Cateheza 18- Cardinal Matteo Zuppi

18

UN TATĂ ȘI DOI FII

¹¹ Apoi le-a spus: „Un om oarecare avea doi fii. ¹² Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!». Iar el le-a împărţit averea. ¹³ Şi nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. ¹⁴ După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. ¹⁵ Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. ¹⁶ Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. ¹⁷ Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! ¹⁸ Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; ¹⁹ nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!». ²⁰ Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. ²¹ Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». ²² Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! ²³ Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, ²⁴ căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!». Şi au început să se veselească. ²⁵ Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. ²⁶ Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. ²⁷ El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». ²⁸ Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. ²⁹ El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. ³⁰ Însă, când a venit acest fiu al tău care ți-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». ³¹ Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. ³² Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!»”. (Luca 15,11-32).

Vameșii și păcătoșii se apropie de Isus deoarece caută iertare și iubire. Fariseii și cărturarii, însă, murmură, judecând de la distanță, sunt deranjați. Au și ei nevoie de iertare și iubire, dar se consideră drepți. Își doresc să fie perfecți, nu iubiți. Nu cred în iertare, sunt sceptici, iar milostivirea le pare a fi în complicitate cu păcatul. Sunt scandalizați de alegerea lui Isus de a se împresura de păcătoși, de a-i primi și a mânca alături de ei. Pentru fariseul acela prezent în fiecare dintre noi, care judecă și nu iubește, care aplică legea și se ferește de milostivire, care gândește de rău, Isus relatează pilda Tatălui milostiv, a fiului rătăcitor și a celui ascultător. S-ar putea să fie pilda care ne ajută cel mai mult dintre toate să înțelegem taina de iubire a mărturisirii.

S-a întâmplat ceva în casa aceea, astfel încât cei doi frați și tatăl lor par distanți unul față de altul, nu își vorbesc, nu se înțeleg. Isus vorbește însă despre o casă; nu suntem străini, nu trăim singuri. Iertarea înseamnă să reconstruim acea fraternitate pe care răul o ruinează. Iertarea ne ajută să regăsim un tată și plăcerea de a ne simți fii și frați.

Atunci când slăbește ascultarea față de Tatăl, slăbește și fraternitatea, și îndată fiecare se concepe pe sine ca o insulă, de unul singur, cu un destin individual, amăgindu-se că se poate mântui singur. Faptul de a cere moștenirea înseamnă dorința de a se elibera de tatăl său, de a trăi fără credință.

Cel mai tânăr vrea ce e «al său» și în scurtă vreme se duce departe. Nu se rușinează să ceară ceea ce i se cuvine, privește totul ca pe un drept. Vrea să dețină, să poată spune «al meu». Cât e de adevărat că faptul de a ne crede stăpâni ne îndepărtează de ceilalți! «Dă-mi ceea ce mi se cuvine!». Ce anume ni se cuvine? Nu cumva am primit în dar totul? Nu cumva totul e har? Oare ceea ce ai nu e spre folosul celorlalți? El nu mai crede în «noi», și de acolo începe păcatul, din faptul de a trăi pentru sine însuși. Tatăl nu încetează să se conceapă pe sine alături de fiii săi, pe când cel mai tânăr dorește să posede. Își cere partea de moștenire. E fiu, e frate, îi aparține totul, dar dorește să posede. Posedarea provoacă dezbinare în familie. Diavolul e tocmai cel care dezbină. Tatăl nu va accepta niciodată această dezbinare, pentru el există o singură casă și nu va accepta nicio logică a dezbinării.

Tatăl e constrâns să împartă moștenirea. Nu acceptă logica dezbinării, dar nici nu-i poate sta împotrivă. Ar putea să-și oblige fiul să rămână, dar e părinte, nu un tată vitreg sau tiran. Nu obligă pe nimeni să rămână în casa lui împotriva voinței. Ce fel de iubire ar fi aceea? Va rămâne fidel ideii că «toate ale mele sunt ale tale». De aceea poate să ierte. Suferă, dar știe să aștepte; îl iubește și vrea ca el să fie liber. Răbdarea lui nu înseamnă indiferență. Amintirea durerii pe care i-o provocăm tatălui ne ajută să fim mai conștienți și mai puțin egocentrici.

Fiul cel tânăr e atât de plin de sine încât nu se gândește la durerea ce i-o cauzează tatălui, la umilința la care îl supune. De ce trebuie să fie așa, când în iubire putem avea totul? Poate că tânărul are impresia că se pierde pe sine, că pierde numeroase ocazii rămânând acolo. Răul ne umple de iluzii ca să nu ne permită să ne bucurăm de darurile pe care le avem, făcându-ne să căutăm ceea ce nu e de folos. Pune în opoziție «al meu» cu «noi». Poate că vrea să-și asume hotărârile, să nu mai dea socoteală nimănui, se gândește că trebuie să acumuleze experiență. Poate are impresia că se realizează posedând, că totul e o constrângere și că libertatea înseamnă să poți trăi fără ceilalți, singur, în centru. Câte dezbinări se nasc din dorința de a poseda, marea înșelăciune ce ne face să credem că suntem ceea ce avem. Poate că se teme de fratele lui sau că e mai bun decât ceilalți și vrea să demonstreze asta, având nevoie să fie altfel. Ar putea fi o provocare pe care o acceptă pentru a-și dovedi capacitățile. În realitate, nici măcar el nu știe bine ce vrea. Desigur, nu mai reușește să trăiască în casa aceea. Poate se gândește că plecând departe totul va fi altfel, așa cum starea de neliniște ne face uneori să credem.

Nu fuge repede, se lasă purtat departe de bogății încetul cu încetul. Sămânța dezbinării otrăvește, se hrănește cu lipsa de satisfacție, cu nelipsitele dezamăgiri; ne face să credem că e imposibil să trăim laolaltă, îl transformă pe celălalt într-un străin; nutrește ideea propriului rol și a protagonismului; ne face să minimalizăm consecințele durerii ce se creează în viața celorlalți, ne umple de dezamăgiri ce se transformă în confirmări ale ideii că ne putem regăsi pe noi înșine numai în altă parte. Cât de ușor considerăm că soluția se află departe, numai să fugim de adevăratele probleme ce se află înlăuntrul nostru! Se duce departe, dar în realitate iese din sine însuși.

Nu e întâmplător însă că «nu după multe zile», după ce s-a înstăpânit pe avere, a plecat într-o țară îndepărtată. Există o putere de corupere a banului din care derivă toate atitudinile de dezbinare ce osândesc viața oamenilor. Este puterea materialismului practic, ce orbește sentimentele profunde, le transformă, înstrăinându-ne de ceilalți, făcându-ne incapabili să trăim alături de ei. Nu cumva cariera, preocupările de la locul de muncă ne consumă cu prea mare ușurință și ne fac să credem că ne poate merge bine numai stând la distanță? Câtă lipsă de omenie și răutate din partea unor oameni ce se cred stăpâni și trăiesc banal pentru ei înșiși!

Răul ne face să ne grăbim, ne face să credem că dacă nu plecăm ratăm posibilități; ne face să credem că avem nevoie și trebuie să aflăm repede răspunsuri. Nu ne permite să cugetăm, ci ne constrânge să trăim din instinct, ne scoate din noi înșine.

Fratele mai mare rămâne acasă, dar se va dovedi plin de dușmănie, departe și el de gândurile Tatălui. Se consideră drept, crede că a realizat multe. În loc să-l aștepte pe fratele său, probabil petrece tot timpul gândind rău despre tatăl ce scruta zarea în speranța că-și va vedea fiul revenind. El e drept, aparent nu păcătuiește asemenea fratelui său mai mic, dar se demonstrează a fi plin de dezbinare, de ostilitate față de tatăl și față de fratele său, încât se plânge că se simte privat de ceva ce revendică pentru sine. Nu face nimic pentru a-l opri pe fratele mai mic. Ambii frați se gândesc numai la ei înșiși, iar atunci când uităm că facem parte dintr-o familie și nu mai știm să vedem cu iubire chipul celuilalt, se nasc ostilitatea, violența și ura. Trebuie să ne întrebăm cu toții: nu cumva am permis prea multă violență în sufletul nostru? Nu cumva ne-am prefăcut că aceasta nu există în sufletele celorlalți? Nu cumva am lăsat să se înrădăcineze amărăciunea și prejudecata? Nu cumva am cultivat iluzia nebună că suferința celuilalt nu ne privește? Nu cumva am crezut că răul se sfârșește de la sine? Nu cumva a evoluat în jurul nostru o lume în care viața valorează extrem de puțin, inclusiv propria noastră viață? Nu cumva se înmulțesc numeroase prejudecăți nerostite cum că nu mai știm să viețuim laolaltă? Ceea ce ne unește, chiar dacă există din belșug, se dovedește extrem de neputincios în a preveni dezbinările sau în a le face să nu se adâncească.

În realitate, noi suntem atât fratele mai mic cât și cel mai mare; și atât de arar nutrim simțămintele Tatălui și-i înțelegem dragostea rănită! Ne asemănăm în mod atât de banal cu fratele mai mic și îi judecăm pe ceilalți, uneori chiar pe noi înșine, cum face fratele mai mare. Nu cumva și noi am făcut ca violența să devină familiară, obișnuită, banală, prin cuvintele și numeroasele gesturi, justificând-o pentru păcatele altora? Nu cumva ne-am mulțumit să ne gândim la noi înșine, la fel ca fratele mai mare, să fim noi drepți, gata oricând să judecăm?