Pe 15 mai 2022, Fericitul Charles de Foucauld va fi proclamat sfânt de către Papa Francisc, la Roma. Episcopul Jean-Claude Boulanger, Episcop emerit de Bayeux-Lisieux și autor al cărții „La prière d’abandon – Un chemin de confiance avec Charles de Foucauld” (Rugăciunea de abandonare – Un drum al încrederii cu Charles de Foucauld) ne prezintă acest mare sfânt.
– „Întreaga sa viață a fost o rugăciune de abandonare”, scrieți despre Charles de Foucauld. În altă parte, îl definiți pe Fericit drept „o călăuză pentru timpul nostru”. Când ne gândim la afirmația Papei Paul al VI-lea că „omul contemporan crede mai mult în mărturisitori decât în învățători, în experiență decât în doctrină și în fapte mai degrabă decât în teorii” (Evangelii Nuntiandi), în ce fel oferă Charles de Foucauld un model de urmat în lumea de astăzi? Cum putem urma acest model?
– Charles de Foucauld a traversat o perioadă, din tinerețe până la 28 de ani, care l-a zguduit profund, „o noapte mistică a credinței”. Era un tânăr fără repere după moartea părinților și a bunicului său. Era în căutare de sens, ca mulți dintre contemporanii noștri și în special generațiile tinere. Avea mai multe mijloace decât motive pentru a trăi – din nou, printre tineri, acest lucru se întâmplă des. Ca atare, el le vorbește mult tinerilor de astăzi. Ne învață să nu deznădăjduim legat de Dumnezeu. El ar spune chiar: „Dumnezeu se folosește de vânturi ce ni se opun pentru a-și aduce corabia în port”.
– Numiți rugăciunea de abandonare a lui Charles de Foucauld, acest act de jertfă, de încredere și de supunere la acțiunea divină, ca marea sa învățătură. Cât de dificilă este astăzi această atitudine pentru noi, oamenii moderni, cărora ne place să avem controlul asupra tuturor lucrurilor? Într-o situație care uneori se pretează la disperare, cum putem trece, asemenea lui Charles de Foucauld, de la „Tată, de ce m-ai abandonat” la „Tată, mă abandonez în mâinile Tale”?
– Într-un moment de nesiguranță din viața sa, Charles de Foucauld a meditat la ultimele cuvinte ale lui Cristos pe cruce. Îi dăduse totul lui Isus, iar vocația îi părea brusc pusă sub semnul întrebării, deoarece abatele îi spusese că nu era făcut pentru a fi călugăr. Această frază a lui Isus a devenit rugăciunea întregii sale mărturii. Nu știa că această rugăciune va deveni simbolul și imaginea a ceea ce avea să experimenteze. Avea să se abandoneze lui Dumnezeu, preotului ca părinte, pr. Huvelin.
De foarte multe ori am vrea să fim în contact direct cu Dumnezeu. Dar Charles de Foucauld a avut întotdeauna încredere în cei pe care Biserica i-a pus în calea sa, chiar dacă uneori a reacționat abrupt: când pr. Huvelin (îndrumătorul său spiritual) i-a spus că nu era făcut pentru a-i conduce pe alții și nici pentru a întemeia o congregație, Charles de Foucauld a avut încredere în el, exprimându-și în același timp uimirea. Dumnezeu se folosește de medierea umană dacă avem încredere în Biserică pentru a ne conduce pe calea sfințeniei. Această cale, în ceea ce îl privește pe Foucauld, era lungă: avea sentimentul că Dumnezeu l-a abandonat, mai ales când nu mai avea nici un discipol. Se considera asemenea măslinei uitată în pom după culegerea recoltei. Nimeni nu spune imediat: „Tată, mă abandonez Ție”. Este o luptă spirituală. Trebuie să urmăm calea pe care ne-a trasat-o Charles de Foucauld.
– Insistați, legat de folosirea termenului de „Tată” în rugăciunea de abandonare, asupra dispariției figurii tatălui în contextul cultural actual, chiar a morții lui. De asemenea, scrieți că „omul păcătos respinge paternitatea lui Dumnezeu”. Cum concepeți această „criză a paternității” și a autorității paterne în societatea noastră actuală? De ce este necesară figura tatălui pentru noi astăzi?
– De câțiva ani, mă ocup de o casă de caritate din parohia mea și am observat că există o criză profundă. Criza pe care o trăim este că tații au devenit camarazi. Ei nu acceptă paternitatea: vor să fie prieteni cu copiii lor, asemenea lor. Uneori rămân veșnic adolescenți. Pentru a deveni tată, trebuie să accepți să mori pentru propriul ego. Ceea ce încântă inima unui tată este să își vadă copiii crescând, devenind independenți, în afirmare și, uneori, provocatori.
Charles de Foucauld, care a fost abandonat în copilărie (și-a pierdut tatăl și mama la vârsta de 5 ani), a primit harul, contemplându-l pe Isus, de a-l contempla ca Tată: un tată cu inimă de mamă. „Dumnezeu este patern de matern”, spunea Sfântul Francisc de Sales. Mulți părinți din ziua de azi există doar prin copiii lor; așteaptă totul de la ei. Relația lor este adesea fragilă. Nu acceptă când copiii lor iau distanță, când se construiesc singuri în mod independent. Charles de Foucauld a avut norocul să întâlnească un tată adevărat în pr. Huvelin. Când acesta a murit, a putut spune: „A fost un tată”.
– Vă amintiți de moartea lui Charles de Foucauld, care a fost găsit împușcat în cap la 1 decembrie 1916, la Tamanrasset, un fel de martir al fanaticilor islamici, dar un prieten al musulmanilor. Ce ne învață Charles de Foucauld despre aceste chestiuni?
– Charles de Foucauld a dorit mereu să fie prietenul musulmanilor, dar și al necredincioșilor: soldați, cercetători sau tuaregi. În acest sens, el a făcut întotdeauna distincție între islam și musulmani, cărora le datorează foarte mult pentru că ei au fost cei care, încă de la explorarea Marocului, au trezit în el această sete de absolut. Nu s-a lăsat păcălit de amestecul politic al unui anumit islam care urmărea dominația. A înțeles cât de greu le era să se rupă de modul lor de viață. Trebuie să ne amintim că a fost foarte apropiat de haratini, sclavi negri în slujba tuaregilor, săraci printre săraci.
În momentul morții sale, la Tamanrasset, hoții intenționau să îl răpească. A fost un ostatic valoros în timpul Primului Război Mondial pentru a fi schimbat cu unii jihadiști arestați. Simbolismul acelei nopți este frumos. Când i-a fost găsit trupul, Evanghelia era căzută pe nisip: meditase la cuvântul lui Dumnezeu. Lângă ea a fost găsit Sfântul Sacrament pe care îl adorase, Dumnezeu făcut atât de mic și de tăcut. Pentru el, evanghelizarea în lumea musulmană trecea prin celebrarea Euharistiei. Nu vorbea de proximitate euharistică, ci de proximitatea prezenței. Isus este cel care se dăruiește celor în mijlocul cărora trăim. În fine, îi scria o scrisoare surorii sale cu următoarea frază: „Nu se poate iubi niciodată destul”.
Spiritualitatea lui Charles de Foucauld se bazează pe trei cuvinte: Evanghelie, Euharistie și evanghelizare. A trăit într-un mediu special, în mijlocul musulmanilor, unde cuvântul „Dumnezeu” este prezent în fiecare propoziție. Mediul nostru este diferit, poate mai dificil decât cel în care s-a aflat el: este un mediu secularizat în care cuvântul „Dumnezeu” a dispărut. A vrut să își dea viața, în ciuda pericolului, ca bobul de grâu care cade în pământ. Nu s-a îndoit niciodată că, într-o zi, musulmanii îl vor recunoaște pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. Nu a întors niciodată spatele musulmanilor.
– În ce fel este Charles de Foucauld o figură ce aduce lumină pentru instaurarea unui secularism sănătos?
– Charles de Foucauld a înțeles că nu trebuie să impui altora civilizația sau religia. Nu se face prin forță, ci prin „apostolatul bunătății, al apropierii”. Legile noastre nu ar trebui să impună credincioșilor un mod de viață. Charles de Foucauld a suferit foarte mult din cauza prezenței coloniale a Franței, mai ales în Algeria, unde cultura noastră a fost impusă prin forță. Șefii tuaregi au fost obligați să învețe franceza și să vorbească această limbă cu funcționarii administrativi. Charles de Foucauld a petrecut 11 ani scriind un dicționar tuareg-francez și a vorbit limba poporului tuareg în speranța că Evanghelia ar putea fi tradusă în limba lor.
Impunerea viziunii noastre de astăzi asupra fraților noștri musulmani este dăunătoare. Întotdeauna vor exista fundamentaliști, dar a crede că legea poate impune un mod de viață înseamnă să atingi conștiința ființelor umane. Trebuie să fie invitați să facă acești pași, dar nu se poate impune prin constrângere. Charles de Foucauld a fost îndurerat să vadă că seculariștii de la sfârșitul secolului al XIX-lea au impus construirea de capele și distrugerea moscheilor. A suferit văzând cum se comporta Franța din acea perioadă (anii anticlericali) din punct de vedere cultural, dar și religios.
– Papa Francisc și-a încheiat enciclica „Fratelli tutti” (2020) cu o mențiune privitor la Charles de Foucauld. Ca unul care îl iubiți pe Charles de Foucauld, ați regăsit spiritul Fericitului în enciclică? Este Papa un moștenitor al lui Charles de Foucauld?
– Am vorbit deja cu el despre acest lucru. Îl iubește foarte mult pe Sfântul Francisc de Assisi, care spunea că, pentru a fi fratele săracilor și al celor mici, trebuie să accepți să fii tu însuți unul dintre ei. Aceasta este calea lui Charles de Foucauld: prima dintre Fericiri se referă la cei săraci în spirit. Ca Sfântul Francisc, Charles de Foucauld a avut nevoie de timp pentru a-și accepta sărăcia și a deveni mic. Fără a fi mic, nu poți deveni prietenul celor mici. Papa Francisc traduce bine această expresie: numai cel care este mic este capabil să devină frate, repetă el, cu Charles de Foucauld.
Sursa: catholica.ro
