelarie” pentru a fi întrebaţi de starea de sănătate dar şi pentru a fi chestionaţi despre relaţiile avute cu diferiţi alţi demnitari români. În rest, în afară de îmbunătăţirea alimentaţiei, ei au rămas „îmbrăcaţi şi trataţi ca robi”, lipsa asistenţei medicale şi a empatiei faţă de muribunzi au rămas aceleaşi.

Relaxarea timidă a regimului de teroare s-a datorat nu atât bunăvoinţei liderilor comunişti ci mai mult presiunilor internaţionale la care erau supuşi aceştia de către ţările occidentale şi, în special, de dorinţa autorităţilor române de a adera la O.N.U, ceea ce impunea respectarea unor valori fundamentale, valori faţă de care „naţiunile europene captive” erau foarte departe – accederea României fiind blocată încă din 1946 şi a fost primită împreună cu celelalte state satelit ale URSS în 14 decembrie 1955.

Primul semn dătător de speranţă a fost eliberarea episcopilor latini Augustin Pacha și Márton Áron în preajma Anului nou din decembrie 1954. Acelaşi zgomot de camion s-a auzit în curtea închisorii şi în zorii zilei de 4 ianuarie 1955 când, în celula episcopilor uniţi a apărut un locotenent de la Bucureşti care-i vizitase şi înainte de câteva ori, care le-a spus surâzând episcopilor Rusu, Bălan și Hossu să-şi strângă lucrurile personale şi să-l urmeze. Acum, când se pregăteau să  părăsească „casa de jelanie şi suferinţă” a Sighetului ajutaţi la împachetare chiar şi de către directorul Ciolpan, episcopul Hossu i-a încredinţat în rugăciune ocrotirii Tatălui Ceresc pe toţi fiii aleşi ai Bisericii şi ai neamului care rămâneau în viaţă acolo, pe toţi pe cei răposaţi ale căror rămăşiţe pământeşti se odihneau „în pământul scump al Sighetului Maramureşului” care, ”prin credinţa lor neînfricată şi lupta lor bună şi frumoasă pentru neam şi ţară, au rostit protestatar la graniţa Ursului – «Nu!» tiranilor fără neam şi Dumnezeu, statornici în credinţa moştenită din strămoşi, ortodocşi şi uniţi împreună,  înfrăţiţi în suferinţă şi chiar în moartea temniţei.”

Cimitirul Săracilor, Sighet

Cu eliberarea episcopilor supraviețuitori din închisoarea Sighetului, la data 4 ianuarie 1955, în perioada de destalinizare ezitantă, PS Hossu urmează Calea Crucii comună cu stațiunile București, mănăstirea Curtea de Argeș și mănăstirea Ciorogârla, momente în ierarhii au putut comunica cu exteriorul. Observând influenţa episcopilor reuniţi în rândul credincioşilor greco-catolici și a activităţilor clandestine ale acestora, Securitatea a gândit un plan de dispersare şi izolare a episcopilor. Astfel, sub pretextul unei audienţe la ministrul Cultelor, episcopul Rusu a fost mutat în 13 august la mănăstirea Cocoş din Dobrogea, episcopul Hossu a fost readus la mănăstirea Căldăruşani unde a mai stat cu toţi ceilalţi în 1949. Ultimul transferat de la Curtea de Argeș a fost episcopul Hossu care a ajuns în data 16 august 1956 la Căldărușani fiind cazat într-una din camerele unei case de pe malul lacului din exteriorul incintei mănăstirii în care a stat aproape trei ani. Fiind atent supravegheat de Direcția a III-a a Securității care cerea „izolarea mai temeinică a episcopului Hossu I și influențarea lui pe linia descompunerii și desființării clandestinității greco-catolice” și urmărită corespondența sa și a rudelor apropiate, episcopul a fost mutat într-o încăpere din zidul de incintă a mănăstirii unde locuia împreună cu un călugăr ortodox, condițiile de viață în domiciliul obligatoriu semi-închis fiind stabilite „în exclusivitate de organele Securității Statului” , cu toate că a fost sugerată de către acestea că sunt stabilite de mănăstire sau Patriarhie. În urma decretului de grațiere generală a deținutilor politic dat în vara anului 1964, episcopului Hossu i s-a ridicat domiciliul obligatoriu și i s-a cerut o nouă adresă de domiciliu. Noua adresă indicată de episcop era cea de la reședința episcopală din Cluj, răspuns în urma căruia Securitatea a prelungit domiciliul obligatoriu pe „termen nelimitat” la aceeași mănăstire, pentru episcop, decizia de încetare a domiciliului obligatoriu, ca urmare a decretului de grațiere generală, a fost valabilă o zi. Prelucrarea informativă și influențarea episcopului s-a concretizat prin zeci de acțiuni de demoralizare prin care i se sugera că a rămas ultimul greco-catolic, toți credincioșii trecând la ortodoxie. Însuși patriarhul Justinian, în timpul unei vizite la mănăstire, a încercat timp de 6 ore să-l convingă pe ierarhul unit „să accepte noile realități” și că Vaticanul și-a schimbat optica față de desființarea BRU, acest subiect rămânând un subiect închis definitiv pentru Sfântul Scaun.

În martie 1969, un delegat special al Vaticanului a primit aprobarea să-l viziteze pe episcop pentru a-l anunța că papa Paul al VI-lea l-a desemnat cardinal și este așteptat la Roma pentru ceremonia de investire, gest care trebuie interpretat, conform moseniorului Giovanni Cheli, „(…) nu doar ca o justă recunoaștere a meritelor sale, ci ca un omagiu adus Bisericii Greco-Catolice din România și o dovadă că Sfântul Părinte nu-i uită pe credincioșii uniți”, condiția impusă de guvernul comunist fiind să părăsească țara și să se stabilească la Roma. Răspunsul episcopului Hossu l-a surprins pe delegatul papal  arătându-și recunoștința pentru acest gest dar, consideră că trebuie să refuze deoarece „catolicii ar fi considerat plecarea lui ca o dezertare de la lupta cea bună dusă până atunci… și de aceea era hotărât să rămână la Căldărușani până când Biserica «Unită» ar fi înviat, sau până la moarte…„Episcopul a fost întrebat dacă nu dorește să lase această decizie la latitudinea Papei dar, cu smerenie și recunoștință, a răspuns: „Prefer să nu… aș vrea ca Sfântul Părinte să se convingă că nu e bine ca eu să devin Cardinal. (…)Îl implor să mă lase să continui aici opera mea pentru Biserică. (…)Pentru mine, e ca și acum m-ar fi creat Cardinal”. La insistența monseniorului Cheli dacă acceptă purpura fără să părăsească țara, după o clipă de gândire, ierarhul a răspuns că „și în acel caz, simțea în conștiință că trebuie să refuze… pentru că nu ar fi rezultat pentru Biserică nici un bine… M-a rugat, cu lacrimi în ochi, să-i spun Sfântului Părinte cît de recunoscător este… a conchis: «într-o zi se va ști că Papa m-a ținut în piept și va fi prea aceasta spre slava Bisericii ‘unite’…»”. Demn de menționat este că această convorbire a fost înregistrată de către prelatul italian pentru ca Papa să audă vocea episcopului român. „Este o figură gigantică” – plângând de emoție a fost reacția Pontifului Paul al VI-lea, după ce ascultat înregistrarea. Cu toate acestea, în Consistoriul secret al cardinalilor din 25 aprilie 1969, Papa Paul al VI-lea anunță numirea în secret (in pectore, în inima papei) a doi cardinali, iar în Consistoriul secret din 5 martie 1973, Papa anunță public motivul pentru care episcopul Hossu a fost numit: „Am socotit să-l alegem pe un eminent slujitor al Bisericii, care a meritat-o într-un mod cu totul deosebit prin fidelitatea lui, prin suferințe îndelungate și încercări crâncene, cauzate tocmai de această fidelitate; pentru episcopii, preoții, călugării, călugărițele și credincioșii Bisericii române de rit bizantin, el a fost ca un simbol și far al acestei fidelități.”

Împrejurările morții – Domnul mă cheamă din mijlocul neamului, din mijlocul credincioșilor. El a hotărât să sfârșească totul aici și să înceapă dincolo. În ultimii ani de viață sănătatea episcopului este tot mai șubredă, internările la spital, spre nemulțumirea Securității, sunt tot mai lungi și frecvente ajugând ca, în luna mai 1970, din cauza slăbiciunii, să cadă de trei ori în timp ce se plimba prin curtea mănăstirii și internat pentru ultima dată în ziua de 13 mai la spitalul Colentina din București. În 26 mai episcopul Todea l-a spovedit, l-a împărtășit și i-a administrat maslul, primind ultimele mesaje – testamentare adresate Bisericii Unite, persecutorilor, credincioșilor eparhiei și familei, conform mărturiei episcopului Todea:

„–[…] Nu știu cum să-i mulțumesc lui Dumnezeu și persoanei lui Isus Hristos, pentru darul neasemuit de mare de a fi în acest veac martor al încredințării date de Isus lui Petru […]

– Fiindcă Biserica pe care am slujit-o și eu a fost desfigurată, iar ca imagine a desfigurării ei, privește-mă pe mine, dar eu iert din inimă pe toți care au contribuit la o astfel de desfigurare, lucru pentru care și adresez Părintelui Ceresc rugăciunea Fiului Său, de pe cruce: «Părinte, iartă-le lor!».

– Îmbrățișez pe toți frații mei din dieceza Clujului și din toată Biserica Unită, îi binecuvântez și pe toți credincioșii. […] Binecuvântez pe substituții mei din Cluj, care m-au suplinit în aceste vremuri grele, dar înălțătoare, și au făcut tot ce au putut ca turma mica să nu fie fără păstor.

– Și acum, te rog frate Alexandre [Todea] ca deseară să-mi administrezi Sfântul Maslu și să mă împărtășești. După Maslu și împărtășanie, te rog să-mi citești din Evanghelia Sfântului Ioan, de la capitolul 14, 27 până la capitolul 20.

După ce a rostit cuvintele de mai sus, voind să spună și cum începe capitolul 14, 27: «Eu vă las pacea, pacea mea vă dau vouă», nu a mai putut vorbi. I-a încetat graiul. Erau orele 9.00. Din acel moment și până ce s-a săvârșit din viață n-a mai putut vorbi decât, din când în când, câte un cuvânt răzleț. […] Conform dorinței sale, în seara zilei de 26 mai [1970] i-am dat dezlegare, 1-am împărtășit și i-am administrat Sfântul Maslu […] După Maslu am început să-i citesc din Evanghelia Sfântului Ioan. Ascultând, i s-a luminat fața și se vedea pe ea atâta liniște, bucurie și seninătate. La anumite expresii din Evanghelie, muribundul intervenea și alterna ca un refren: – Știu cui am crezut! […] În timpul citirii mai rostea din când în când: – Lupta mea s-a sfârșit.”

Peste două zile,în 28 mai, la 9,15 „inima cardinalului Iuliu Hossu, episcopul Diecezei de Cluj-Gherla, a încetat să mai bată, sufletul său și-a luat zborul spre Cel de Sus ”, la varsta de 85 de ani, după 21 de ani și jumătate de pătimiri pe Calea Crucii în lagăre, închisori și domicilii obligatorii. A fost înmormântat a doua zi, la presiunea Ministerului Cultelor, în cimitirul Bellu Catolic din Capitală, contrar dorinței cardinalului de a fi înmormântat la Cluj Napoca, slujba de înmormântare fiind oficiată în rit latin de către pr. Francisc Zudor în prezența episcopilor Alexandru Todea, Ioan Ploscaru și altor clerici și credincioși greco-catolici veniți din toată țara.

Patrimoniul de sfințenie
Ales episcop la 32 de ani, la vremea respectivă fiind cel mai tânăr episcop greco-catolic, cu o talie impozantă, atletică, distinsă, foarte manierat în comportament și dialog, de o prestanță intelectuală și morală ireproșabilă, cu o solidă pregătire teologică, politică și socială, Iuliu Hossu a rămas în memoria credincioșilor din eparhia sa ca „episcopul  vizitelor canonice”, folosite ca mijloc de a cunoaște foarte bine credincioșii din cele mai îndepărtate și neînsemnate parohii și filiale unde, după celebrările solemne, mergea în casele oamenilor pentru a le duce binecuvântarea sa și, deseori, ajutoare materiale celor nevoiași. Pentru aceștia din urmă, își rezerva ziua de sâmbătă când îi primea în curtea reședinței, le împărțea ajutoare și-i mângâia cu un cuvânt de încurajare. De asemenea, se interesa atent de văduvele și orfanii din familiile preoților. Față de preoții săi, atenția sa generoasă se îndrepta asupra celor mai elementare nevoi cotidiene, delicatețea lui fiind proverbială. În timp ce era închis la Căldărușani și Sighet împreună cu ceilalți ierarhi și preoți, episcopul Hossu a continuat vizitele canonice în mod spiritual, unindu-se sufleteşte cu preoţii lui în jertfa euharistică. Conștient de rolul important al școlii în formarea intelectuală și creștină a copiilor și a tinerilor, episcopul Hossu a dat Seminarului și Academiei Teologice clădiri noi și profesori pregătiți la Paris, Strasbourg, Roma sau Viena, fondând și școli noi: Liceul Inochentie Micu-Klein din Cluj, Gimnaziul Maica Domnului din Jucu de Jos sau Liceul de Fete Maica Domnului din Cluj. In fiecare săptămână își petrecea o zi la liceul confesional din Cluj întrucât era foarte interesat de bunul mers al școlii, profesorii aleși de el au făcut-o cea mai bună școală din Cluj. Ierarhul impresiona profund pe cei care au avut ocazia să-l întâlnească în ultima etapă a vieții prin smerenia și bucuria trăite atunci când povestea umilințele la care a fost supus la Sighet sau la Căldărușani: „În ciuda suferințelor de la Sighet, el îi încuraja pe ceilalți spunându-le că nu este o rușine să care tinetele sau că nu trebuie să te simți jenat că trebuie să le speli cu mâna sau pentru că te stropea conținutul lor, mai degrabă este o onoare dacă o faci în spiritul lui Cristos.Când îmi spunea acestea, îmi vorbea cu o bucurie incomparabilă pentru că a putut suferi pentru Cristos, făcându-se cel mai mic dintre toți.”, din mărturia pr. Emil Riti. Cardinalul Giovanni Cheli a făcut o sinteză edificatoare a personalității sale: „Pentru mine monseniorul Hossu era un om cu o credință profundă, de o foarte mare smerenie, cu o dragoste arzătoare pentru Dumnezeu și Biserică (…)Și tocmai această dragoste pentru Biserică l-a împins să refuze cardinalatul în 1968 la care Paul al VI-lea a vrut să-l ridice.”

Nistor Alin-Bădiceanu