26

DUMNEZEU ÎNTOTDEAUNA IARTĂ?

Oare Dumnezeu iartă întotdeauna? Da. De ce? Greșește? (cf. Isaia 1,18). Nu cumva suntem invidioși pentru că el e bun? Milostivirea depășește dreptatea, dar lucrul acesta nu înseamnă că ne putem uita responsabilitățile. Nici noi nu ne pierdem memoria, ci o păstrăm, purificată. De câte ori dacă nu ne asumăm responsabilitatea rămânem cu suferințe profunde, mustrări de conștiință, fragilitate! Iertarea nu e o înțelegere binevoitoare, facilă și săracă în iubire. Putem obține ușor o binecuvântare, dar la ce folosește dacă până la urmă nu ne împăcăm cu noi înșine? Dragostea cuprinde tot ceea ce suntem, tocmai pentru că spune lucrurilor pe nume. Fără aceasta, rămânem mereu prizonieri ai răului. Rămân cicatricile, dar ca vindecate, eliberate de contagiozitatea răului, amintiri ale capacității noastre de a face răul, dar și ale milostivirii incredibile a Domnului. Amintirea rămâne, dar fără veninul răului, care, dacă nu suntem împăcați cu Dumnezeu, reapare după un timp, pentru a ne face să cădem în amorțeală. Amintirea greșelii noastre ne face să fim mai puțin duri, asemenea servitorului ce uită cât i-a fost iertat și, fără milă, nu-i iartă pe ceilalți.

Ce anume se schimbă odată cu mărturisirea? Oare rămâne totul la fel? Dorința noastră de eficacitate, de rezultat, ar vrea să confere mărturisirii o putere tămăduitoare evidentă, definitivă, totală. Răbdarea pare inutilă pentru oamenii incapabili să lupte îndelung, să aștepte asemenea fermierilor ca roadele să se arate, consumiști și înclinați cu voracitate spre a poseda cât mai degrabă. Dar ce anume e cu adevărat eficace? A sta în preajma Lui, a-L iubi e deja un rod evident, deoarece mărturisirea constituie primul gest ce exprimă dorința noastră de a I ne încredința și a ne lăsa iubiți de El. E ca și cum am recunoaște că nu L-am iubit și că vrem să învățăm cum s-o facem. De aceea răul ne face să ne temem de Tatăl. Se întâmplă la fel și față de ceilalți, mai ales de cei care ne iubesc. În felul acesta se naște tristețea și știm bine că adesea e plină de urmări. Devenim fricoși, insuportabili, nu reușim să mai trăim cu bucurie. Vinovăția încearcă să se camufleze, să complice rezolvarea, să exagereze consecințele, să facă să pară că viața ar fi compromisă și iertarea imposibilă, tocmai pentru a nu ne permite să întâlnim dragostea Tatălui, pentru că dragostea învinge vinovăția, numai dragostea. Aceasta e bucuria unei iubiri adevărate, fără înșelătorii, artificii; e nemeritată, primită fără să fie nevoie să ne prefacem sau să fim șmecheri, pentru că e gratuită, e un dar.

De altfel, unul dintre darurile tainei mărturisirii e smerenia. Răul ne face să ne umflăm în pene, ne umple de noi înșine, ne deformează viața. Smerenia ne face adevărați și, tocmai de aceea, capabili să iubim cu adevărat. Isaac Sirul cântă astfel: «Fericit este omul care-și cunoaște slăbiciunea. Asemuind slăbiciunea sa cu ajutorul lui Dumnezeu, va cunoaște mărimea acestuia. Până nu se va smeri inima, nu se va opri din împrăștiere. Căci smerenia adună inima. Iar când omul se smereşte, îndată îl înconjoară mila şi atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Şi când le cunoaşte acestea astfel, dobândeşte rugăciunea în suflet ca pe o comoară. Toate aceste bunătăţi se nasc în om din aceea că îşi cunoaşte slăbiciunea sa. Căci din multa dorinţă a ajutorului lui Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu stăruind în rugăciune. Şi cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu prin voinţa lui, cu atât se apropie şi Dumnezeu de el cu darurile Sale şi nu va ridica de la el harul Său, datorită marii lui smerenii» (Sf. Isaac Sirul, Cuvântul XXI, în Filocalia).

Numai cel smerit are parte de iertare, de pace. E asemenea liniștii de după furtună. Numai dragostea ne protejează și ne înțelege pe deplin. Suntem în sfârșit noi înșine, autentici, nu o mască sau o potecă întortocheată. Suntem iubiți până în profunzime, tocmai în ceea ce ascundeam și ne stârnea frică. Binele pe care îl regăsim ascuns în noi era acolo, dar era inert sau ascuns. Iertarea ne redă nevinovăția iubirii prin care am fost iertați, curăția sufletului, blândețea, fericirile acelea ce ne fac cu adevărat fericiți. E ospățul Tatălui care iartă întotdeauna, dar ne ajută să fim altfel și ne cere să ne schimbăm. E la fel ca trecerea Paștelui, atunci când are loc devenim oameni noi în Hristos și înviem și noi împreună cu el. Răul vrea să ucidă acel petic de cer ce se află ascuns în fiecare dintre noi. Vrea să cucerească sufletul pentru că se teme. Un om liber și puternic în iubire poate înfăptui acele lucruri mărețe pe care Isus le cere de la ucenici. Un om iertat are puterea pe care Isus i-o încredințează, aceea de a înfăptui lucrurile extraordinare ale unei iubiri nemărginite.

Celui iertat i se dăruiește nevinovăția. Iată, iertarea are mireasma Învierii. Însăși limita trecutului nostru e depășită, nu se pierde nimic din noi înșine și suntem eliberați de împunsăturile răului. Ciocnirea cu urmările răului provoacă durere, dar și bucuria iertării ne face să renaștem. El are ultimul cuvânt, definitiv. Eu te dezleg, ești liber.

Sunt liber. Mă întorc să vorbesc cu tine, Doamne, la fel ca în grădină, înainte de neîncredere și de frică. Acum nu mă mai tem. Dimpotrivă, caut pașii tăi, pentru că vin spre tine și tu îmi alergi în întâmpinare. Lacrimile lepădării lui Petru sunt șterse de iertarea ta, la fel ca cele ale femeilor de la mormânt. Tu mă ajuți să înviez din mormântul sufletului meu, pentru ca el să trăiască din dragostea ta. Tu mă scapi din legăturile răului, ca eu să birui răul și să devin fiul tău, plin de însăși dragostea ta nemărginită, chiar și pentru vrăjmașii mei. Tu îmi dăruiești o inimă de carne, ca să te recunoasc în frații mei și în cei săraci.

Mulțumesc, Doamne!