Dintr-o copie după certificatul de naştere al lui Demetri Radu, aflată la Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale din Oradea, rezultă că s-ar fi născut la 26 octombrie 1862 stil vechi. Fratele său, ilustrul canonic şi istoric Iacob Radu, menţionează, însă, şi credem că are dreptate, că acesta s-a născut la 7 noiembrie 1861, în comuna Uifalăul Săsesc (Rădeşti), judeţul Alba, ca fiu al unor ţărani înstăriţi, pe nume Ioan şi Paraschiva. A urmat şcoala primară la călugării franciscani din Aiud şi liceul la Blaj, distingându-se, în fiecare clasă, ca cel mai bun dintre elevi. Din 1879 până în 1885 a studiat la Roma, cu rezultate strălucite, şi şi-a luat doctoratul în teologie, primind de la papa Leon al XIII-lea o medalie de aur. S-a hirotonit ca preot celib în Roma, la 26 iulie 1885, după care a revenit la Blaj, de unde în mai 1886 a fost trimis la Bucureşti, ca paroh pentru românii greco-catolici de acolo, şi în acelaşi timp ca profesor la Seminarul catolic de rit latin din Cioplea, pe atunci o comună la marginea Bucureştilor, locuită de bulgari de religie romano-catolică.

A oficiat la catedrala Sfântul Iosif, unde obişnuia să predice pe rând în limbile română, franceză, germană şi italiană, câştigându-şi faima unui mare orator, ascultat cu mare bucurie de mulţi bucureşteni. Împreună cu un preot italian misionar, pe nume Basilio Laureri, a publicat un „Catehism pentru şcolile primare” în limba română, foarte apreciat pe atunci pentru felul atractiv al prezentării conţinutului. A colaborat, de la început, la publicaţiile „Unirea” din Blaj şi „Revista catolică” din Baia Mare a părintelui Dr. Vasile Lucaciu, cu articole erudite şi polemice, vizând combaterea unor publicişti, colaboratori la revista „Biserica Ortodoxă Română”.

S-a ocupat, ca director, de Seminarul romano-catolic de pe lângă amintita catedrală Sfântul Iosif, căutând să aducă, în acesta cât mai mulţi români, pentru a contrabalansa „spiritul străin”, germanizant, prezent pe atunci acolo. Poate din acest motiv regele Carol I, de comun acord cu Ion. C. Brătianu (vizirul) l-au trimis la Vatican în două rânduri, cu misiuni diplomatice, care urmăreau să „stingă” un diferend între cele două „părţi”, Scaunul Papal şi „Curtea Regală” de la Bucureşti. În 22 noiembrie 1896 a fost numit episcop de Lugoj, la stăruinţa împăratului Francisc Iosif, care-l cunoscuse, iniţial din spusele unui apropiat al său, apoi direct în timpul unei vizite făcute de el la Bucureşti. Consacrarea sa a avut loc la Blaj, în 9 mai 1897, iar instalarea la Lugoj, peste o săptămână, adică la 16 mai acelaşi an. A funcţionat ca episcop la Lugoj vreme de 6 ani, ocupându-se cu pricepere de treburile diecezei, după care în 1903 a fost numit episcop de Oradea. Înainte de a pleca din Lugoj a întemeiat o fundaţie, din care să se acorde burse pentru elevii şi studenţii români săraci. Instalat la Oradea, în 16 august 1903, s-a îngrijit de construirea unui palat episcopal nou, încredinţând această „lucrare” renumitului arhitect Rimanoczi Kálmán junior. Sfinţirea acestui edificiu s-a făcut la 11 iunie 1905 şi la ea a participat mitropolitul Victor Mihali de Apşa, episcopul Vasile Hossu şi Dr. Augustin Bunea. Tot el a refăcut, în perioada 1910-1912, „palatul episcopal de la Beiuş”, distrus în 1910, în urma unui incendiu; a construit o casă domenială nouă la Holod, extinzând vechea vie şi livada episcopească de aici, cu mai multe hectare, a ridicat, la Stâna de Vale, unde poposea în fiecare vară câte 5-6 săptămâni, o nouă reşedinţă, mai arătoasă şi câteva vile, dispunând dotarea lor cu mobilier şi servicii moderne, a adăugat noi „aripi” clădirilor Seminarului de băieţi şi şcolii de fete din Beiuş, a cumpărat o casă mai veche lângă edificiul liceului din oraşul amintit, zidind, în locul ei, o alta impunătoare, cu etaj, existentă în această formă şi astăzi, a început să construiască, în 1914, o nouă clădire în curtea Seminarului teologic din Oradea, pentru a găzdui, pe lângă teologi, şi câţiva studenţi români săraci de la Academia de drept, a sprijinit construirea sau repararea mai multor biserici, între care mai impresionantă este cea din Tâmpăhaza-Ujfalău, satul său natal, pe care a pictat-o renumitul Octavian Smigelschi şi în care a fost înmormântat, precum şi alte edificii şcolare, şi în fine a mai achiziţionat o casă în Oradea, lângă edificiul şcolii normale, şi alte două, cu intravilane întinse, în oraşul Beiuş. Dărnicia sa s-a concretizat prin numeroasele ajutoare băneşti, date, nu doar instituţiilor şcolare sau caritabile, ci şi unor tineri studioşi sau oameni săraci, orfani sau văduve. În perioada 1913-1914 s-a remarcat prin conducerea activităţilor de protest faţă de includerea a 46 de parohii greco-catolice româneşti în Episcopia de Hajdudorog, deplasându-se, în prima parte a lui 1912, la Roma, unde a prezentat, pe această temă, Sfântului Scaun un memoriu de 32 de pagini.

În anul 1916, după ce România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei, a primit, în palatele episcopale de la Oradea şi Beiuş, pe mitropolitul Victor Mihali de la Blaj şi pe cei apropiaţi acestuia, obligaţi să se refugieze mai spre „interiorul ţării”.

După „formarea” României Mari a activat ca membru „de iure” în parlament, unde a depus eforturi pentru începerea tratativelor dintre guvernul român şi Vatican, în vederea încheierii unui concordat, şi a propus un proiect de înfăptuire a reformei agrare, rămas până acum inedit. La 23 mai 1919 a primit, în palatul său de reşedinţă din Oradea, pe regele Ferdinand şi regina Maria, împreună cu suita lor, salutând, la banchetul dat cu acea ocazie, eliberarea Transilvaniei de către armata română, iar în 17-18 octombrie, anul următor, a patronat Adunarea generală a „Astrei”, ţinută tot în aceeaşi „locaţie”.

A fost distins de papa Pius al X-lea cu titlul de „Conte roman şi asistent la Tronul pontificiu” şi cu „Marea distincţie a paliului arhiepiscopal”. A murit în 8 decembrie 1920, în urma unui atentat cu o „bombă”, care a explodat în clădirea senatului de la Bucureşti, tocmai când ţinea o cuvântare.