FRUMUSEȚEA  – LEGE SECRETĂ A VIEȚII

ELOGIU FRUMUSEȚII

Preasfinția Voastră, Părinte Profesor Decan, Părinte Rector, Domnilor profesori, dragi studenți, distinsă asistență,

dragi absolvenți,

tuturor vă spun bine ați venit!

Tema cursului festiv de astăzi este  Frumusețea – lege secretă a vieții.

Dacă îmi va reuși acest demers, îl voi considera ca un modest elogiu adus frumuseții. Pun însă sub semnul îndoielii intervenția mea despre frumusețe, pentru că îmi dau seama că mă aflu pe tărâmul echivocului. Vorbind despre timp Sf Augustin spunea că, dacă e întrebat nu știe, dacă nu e întrebat știe. Aplicând acestui faimos adagiu o minimă hermeneutică în cheie umoristică, aș putea spune că dacă eu par a ști, astăzi, ce e frumosul, se datorează faptului că nu m-ați întrebat. Marii gânditori n-au spus prea multe cuvinte despre frumos.

Aristotel, spre exemplu spune că filosofia s-a născut din durere și uimire/minunare/mirare. Vom vedea, pe parcursul cursului nostru, că durerea și uimirea sunt cuvinte cheie în vocabularul frumuseții.

Sf Toma de Aquino (1225-1274) spune că: frumosul este ceea ce place vederii (pulchrum est quod visum placet)

Immanuel Kant , 1724-1804 completându-l pe Sf Toma spune: frumosul este ceea ce place, însă mai adaugă ceva, nu are concept și scop. Frumosul nu are concept, prin urmare nu se pot face raționamente. Nu are scop, prin urmare te poartă în scenariul inutilului, la fel ca și dragostea. Când spunem inutil nu vorbim în sens de non valori. Frumosul și dragostea par a fi non valori deoarece, azi, trăim într-o lume a utilului, a utilitarismului. Avem o minte capabilă pentru a face doar calcule, banul a devenit unicul generator de valori. Frumusețea și dragostea sunt două scenarii ale inutilului, care  însă dau sens vieții. Revenind, frumosul este așadar ceea ce place, nu are concept și scop. Nu are concept, nu se pot face raționamente despre frumos. Câte raționamente au făcut apostolii Petru, Ioan și Iacob în muntele Taborului? Au exclamat doar: „Învățătorule, bine este nouă să fim aici… să facem trei colibe. Una Ție și una lui Moise și una lui Ilie – neștiind ce să spună” (Lc.9, 28-33). Câte raționamente au făcut apostolii în fața Patimilor și a morții lui Isus? S-au ascuns de frica iudeilor. Câte raționamete a făcut Pavel pe drumul Damascului după ce a căzut la pământ de pe cal; a orbit, a fost dus de mână în Damasc unde trei zile n-a mâncat și n-a băut (Fap 8, 3-9). Cu toții au făcut experiența Frumuseții ca forță ce survine, uimește, suscită întrebări, rănește pune în mișcare. În paginile celebrelor sale Confesiuni Sfântul Augustin  spune: Ai străpuns inima mea cu Cuvântul tău, iar din clipa aceea te-am iubit.

 

Dragi absolvenți,

Am să încerc, totuși, să vorbesc despre frumusețe, conștient fiind de echivocul, paradoxul situației, acela de a vorbi despre ceva ce nu se poate vorbi. Când se vorbește despre ceva se conceptualizează, se obiectivează printr-o serie de raționamente, așa cum va trebui să fac și eu azi, expunând mai degrabă o teorie a frumuseții. Iar în privința teoriilor suntem cu toții autori, pe când în privința frumuseții nu suntem autori ci spectatatori.

Îmi amintesc că undeva prin anul 2 sau 3 m-ați întrebat ce mă mână în luptă? De ce m-am întors în țară, de ce n-am rămas în străinătate? Au fost o serie întreagă de întrebări ce  pot fi rezumate într-un mare De ce? Cred că v-am răspuns atunci, acum însă aș vrea să încropesc un răspuns puțin mai elaborat.

În anul 1997 I.P.S. George Guțiu, întâiul stătător al Eparhiei de Cluj- Gherla la acea vreme, mi-a spus înainte să plec la studii la Roma următoarele cuvinte: Du-te și învață despre frumos și vino și vorbește-le și seminariștilor noștri. Azi aș clasa acel îndemn ca fiind unul de calibru balthasarian, un îndemn care mi-a motivat întreaga existență de până acum, deși la acea vreme nu știam despre ce e vorba; îmi rămăsese în minte îndemnul „învață despre frumos”! dar despre ce frumos? Mă gândeam la frumosul muzicii, evident, la frumusețea cântărilor etc, căci eram debitorul unei tradiții estetice (estetizante) pentru care frumosul însemna mai degrabă frumosul operei de artă, frumosul muzicii. Mult mai târziu am aflat că acest mod de a reifica frumosul, de  a-l privi ca obiect de artă, obiect al unei trăiri estetice, nu este doar învechit, ci îngrijorător de alarmant. 

Hegel spunea că obiectualizarea frumosului prin artă [1]a dus la moartea artei. Heidegger, pe urmele lui Hegel, avea să spună că înțelegerea frumosului ca „obiect” al unei trăiri estetice a condus la sfârșitul artei pentru că „trăirea este tocmai elementul în care arta moare”. E un lucru de o profunzime extraordinară. Pentru vremurile pe care le trăim, acest lucru trebuie înțeles ca o atenționare cu privire la tendința compulsiv – narcisistică – idolatră a omului religios de astăzi de a pune stăpânire pe sacru, de a-l obiectualiza prin idolatrizarea tuturor posibilităților expresivității logice de care dispune; discursul teologic doctrinar, discursul poeziei, muzicii, dansului, dramaturgiei, discursul artei picturii, al arhitecturii, al sculpturii etc. Prin idolatrizarea „formelor” diverselor limbaje de expresie, eul psihologic religios își câștigă, astfel, certitudini garantate în domeniul transcendentului, uitând că divinul nu se manifestă ca „formă” ci prin intermediul formei, cum spune teologul Hans Urs von Balthasar; până și logica sacrificiului pentru credință a ajuns să fie idolatrizată prin etalarea unor sentimente de abnegație, doveditoare a faptului că Dumnezeu este mai prețios decât orice are omul mai bun și mai drag  pe acest pământ; în mod indirect însă transpare o logică a calculului, a „mituirii”: omul îl îndatorează pe Dumnezeu, pune stăpânire pe El, prin calitatea darurilor pe care i le oferă, așa cum îi îndatorează prin daruri pe ceilalți semeni de care depinde.

Dragi absolvenți,

Se povestește că odată un om avu o experiență cu totul deosebită. Se întâmplase cândva, în tinerețea lui, în biserica din satul său natal, unde, în timpul unei slujbe fusese încântat și cucerit de strălucirea ei, de strălucirea chipurilor și a glasurilor luminoase, îngerești,  prevestitoare, care păreau că i se adresează doar lui. La auzul acestora, fără de veste, se trezise atras de „ceva” misterios; mirat, recunoscuse chipul acelei „prezențe” fără să îl fi cunoscut, îi simțise atingerea fără să îl fi atins, îi auzise chemarea lăuntrică fără să îl fi invocat. Glasul său își reverbera misterioasele-i armonii în muțenia uimirii sale transportatoare, în uluirea mereu crecândă, mereu iscoditoare alimentată cu fiecare sunet, intonație, frazare, gest și emoție, adică cu tot ceea ce putea constitui multitudinea mijloacelor de expresie a unei coralități bisericești aflată în actul rugăciunii ei, în actul cântării; toate acestea i se întâmplaseră pentru că tăcerii sale ascultătoare îi fusese auzită prezența; privirii sale încântate îi fusese surprinsă încântarea. În muțenia uimirii sale, în care crezuse că fusese doar el protagonistul, nu-și explica de unde îi crește, ca o forță irezistibilă, sentimentul chemării dragostei; crezuse că doar el este cel care privește, aude, atinge, înțelege…. Într-un târziu, își dău seama că în toate acestea el nu fusese protagonistul, ci spectatorul, un spectator mut de uimire și încântare, un spectator care își simțea inima arzând în piept. Și mai târziu, cândva în viață, descoperise că acel chip strălucitor fusese „chipul frumuseții”, care îl rugase fără de veste, să o întrupeze și să-i fie purtătorul ei în lume. 

Dragii absolvenți,

Experiența omului din această povestioară, cu siguranță a fost, într-un fel sau altul, experiența fiecăruia dintre voi. Cu toții ați avut în viață momente inclasabile din punct de vedere omenesc, momente care v-au pus nu doar pe gânduri, ci și pe cale, făcându-vă, fără de veste, purtători de frumusețe. Iată de ce frumusețea are întotdeauna un chip. În introducere la grandioasa sa operă Slava lui Dumnezeu. O estetică teologică, teologul Hans Urs von Baltashar spune următoarele:

„Frumusețea trebuie să fie primul nostru cuvânt. Frumusețea este ultimul lucru de care cutează să se apropie intelectul cugetător, pentru că numai ea înconjoară cu aureola splendorii ei de neînțeles, dubla constelație a adevărului și binelui în asocierea lor inseparabilă, frumusețea dezinteresată, fără de care lumea antică refuza să se înțeleagă pe sine, dar care, imperceptibil și atât de evident, și-a luat adio de la lumea noastră, a interesului, ca să o lase pradă lăcomiei și tristeții ei. Frumusețea, care nu mai este iubită și ocrotită nici de religie, dar care, ridicată ca o mască de pe chipul aceleia, lasă să se vadă sub ea trăsături care amenință să devină incomprensibile pentru oameni. Frumusețea, în care nu mai îndrăznim să credem, din care am făcut doar o aparență, ca să ne putem despărți mai ușor de ea; frumusețea care cere pentru sine cel puțin tot atât curaj și putere de decizie ca și adevărul și binele, și care nu se lasă nici separată nici izgonită de cei doi frați ai ei, fără să-i ia cu sine în exilul ei, într-un act de răzbunare misterioasă. Poți fi sigur că cel care strânge din buze cu dispreț la auzul numelui ei, de parcă ea n-ar fi decât podoaba unui trecut burghez, nu mai știe nici să se roage, fie c-o recunoaște, fie că nu, iar curând nu va mai putea nici să iubească (…) Într-o lume fără frumusețe, chiar dacă oamenii nu se pot lipsi de acest cuvânt și continuă să-l utilizeze în mod abuziv, într-o lume care poate că nu ar fi lipsită de frumusețe, dar care nu mai reușește să o vadă, (…) binele și-a pierdut și el atractivitatea, evidența necesității de a fi împlinit; omul stă perplex în fața lui și se întreabă de ce trebuie să-l facă, de ce n-ar face mai degrabă opusul său, răul.[2] (18)

 Dragi absolvenți,

Prezența voastră în acest cadru festiv dezvăluie chipuri purtătoare de frumusețe pentru că ați continuat să întrupați în mod tainic itineranța adevărului și a binelui în asocierea lor inseparabilă, frumusețea dezinteresată. În această lume lăsată pradei lăcomiei, războaielor, tristeții și angoaselor de tot felul, voi ați dat chip frumuseții întrupând-o și ocrotind-o în ființa voastră (iată natura dragostei), făcând-o, astfel, mai accesibilă lumii în trăiți dar, mai ales, lumii în care veți păși.

Sunteți purtători de frumusețe pentru  că îndrăzniți să credeți că frumusețea nu e doar aparență, reprezentare, calcul, formă fără fond, obiect al unei trăiri estetice; pentru că îndrăzniți să credeți că adevărul și binele (chiar dacă acesta din urmă nu mai pare foarte atractiv), nu pot coexista fără frumos, pentru că frumosul nu e nici  podoaba unei epoci trecute, nici patrimoniul unei elite, ci un mod de viață, modul tainic al credinței în libertatea și spontaneitatea manifestării lui Dumnezeu și în iubirea față de semeni. Într-o lume care poate că nu ar fi lipsită de frumusețe, dar care nu mai reușește să o vadă, voi trebuie să continuați să fiți purtători de frumusețe tocmai pentru că ați ales să întrupați binele nu să îl vedeți ca un principiu normativ moral, în baza căruia virtuțile văzute ca înfăptuiri individuale virtuoase, să poată fi dovedite, cuantificate obiectiv și prin urmare să fie vrednice de răsplată. Astfel fiind, veți reuși să-i faceți să înțeleagă, pe cei care încă stau perplecși în fața binelui și se întreabă de ce trebuie să-l facă, că binele nu e o virtute morală, care îi asigură omului certitudinea psihologică a garanției mântuirii, ci un destin/Destin, un chip/Chip.

Dragi absolvenți,

frumoase sunt chipurile voastre, astăzi, pentru că ați încercat să vă înțelegeți mintea și viața cu anomaliile ei de tot felul, reușind să parcurgeți o etapă din calea misterioasei itineranțe a formării voastre umane, intelectuale și spirituale în timpul și spațiul seminarului, al facultății, al casei și familiei voastre (pe timpul pandemiei), în orele de rugăciune și de meditație, de curs, de relaxare și odihnă, de creativitate și joc, în timpul celebrărilor liturgice, ca și în timpul meselor comunitare și al siestelor, în timpul și fără de timpul slujirii și formării voastre.

Sunteți purtători de frumusețe pentru că ați întrupat în chip știut și neștiut, dorit și nedorit, haina învățăcelului și a dascălului, a ucenicului și a maestrului, a ascultării și a neascultării, a curiozității și a lipsei de curiozitate, a învățării și a neînvățării, a responsabilității și a lipsei de responsabilitate, a rugăciunii arzătoare dar și a celei stinse, nemotivate,  a smereniei și a orgoliului, a ambiției și a lipsei de ambiție, a curajului și a fricii, a speranței și a deznădejdii, a încrederii în propria persoană și a lipsei de încredere, a încrederii în formatori și profesori  și a lipsei de încredere, a bunătății și a lipsei de bunătate, a empatiei și a lipsei de empatie, a dragostei și a lipsei de dragoste, a judecății aproapelui vostru și a iertării lui. 24

Sunteți purtători de frumusețe pentru că, în ciuda reușitelor și a nereușitelor vostre, ați dus lupta până la capăt, reușind să conștientizați și să cultivați în acești ani convingerea că: unitatea ființei voastre există înaintea individualului, a singularului, așa cum doi este înaintea lui unu, așa cum o mamă înainte să nască este o unitate în doimea dragostei față de copilul ei. Relația stă înaintea identității; cât despre identitate, aceasta nu e o chestiune cu care ne naștem, ci întotdeauna e darul recunoașterii sociale. Așadar, venim din relație, existăm în relație. Acesta-i sensul profund al Bisericii, al omenirii. Acest lucru îmi place să cred că l-ați înțeles, dragi absolvenți, tocmai pentru că ați rămas fideli acestei înțelegeri, reușind să-i dați un chip, chipul frumusețeii voastre.

Dragi absolvenți,

Când Iisus, „Cel mai frumos cu chipul”, cum spune un tropar din Prohodului Domnului, a fost întrebat de Pilat ce-i adevărul a tăcut… Într-o perfectă simetrie, prințul Mîșkin din romanul Idiotul de Dostoievski, fiind întrebat dacă afirmase că „frumusețea va salva lumea” a tăcut. Cei din jurul său credeau că o asemenea afirmație, cum că „frumusețea va salva lumea”, este „o idee jucăușă” născută pe fondul unei „îndrăgostiri”[3]. Și aveau dreptate, într-o oarecare măsură, căci despre îndrăgostire și suferință e vorba (dragii mei), atunci când vorbim de frumusețe, dar nu despre una lumească, deși pe aceasta nu o exclude niciodată, ba, dimpotrivă, este poarta către Marele Chip al Frumuseții.

În această lume care parcă a pierdut sensul frumuseții, trebuie să fiți/fim purtători de frumusețe, chiar dacă măsura lumii acesteia pare a nu fi frumusețea; să credm că frumusețea va salva lumea cu orice preț: prințul Mîșkin este expresia fizionomiei spirituale a lui Dostoievski, un om încercat de suferință în lagăre de concentrare, ca și în viața personală, un om care a supraviețuit De ce-urilor încercărilor vieții; neurologul și psihiatrul vienez Viktor Frankel mărturisește că a reușit să scape din lagărul de exterminare pentru că a avut o speranță, o motivație. „Cel care are un De Ce pentru care să trăiască, va suporta orice Cum”[4], spune filozoful Nietzsche. De unde atâta forță? Ai străpuns inima mea cu Cuvântul tău, iar din clipa aceea te-am iubit, spune Sf Augustin.

 „Frumusețea străpunge”, o spune și romancierul Thoman Mann, străpunge  inima, văzul, auzul și gândirea, ne scoate din uitarea ființei, ne proiectează în afara sinelui într-o vertiginoasă, dureroasă atracție față ea.

Dragi absolvenți,

În cei patru ani v-ați confruntat cu putințele și neputințele formării voastre, în lume veți trăi neputințele lumii. Mi-a plăcut mult felul în care Mircea Cărtărescu, în romanul Solenoid, dă un nume acestor neputințe: Tristețea, Disperarea, Groaza, Nostalgia, Amărăciunea, Mânia, Revolta, Melancolia, Greața, Oroarea, Jalea și Resemnarea[5], dar mai mult mi-a plăcut marele De ce?, pentru care viața merită să fie trăită cu orice preț. În finalul aceluiași roman Mircea Cărtărescu spune că, dincolo de toate neputințele omenești și împreună cu ele, dincolo de iminența zeiței damnării trăiește în dragostea pe care nimeni nu i-o poate lua.

Purtător de frumusețe, omul poate trăi neputințele lumii ca propriile sale neputințe doar întrupând Dragostea întrupată. Frumusețea va salva lumea pentru că numele ei poartă pecetea dragostei întrupate – Mântuitorul; mesajul crucii e mesajul dragostei pentru om și umanitate. Acesta este „De CE-ul” nostru pentru care merită să trăim: frumusețea dragostei pentru om, pentru semenii noștri. E o formulare cristică, nu ideologică, care confirmă, dacă vreți, sensul faimoasei fraze din romanul Idiotul – „frumusețea va mântui lumea”. Frumusețea Hristos a învins moartea, cu moartea pe moarte călcând din dragoste pentru omenire; acea dragoste pe care nimeni și niciunde nu i-au putut-o lua, nici chiar în vârful crucii. Doar o astfel de concluzie ne va scoate din logica mercantilă a sacrificiului în credință, ca logică a îndatorării lui Dumnezeu în vederea salvării noastre.

Una dintre ideile centrale ale romanului Idiotul de Dostoievski (expusă în roman în fața unui tablou al răstignirii) și ale romanului Solenoid, de Mircea Cărtărescu este aceasta: chipul frumuseții este dragostea întrupată pentru om și umanitate. Nu pot să nu vă propun în acest moment Elogiul dragostei din scrisoarea Sf Apostolul Pavel către Corinteni:

De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea credință încât să mut și munții din loc, iar dragoste nu am, nimica nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și aș da trupul ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.

Dragostea îndelung rabdă: dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. (I Corinteni, 13, 1-7)

Dragi absolvenți

Dincolo de frumosul și urâtul lumii acesteia, Frumusețea este și va fi chipul dragostei voastre pentru semeni. Continuați să fiți acel chip!

Vă mulțumesc!

[1] În Originea operei de artă Heidegger spune că Estetica privește opera de artă ca pe un obiect  al unei aesthesis, al perceperii senzoriale în sens larg.

[2] BALTHASAR Hans Urs Von, Slava lui Dumnezeu. O estetică teologică, I: Vederea formei, Galaxia Gutemberg, Tg Lăpuș, p. 16.

[3] DOSTOIEVSKI F.M., Idiotul, Polirom, Iași, 2007, p. 427.

[4] FRANKL Viktor E., Omul în căutarea sensului vieții, Veillant, București, 2018, p. 7.

[5] CĂRTĂRESCU Mircea, Solenoid, Humanitas, București, 2015, p. 821.