Date biografice
S-a născut la 22.11.1884 la Șăulia de Câmpie (azi în jud. Mureș), în familia preotului greco-catolic Vasile și al Rozaliei Sabo, care a avut 12 copii, 11 băieți si o fată. A urmat școala elementară și secundară la Bistrița, apoi la Târgu Mureș și în cele din urmă la Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1903; a fost apoi trimis ca seminarist al Arhiepiscopiei de Alba-Iulia și Făgăraș la Seminarul Central din Budapesta, apoi la Universitatea de Științe a Ungariei. Și-a finalizat studiile printr-un doctorat în Drept Canonic în 1910.

Hirotonit preot în același an la Blaj, a fost numit profesor suplinitor la Academia Teologică din Blaj. După Marea Unire, în Consiliul Diregent a fost secretar general în resortul Culte, alături de Ioan Lupaș și Onisifor Ghibu. A fost deputat din partea Partidului Național Român, retrăgându-se din activitatea politică fiind dezgustat de campania electorală din 1920. Revenit la Blaj, devine canonic urcând toate treptele ierarhice până la nominalizarea sa pentru episcopat. A avut o bogată activitate jurnalistică și a condus revistele Cultura creștină și Unirea din Blaj. Cei care l-au cunoscut și-l amintesc „cu o statură înaltă, o înfățișare impunătoare, inspira bunătate inspirată cu severitate, ochii mari și luminoși și vocea puternică cu un timbru plăcut”,  „curajos și cu o logică de fier, își dezarma adversarii cu o puternică dialectică. Și cu preotii părea mai sever, însă nu se comporta astfel decât din cauză că dorea cu orice preț ca dreptatea să triumfe”.

La 30.01.1931 a fost consacrat episcop al noii Eparhii greco-catolice de Maramureș. În urma Pactului Ribbentrop-Molotov și a Dictatului de la Viena, teritoriul Eparhiei Maramureșului se fragmentează, episcopul Rusu, alături de Iuliu Hossu militează și obține de la Vatican păstrarea structurii teritoriale a eparhiilor, în dezacordul autorităților horthyste care doreau reorganizarea acestora, în urma modificării granițelor. Autoritățile de ocupație duc și în Eparhia Maramureșului aceeași politică de asimilare confesională, încercând sa-i determine pe românii ortodocși și greco-catolici să treacă la una din confesiunile de limbă maghiară sau amenințând cu schimbarea limbii liturgice. În ciuda acțiunilor de intimidare, episcopul Rusu își înmulțește vizitele în parohii, sfințește noi biserici, sporește numărul misiunilor populare cu ajutorul mănăstirilor de la Bixad (foto) și Moisei, sprijină asociațiile de laici pentru strângerea ajutoarelor pentru cei afectați de război.

La finalul războiului, în urma redobândirii teritoriilor canonice din Translivania, ierarhii greco-catolici urmau să aleagă un nou ierarh pentru scaunul mitropolitan de Blaj, în urma decesului din 5 iunie 1941 a mitropolitului Nicolescu, administrat provizoriu de PS Frențiu.

În Sinodul electoral din 15-16 martie 1946 a fost ales mitropolit, episcop al Maramureșului, alegere validată de către Papa Pius XII, neaprobată, însă, de către guvernul Groza,  sub pretextul că episcopul Rusu este „un manist înfocat și antid
emocrat declarat”. Știind că nu va putea să-și continue misiunea mult timp, în noul regim politic, le împătășește credicioșilor această premoniție: „E greu de spus dinainte ce ne va aduce… noul an… Să fim pregătiți pentru eventualitatea ca Biserica, preoții și credicioșii să fie supuși deopotrivă unor încercări și mizerii necunoscute până acum. Acestea trebuie să ne găsească uniți și gata de jertfă, gata să ne continuăm misiunea apostolică de creștini printr-o mai mare iubire de Dumnezeu și de aproapele, printr-o mai strânsă unire cu Dumnezeu și cu legea sa sfântă, în toate împrejurările.”

Arestarea și regimul de detenție
Un caz aparte a fost arestarea P.S. Rusu căruia, cu mult timp înainte de a fi arestat, i s-a evacuat (în data de 11 octombrie) reşedinţa episcopală, rămânând o perioadă oaspetele episcopului Hossu la Cluj unde i s-a stabilit de Securitate domiciliu forţat. În 19 octombrie episcopul Rusu este condus sub escortă la Baia Mare şi continuă să rămână în domiciliu forţat la ordinul minoriţilor până în dimineaţa arestării sale, 29 octombrie ora 6, când „a fost sculat de șeful Siguranței, care l-a poftit până la Biroul său pentru a face o nouă declarație”. Împreună cu prelaţii papali Gheorghe Bob și Ludovic Vida a fost îmbarcat într-un jeep mizerabil şi, după două opriri la Satu Mare (unde convoiului i s-au alăturat şi „pasagerii” Titus Berinde  și Dr. Câmpeanu Vasile) şi Oradea,  P.S. Rusu a ajuns în acelaşi arest al Ministerului de Interne în celula unde era episcopul Suciu. În seara aceleiași zile a fost dus (împreună cu episcopul Suciu și cu episcopii Frențiu de la Oradea și Aftenie de la București, scoși dintr-o altă celulă) la d. Ministru al Cultelor, care, arătându-se că nu știe ce li s-a întâmplat, a cerut relațiuni, promițând că le va asigura un tratament potrivit cu demnitatea ce au. Prin „audiența” la ministrul Cultelor, în condițiile date, Securitatea a așteptat să vadă dacă vreunul dintre episcopi va ceda, ceea ce nu s-a întâmplat.

În lagărul de la Dragoslavele, episcopul Rusu a fost protagonistul memoriului înaintat Guvernului, ca răspuns la Decretul nr.358/1948 care scosese în afara legii Biserica Greco-Catolică Română. Referindu-se la acest moment,  pr. Alexandru Rațiu, relatează că, primind decretul „îndureraţi şi trişti peste măsură, dar complet resemnaţi în voinţa lui Dumnezeu”, episcopii au redactat un memoriu semnat şi datat cu 10 decembrie prin care „într-o manieră documentată am arătat că decretul este nefondat din punct de vedere legal şi este chiar anticonstituţional, cerând să fie revocat şi să se redea Bisericii Greco-Catolice libertatea de organizare şi funcţionare.  (…)Memoriul a fost remis guvernului prin intermediul comandantului corpului de pază, (…) nu am primit nici un răspuns, răspuns pe care-l aşteptăm şi astăzi.”


Memoriul episcopatului greco-catolic ca răspuns la Decretul nr.358/1948 

Şi, într-adevăr, în mod direct, Guvernul nu a răspuns niciodată, dar indirect, prin intermediul Securităţii, a răspuns în 22 februarie 1949 printr-un „raport intern” care propunea următoarele: „cercetarea” episcopilor Vasile Aftenie, Iuliu Hossu și Alexandru Rusu; izolarea într-un „schit inaccesibil” a lui P.S. Ioan Bălan şi P.S. Ioan Suciu; internarea într-un sanatoriu a episcopului Frenţiu. Dând curs recomandărilor făcute de căpitanul de Securitate Heinz Stănescu, episcopii vor fi transferați de la Dragoslavele într-un alt loc mai aproape de București cu regim de detenție mai dur, la mănăstirea Căldărușani, iar  P.S. Aftenie, P.S. Suciu și P.S. Rusu vor fi supuși unor anchete penale la Ministerul de Interne.

La Căldărușani, episcopii Hossu și Rusu au fost victimele unei perchezitii umilitoare, relatată de către ep. Hossu: „Nu peste mult, [ofițerii de Securitate] au intrat în lagăr, după ce au fost trecut prin celelalte camere pe la fraţi; unul din ei, cu comandantul, a făcut o tură pe afară în ţarc, iară doi au intrat în camera noastră, unde eram cu fratele Alexandru; după întrebarea de sănătate, întreabă dacă nu cumva avem insecte, ploșnițe. Primind răspunsul negativ, unul din ei a spus: «Să vedem», şi a început să-l caute pe Alexandru pe la brâu, cu de-amănuntul, şi aşa înainte peste tot; am văzut că nu caută insecte, ci face percheziţie în toată forma, straşnică percheziţie şi de tot amănunţită: la început corporală, apoi toate hainele şi rufele, absolut căutat şi pipăit tot centimetrul pătrat; salteaua, patul ridicat, căutat în picioarele patului, nu cumva a fost introdus ceva (…)”.

Ultimul episcop anchetat,  P.S. Alexandru Rusu, a fost luat de către Securitate în data de 2 ianuarie 1950 de la Căldăruşani şi dus în arestul Ministerului de Interne. Acelaşi ofiţer de Securitate Enoiu, „Măcelarul de la Interne”,  a încercat timp de 4 luni şi 20 de zile să „finalizeze” favorabil un dosar penal pe baza datelor unui dosar deschis încă din martie 1948 privind nerespectarea de către episcop a regimului valutar, când a distribuit valuta primită de la Nunţiatură, in mod legal, pentru a ajuta familiile preoţilor în nevoie, în paralel cu ancheta penală exercitându-se presiuni pentru a „trece” la ortodoxie. Episcopul Rusu a rezistat în aceste două „subiecte”, probele culese nu au fost „motive serioase pentru care să se facă un proces public și să fie condamnat exemplar”, luându-se decizia retrimiterii lui în lagărul de la Căldăruşani. La 5 zile după reîntoarcerea P.S. Rusu în lagăr, Securitatea constatând că obiectivele pentru care înalţii prelaţi uniţi au fost internaţi la Căldăruşani nu au fost atinse, a luat decizia de a-i trimite pe toţi la închisoarea în regim de exterminare de la Sighetu Marmaţiei.

Din aceste prime „stațiuni” ale Căii Crucii parcurse de ierarhii greco-catolici se pot formula câteva concluzii foarte relevante pentru atitudinea persecutorului și a victimelor sale:

  1. Arestarea ierarhilor s-a făcut din rațiuni politice pentru a facilita ultimile acțiuni „de lichidare” a Bisericii Unite, in momentul în care s-a decis preluarea catedralelor și a reședințelor episcopale. Important de menționat este faptul că Securitatea era conștientă de fragilitatea suportului legal al acestor două acțiuni în forță, fiindu-i frică de reacțiile publice de revoltă ale credincioșilor greco-catolici, motiv pentru care arestările s-au făcut noaptea, simultan, prin inducerea în eroare a victimelor,  în ceea mai mare discreție posibilă dar având totodată trupe de jandarmi pregătite în caz de necesitate, monitorizând în permanență starea de spirit a populației ante şi post factum.
  2. Securitatea a considerat că este o „gravă fisură inițială” a „operațiunii de unificare” faptul că niciun episcop greco-catolic nu a aderat la acest act. De aceea, a încercat cu insistență să obțină defecțiunea episcopilor, atât în libertate, cât și în stare de detenție, pentru a se da o aparență de legitimitate „unificării” Bisericii Române Unite cu Biserica Ortodoxă Română. Pentru a atinge acest obiectiv, Securitatea a aplicat o strategie de represiune graduală, care a început cu intimidarea arestului de scurtă durată de la Ministerul de Interne, continuând cu condiţiile modeste de la Dragoslavele, cu mizeria îndurată la Căldăruşani, cu regimul de anchetă dură de la Interne, pentru ca, în final, după eşecul înregistrat, să-i trimită pe înalţii prelaţi uniţi în regimul de exterminare al închisorii Sighet.
  3. Guvernul comunist a depus toate eforturile pentru transformarea statutului de deţinut pe motive „de conştiinţă” (situaţia mai gravă decât deţinutul politic pentru imaginea unui guvern „umanist”) în condamnat penal, prin tentativa de a regiza dosare penale episcopilor uniţi.
  4. Implicarea evidentă de către Securitate  a Bisericii Ortodoxe prin spaţiile de detenţie (Dragoslavele, Căldăruşani şi ulterior, mănăstirile Curtea de Argeş, Ciorogârla şi Cocoş), prin propunerile de defectare (făcute de Patriarh sau clerici din anturajul acestuia) creând impresia falsă de coautorat al BOR la planul represiv împotriva episcopilor greco-catolici. Această intenţie a fost foarte transparentă în celebrul ordin stalinist din martie 1945 dat lui G.G. Karpov, cinism manifestat şi de premierul Petru Groza faţă de Sf. Sinod al BOR în şedinţa din 19 octombrie 1948.
  1. Prin răspunsul lor dat Patriarhului şi anchetatorilor, episcopii greco-catolici au demonstrat o asumare liberă şi constantă a martiriului, în loc să-şi salveze libertatea şi viaţa cu preţul renegării credinţei şi a Bisericii lor. Mai mult, unora dintre episcopi li s-au propus în repetate rânduri demnităţi ecleziastice pe care nu le avuseseră înainte şi care le-ar fi asigurat toate privilegiile în noua societate comunistă.

În Memoriile episcopului Hossu există două pasaje relevante cu privire la viața mitropolitului Rusu la Sighet. „PS Alexandru Rusu suferea de cord încă de acasă, şi cu stomacul, dar a rezistat bine; […] S-a ţinut bine până la sfârşit; topit şi dânsul la corp, ceea ce era firesc, dar s-a menţinut în puteri.” A doua mențiune,  se referă la o perchezeție la care a fost supus și care putea să aibă urmări foarte grave: „În timpul unei percheziții] deodată, un miliţian, căutând în paltoanele care erau aruncate în mijlocul camerei, află în tivitura unui palton «paloşul»; îl arătă politrucului, care exclamă cât este de mare: «Cu acesta poţi omorî un om» (o bucată de tinichea cam de 10 cm); «A cui este paltonul?», întreabă răstit; iubitul frate Alexandru răspunde: «Este al meu». «Ia-l şi du-l la neagra, depune tot»; a fost dezbrăcat şi lăsat fără bocanci, numai în cămaşă şi indispensabile; toamna târziu, desculţ pe beton sau scândură, nu-mi aduc aminte, dar era frig de toamnă târzie. […] Iubitul frate Alexandru a trecut prin mai grea încercare, a fost ţinut dezbrăcat 3-4 ore, dacă nu mai mult; când s-a reîntors, a fost ca îngheţat, a fost îmbrăţişat cu drag şi apoi aşezat îndată lungit pe pat; au început părintele Cori [Tămâian] şi părintele Chertes să-l fricţioneze bine şi, acoperit bine, s-a odihnit; ne-am temut nu cumva să se îmbolnăvească de pneumonie; cu ajutorul Domnului, a scăpat cu bine […].”

Calea Crucii comună a ierarhilor supraviețuitori
Ultimii trei episcopi supravieţuitori, Alexandru Rusu, Ioan Bălan şi Iuliu Hossu, au fost eliberaţi din „casa de jelanie şi suferinţă” a Sighetului în 4 ianuarie 1955 şi au fost duşi sub escortă la Bucureşti într-o casă conspirativă a Securităţii, o casă boierescă ce aparţinuse lui dr. Dimitrie Gerota („părintele” radiologiei şi urologiei româneşti), unde li s-a asigurat un regim alimentar îmbelşugat, cu vizite medicale zilnice, trataţi cu mare respect de către medici şi gardieni. După o lună de şedere în casa Securităţii, episcopii au fost internaţi la Spitalul „I.C. Frimu”, actualul Spital de Urgenţă Floreasca, unde au fost îngrjiţi cu mare atenţie de echipe medicale pentru fiecare specialitate care s-au străduit să le refacă dantura, episcopul Bălan a fost operat cu succes de hernie bilaterală, episcopul Rusu a fost tratat de afecţiunile cardiace, toţi se străduiau să şteargă urmele vizibile ale regimului de exterminare de la Sighet cerânduli-se zilnic raportul medical de către fostul premier comunist Groza. Însă, cea mai mare bucurie a episcopilor a fost că li s-a permis să celebreze împreună Liturghia într-un cabinet stomatologic alături de rezerva lor, cu odăjdii împrumutate de la un episcop ortodox pensionat. De asemenea, după aproape şapte ani, şi-au revăzut familiile şi pe cei apropiaţi din eparhiile lor.

După trei luni de îngrijiri medicale, în data de 7 mai, cei trei episcopi au fost transferaţi la mănăstirea Curtea de Argeş unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu (D.O.), în reşedinţa de vară regală a mănăstirii, fără a li se permite să iasă din localitate, supravegheaţi de o întreagă reţea de informatori şi agenţi ai Securităţii. Elibererea episcopilor supravieţuitori din închisoare şi posibilitatea de a fi vizitaţi la mănăstirea Argeşului a reaprins speranţa credincioşilor şi a clerului greco-catolic într-o apropiată reabilitare a Bisericii lor, speranţă care a fost alimentată şi de dorinţa acestora de a-şi declara deschis apartenenţa la cultul clandestin în cadrul recensământului ce urma să fie organizat din februarie 1956, dar în a cărui formulare nu a mai figurat apartenenţa religioasă. Acest concurs de împrejurări a provocat o manifestare identitară numită „Mişcarea petiţionară greco-catolică” în cadrul căreia zeci de mii de credincioşi au trimis petiţii autorităţilor locale sau Ministerului Cultelor declarându-şi apartenenţa la biserica unită cu Roma, solicitând restabilirea ei în drepturi şi eliberarea episcopilor lor. La  23 aprilie 1956, după multă pregătire şi reflecţie, cei trei episcopi redactează un nou memoriu „pentru a arăta Guvernului că nu suntem resemnaţi în această situaţie, iar credincioşilor Bisericii noastre să le aratăm că facem totul ce este în putinţa noastră pentru recâştigarea libertăţii Bisericii şi grăbirea cursului fericit, dorit şi aşteptat de toţi”, care a fost redactat în mai multe exemplare şi răspândit în toate eparhiile pentru încurajarea credincioşilor. Faţă de aceste iniţiative  reacţia autorităţilor nu  a întârziat, Patriarhia împreună cu Securitatea elaborând un plan „de consolidare a revenirii greco-catolicilor la ortodoxie” care prevedea organizarea  de conferinţe şi predici ţinute de teologi ortodocşi cu preoţii reveniţi menite să liniştească spiritele şi să consolideze actul revenirii, completarea de către fiecare preot a unui chestionar prin care declara apartenenţa sa la cult, măsuri considerate provocatoare de către Securitate şi care nu au fost puse în practică. Aflând de aceste măsuri preconizate, episcopii şi-au prevenit credincioşii ca să nu cadă în capcana „măsurilor de consolidare a revenirii” şi să aibă curajul să se declare greco-catolici dacă vor fi recenzaţi sau chestionaţi pe acest subiect.

O altă reacţie a autorităţilor comuniste a fost mutarea episcopilor Rusu, Bălan şi Hossu la mănăstirea Ciorogârla sub pretextul că mănăstirea de la Curtea de Argeş urmează să se transforme în muzeu, mutare făcută in data de 14 iulie 1956. Atent supravegheaţi de Direcţia a III a Securităţii, episcopilor li s-a adus la cunoştinţă renunţarea la măsurile de consolidare cerânduli-se, în schimb, să renunţe la orice acţiune de răspuns. Observând influenţa episcopilor reuniţi în rândul credincioşilor greco-catolici și a activităţilor clandestine ale acestora, Securitatea a gândit un plan de dispersare şi izolare a ierarhilor. Astfel, sub pretextul unei audienţe la ministrul Cultelor, episcopul Rusu a fost mutat în 13 august la mănăstirea Cocoş din Dobrogea, episcopul Hossu a fost readus la mănăstirea Căldăruşani unde a mai stat cu toţi ceilalţi în 1949, episcopul Bălan rămânând singur la Ciorogârla. Cu toate că decizia mutării episcopilor fusese luată înainte, aceasta dobândise o justificare mai întărită după Liturghia din piaţa bisericii Piariştilor din Cluj Napoca, celebrată în  12 august de câteva mii de greco-catolici, Securitatea folosind momentul considerat ca o „provocare” reacţionând dur printr-un val de arestări pentru a pune capăt oricărei lupte pentru drepturile Bisericii Unite.

Episcopul Alexandru Rusu a fost mutat la mănăstirea Cocoș de lângă Tulcea în baza unui ordin al Securității din data de 10 august 1956 (data anterioară Liturghiei greco-catolicilor din Cluj Napoca), autoritățile comuniste fiind contrariate de combativitatea și influența acestui ierarh care continua să solicite în scris amnistierea tuturor deținuților condamnați din cauza apartenenței lor la credința catolică, eliberarea episcopilor supraviețuitori  și reluarea legăturilor diplomatice cu Sfântul Scaun pentru a soluționa problema întregului cult catolic din România. În 30 decembrie episcopul Rusu a fost transferat  la Galați după care la Cluj unde i s-a înscenat un proces penal în urma căruia a fost condamnat la închisoare pe viață ca o măsură menită să tempereze virulența sa contestatară și să-i înspăimânte pe credincioșii și pe ceilalți ierarhi greco-catolici. Intenția Securității de reprimare dură a „mișcării petiționare” este evidentă având în vedere că în timpul anchetei „lotului de la Cluj” și a procesului în urma căruia au fost condamnați cei 13 preoți și credincioși greco-catolici, în frunte cu episcopul Rusu, nu a ezitat să formuleze acuzații false, să „modifice” declarații sau să ignore lipsa de dovezi, aspecte pe care instanța militară a trebuit să le treacă cu vederea. După condamnarea sa, episcopul Rusu a fost închis la Gherla unde comandant era Petrache Goiciu, ajuns deja celebru din perioada în care a a condus închisoarea Galați în perioada 1948-1952, considerat de către supraviețuitorii acelui infern un psihopat ale cărui obsesii erau tortura și crima sadică, victimele preferate fiind preoții și deținuții surprinși rugându-se. După Gherla, ierarhul și-a continuat Via Crucis în universul penitenciar la Pitești, Dej (în regim foarte sever pentru preoții catolici de izolare și bătăi crunte timp doi ani și jumătate) întorcându-se în 18 ianuarie 1963 la închisoarea din Gherla, unde avea să moară în scurt timp.

Împrejurările morții – Doamne, Dumnezeule, primește jertfa vieții mele
Despre ultimele zile de viață ale mitropolitului Rusu au rămas două mărturii, una aparține medicului Cornel Petrasevici care a stat în aceași celulă de 30 de oameni, printre care episcopul latin Schubert și episcopul Rusu care „era suferind grav de cașexie cu uremie, urmare a anilor lungi de malnutriție. Cu toate acestea, în fiecare duminică ținea slujbe religioase, însoțite de predici cu conținut concentrat și încurajând pe deținuți în momentele grele de  descurajare. În luna mai 1963 nu se mai putea da jos din pat. M-a rugat să-l las să țină ultima slujbă din viața lui. (…)A predicat despre testamentul lui Cristos. A fost impresionant. Oameni în vârstă, foști demnitari… plângeau. Nu am avut puterea să-l opresc și nici nu putea fi oprit. La sfârșitul slujbei era fericit că și-a făcut ultima datorie. (…) La scurt timp i s-a făcut rău și a fost izolat în infirmeria celor gravi , (…)o cameră cu geamurile bătute și fără lumină.” Aflat la „infirmerie” împreună cu episcopul, pr. Emil Riti dă mărturie despre ultima zi de viață a episcopului : „S-a spovedit, l-am dezlegat și am făcut Canonul împreună. Era fericit. A urmat apoi masa, după care toți s-au culcat. Eu stăteam pe marginea patului, iar el stătea întins în pat, întors pe partea dreaptă, cu fața spre mine. Spuneam împreună cu voce redusă Rozariul. La ora 16.00 gardienii băteau toaca, semn că se schimba tura. După acest semnal, am văzut că episcopul Alexandru Rusu s-a întors rapid pe spate, a scos mâinile de sub pătură, le-a pus pe piept și a zis: «Doamne, Dumnezeule, primește jertfa vieții mele  pentru libertatea Bisericii Greco-Ca…». N-a mai terminat. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă.” După rugăciunile de înmormântare, corpul episcopului Rusu a fost luat de gardieni și înmormântat în cimitirul orașului Gherla, în Dealul Cărămidăriei, mormântul ramânând neindentificat.

Patrimoniul de sfințenie
În ziua de 9 mai 1963, mitropolitul Alexandru Rusu, la 79 de ani, după 14 ani și jumătate de ispășiri pe Calea Crucii s-a întors Acasă, lăsând în opinia credincioșilor și a clerului imaginea unui ierarh cu o viață severă cu el însuși și o puritate morală desosebită, cu o înfățișare impunătoare care inspira bunătate combinată cu severitate, cu o înțelepciune și pioșenie care impresiona, înzestrat cu o forţă spirituală extraordinară, om curajos care nu făcea  și nu accepta compromisuri,  mai ales din partea clericilor în detrimentul moralei sau al compromiterii în fața credincioșilor, fiind admirat și temut pentru logica sa „de fier”, dezarmându-și adversarii prin dialectica sa puternică.

Nistor Alin Bădiceanu