93 de ani de la prima misiune franciscană în Eparhia Greco-catolică de Oradea

Dr. Silviu Sana

Înainte să încep, periplul meu istoric, din trecutul misiunii francicanilor în Eparhia unită de Oradea Mare, recurg la câteva imagini şi un îndemn dintr-o revistă a franciscanilor, editată în anii dinaintea prigoanei, la Beiuş, în 1946. Aşadar, fac apel, la filele îngălbenite ale acestei cărţi, care ne prezintă înţelepciunea divină, întruchipată în slujirea fraţilor franciscani.

“Viaţa călugărească e o luptă sufletească, pe care o dă omul în contra scăderilor şi a patimilor sale proprii […], o luptă dusă cu arme, care au puterea principiilor Mântuitorului. Pe lângă aceasta mai e o răvnă sfântă pentru perfecţionarea, fericirea şi progresul altora!

Cruce et arato – Cu crucea şi cu plugul.

Astfel au plecat călugării, pentru ca să cucerească suflete şi pământ. Şi aievea, unde au pătruns călugării cu toiagul lor împodobit cu sf. cruce, acolo s-a şi înstăpânit blândeţea, respectul muncii precum şi cultura şi civilizaţia.[2]”

Dacă este să vorbim de franciscani în teritoriul canonic al Bisericii Catolice din jurul Oradiei, găsim prezenţa acestora încă din Evul mediu, din anii 1230-1240, pe locul actualei maternităţi din Oradea.

Însă, pentru Eparhia de Oradea, misiunea franciscanilor minori conventuali vine într-un alt context istoric, social şi politic, anume cel al României Mari, în care vidul spiritual și material ce a urmat războiului, l-a făcut pe Fericitul Episcop Valeriu Traian Frențiu să ceară ajutor Romei, pentru aducerea persoanelor consacrate care să lucreze pentru restaurarea vieții spirituale a credincioșilor români.

Primul pas al unui franciscan conventual în Oradea, este cel al lui Ion Gârleanu, care, în 1926, la invitația episcopului, a ținut Exerciții Spirituale pentru seminariști, în perioada Postului Mare[3]. Dar momentul oficial al sosirii franciscanilor în Eparhie este consemnat ca fiind anul 1928: „Părinţii franciscani Români iau spre păstorire mai multe comune în frunte cu Drăgeşti…”[4], Gruilung și Dicănești. A fost începutul unei activităţi misionare cu un zel apostolic extraordinar, aici remarcându-se preoţii francicani Dominic Neculăeş şi Ion Gârleanu care, de-a lungul vremii, au condus Exerciții Spirituale pentru Reuniunea Mariană și AGRU[5].

Acest zel apostolic de a îndrepta sufletele spre Cristos s-a fructificat apoi prin deschiderea unui convent în cartierul Ioșia din Oradea, numit Colegiul Serafic. La 4 octombrie 1930, casa Fundației Borbola, era sfințită și inaugurată de către călugării franciscani. Părintele D. Neculăeș nota următoarele:

”[…] Centrul acestui colegiu îl formează Hristos din Taina Euharistică… Idealul renumitului Canonic dr. Neculae Borbola, care acum câțiva zeci de ani a înființat, unde e azi Colegiu Serafic, o capelă pentru îngrijirea sufletească a credincioșilor părăsiți și săraci din periferia Orăzii, se împlinește astfel nu numai pentru credincioșii din suburbie, ci și pentru cei mai îndepărtați, pentru cei din întreaga țară, într-un viitor poate cât mai apropiat”[6].

În 1936, se inaugurează manăstirea franciscană de la Drăgeşti cu hramul Sf. Anton de Padova. Spre acest sanctuar s-a îndreptat, în pas de pelerin, de nenumărate ori, cu ocazia hramului, la 13 iunie, și Fericitul Episcop Valeriu Traian Frențiu, tocmai pentru a fi alături de fiii săi spirituali.

Pe lângă activitatea pastoral edilitară a părinților franciscani, aceștia au avut și o activitate publicistică concretizată prin apariția revistei „Bunul Păstor” (1933), „Micul Misionar” (1937) și a derivatului acestuia „Calendarul Micului Misionar pe anul Domnului 1948”[7]. În anul 1947, s-a înființat în cadrul Colegiului Serafic, Societatea de Lectură Sf. Francisc[8].

În 1948, Eparhia de Oradea avea trei centre păstorite de călugării franciscani. La Oradea exista Colegiul Serafic cu preoți călugări, novici, aspiranți și terțiari franciscani. La Drăgești, parohia era administrată de 2 călugări iar la Sanislău, la fel, tot 2 călugări. Totodată, la Academia Teologică frecventau cursurile 8 studenți franciscani: Gheorghe Dumitraș, Mihai Rotaru, Iosif Sabău, Eugen Blăjuț, Iosif Simion, Iosif Gabor, Mihai Măcincă și Petru Bosoi. Așa i-a prins momentul suprimării Bisericii pe frații franciscani. Autoritățile comuniste i-au scos din biserici și conventuri, iar ei au luat drumul pribegiei. Însă spiritul Sărăcuţului din Assisi i-a mânat în prima linie de luptă pentru cauza Bisericii. Pentru că acest fapt au intrat rapid în vizorul Securităţii, care urmărea eliminarea totală a catolicismului din România. Deși în ochii Securității, activităţile pastorale private/clandestine ale franciscanilor erau considerate „dușmanoase pentru Stat”, în realitate, acestea era făcute tocmai în spiritul Sărăcuțului din Assisi, acela de a ajuta pe preoții netrecuți la ortodoxie să supraviețuiască material și spiritual în perioada comunistă. Semnificativ este și faptul că pentru Eparhia de Oradea, tot un franciscan a fost mesagerul Nunțiaturii pentru succesiunea episcopală. Este vorba despre părintele Dumitru Pascal care a transmit mesajul Nunţiaturii către Ordinariat, faptul că preotul dr. Iuliu Hirțea a fost ales pentru a fi sfințit episcop. Au fost arestați și băgați într-un simulacru de proces intitulat „Spionaj în favoarea Vaticanului”, făcând parte din „lotul Todea” (1952) și „lotul Hirțea” fiind condamnați la ani grei de închisoare:

„Muncă silnică pe viață” – Ștefan Tătaru, Mihai Rotaru

„25 de ani muncă silnică” – Gheorghe Vamoșiu, Gheorghe Dumitraș.

„6 ani închisoare publică” – Dumitru Pascal.

            Au luat calea temnițelor grele din Jilava, Pitești, Dej, Gherla și a minelor de plumb de la Baia Sprie și Cavnic[9].

Iată dovada jertfei supreme pentru Cristos şi Biserica Sa. Astfel putem spune, ca acest spirit franciscan a pus mai multe cărămizi la supraviețuirea și continuitatea post-decembristă a Bisericii Greco-Catolice din România.

După revoluţie, în 1992, prin grija Episcopului, de pie memorie, Vasile Hossu, franciscanii sunt readuși în eparhie, la Oradea[10]. De aici vor primi misiuni de pastoraţie la Drăgeşti, Holod şi Carei. Totodată, în același an, se demarează construcția Bisericii Mănăstirii Franciscane din cartierul Rogerius, sfințită în 1994. Acest capitol post-decembrist, reprezintă efortul câtorva preoți care, în același spirit al Sf. Francisc, au dăruit din prea plinul inimii lor, pentru ca opera de evanghelizare a Bisericii să prindă rădăcini și să rodească în sufletele credincioșilor români.

Astăzi ne aducem aminte de …

Părintele Ștefan Tătaru (5 ianuarie 1917, Zăpodia Bacău – 9 martie 1995, Oradea) care a cunoscut comunitatea orădeană încă din anul 1947, pe când era magistru al Colegiului Serafic[11]. Pe lângă activităţile pastorale a slujit şi la catedră, fiind profesor de limba română la Seminarul din Hălăuceşti şi de religie la Liceul „Iosif Vulcan” din Oradea[12].

A trecut prin 7 închisori fiind supus, conform propriei expresii unui „tratament inuman de teroare şi tortură”, fiind eliberat după 13 ani de detenţie (1951-1964)[13]. S-a îmbolnăvit de ulcer duodenal şi de reumatism la coloană.

Fire volubilă, deschisă şi tenace, pr. Tătaru s-a dovedit a fi un bun administrator, imediat după Revoluţie, ridicând o biserică nouă pentru comunitatea greco-catolică din Bucureşti, şi iniţiind construcţia acestei biserici, loc unde a şi fost înmormântat. Şi credem că, nu întâmplător, acest părinte veghează ca un oştean bun al lui Cristos, comunitatea noastră.

Părintele Iosif Sabău (7 martie 1926, Luizi Călugăra – 16 iunie 2001, Oradea) a fost şi el, unul dintre studenţii care veniseră în 1947 la Oradea, să se formeze în ritul oriental. Hirotonit ca preot în 1953, avea să cunoască şi el tenebrele închisorilor comuniste, fiind închis timp de 3 ani. A activat apoi ca preot la Bucureşti, Luizi-Călugăra, Pustiana, Siret, Vatra Dornei şi Hălăuceşti. În 1990 a fost ales ca Ministru Provincial, şi după moartea Pr. Tătaru avea să revină la Oradea, unde a avut mai multe responsabilităţi pastorale, printre care şi cea de vicar general. Fire tenace, uman în relaţii cu credincioşii, Pr. Iosif Sabău era cunoscut ca fiind „omul cu şapte limbi”. Excelent orator, predicile sale făceau să vibreze corzile sufletelor tuturor celor ce-l ascultau. Vocea lui gravă, dar blândă din confesional, era vocea Domnului care îmbrăţişa cu iertarea unui Tată.

Părintele Damian Blăjuț (18 noiembrie 1960, Nisiporeşti Bacău – 1 martie 2008 Oradea) a fost unul dintre reprezentanţii primei generaţii de clerici formaţi în perioada post-decembristă, fiind hirotonit în 1993. Înainte de a intra în ordinul franciscan a lucrat la Fabrica de Avioane din Ghimbav-Braşov, spiritul întreprinzător învăţat acolo, fiindu-i de folos în anii de apostolat. A fost parohul Bisericii Mănăstirii între anii 1995-2008. Fire jovială, Părintele Damian a fost sufletul construcţiei Conventului de la Oradea şi totodată omul care şi-a iubit şi valorizat credincioşii. În perioada pastoraţiei sale, au apărut şi s-au dezvoltat grupul de tineri „Alegria”, grupul de copii „Dominic Savio”, pe lângă vechile asociaţii de laici, reactivate, Reuniunea Mariană şi Terţiarii Franciscani. În aceste demersuri pastorale părintele Blăjuţ a fost ajutat de alţi vrednici preoţii franciscani Bernardin Duma, Eusebiu Matei, Cristian Tiba, Augustin Budău care au activat la Oradea.

*

Iată pe scurt, o trecere fugară prin istoria misiunii franciscane în Eparhia de Oradea, momentele surprinse aici fiind urmele vrednice ale urmaşilor Sf. Francisc de Assisi. Ele ne îndeamnă la rugăciune, pentru ca aceşti eroi ai Zilei de ieri, să mijlocească la Blândul Păstor, pentru ca opera de evanghelizare a lumii să continue prin preoţii, călugării şi toţi oamenii de bună voinţă. Şi vedem că ea continuă şi înfloreşte prin preoţii care ne păstoresc aici (Pr. Mihai Vatamanelu, Pr. Iulian şi dvs. toţi ceilalţi preoţi şi fraţi) precum şi prin dvs. stimaţi credincioşi, roade alese ale muncii pastorale ale fraţilor franciscani.

În încheiere, doresc să transmit un mesaj al unui tânăr franciscan proaspăt sosit la Oradea, în 1947, către părinţii săi:

„Am ajuns cu bine la Oradea, după opt zile de drum. Am fost foarte bine primiţi. Înalt Preasfinţia Sa, Valeriu Traian Frenţiu ne-a primit în audienţă şi ne-a vorbit mult. Apoi ne-a arătat tot palatul episcopal. Aici suntem foarte bine trataţi. Toţi ne cinstesc.”[14]

Vă mulţumesc! Pax et Bonum!

[1] Lucrare prezentată de dr. Silviu Sana la Jubileul Provinciei Franciscane Sf. Iosif, sărbătorit la Oradea, în data de 6 iunie, în Sanctuarul Eparhial „Adormirea Maicii Domnului” al Mănăstirii Franciscane din Oradea-Rogerius.

[2] Prof. Ioan Teiuşan, Instituţiunile călugăreşti în Almanahul Revistei Viaţa 1946, Editura Tip. Serafica-Săbăoani, Beiuş, p. 51 (tot artcolul p. 50-52).

[3] Silviu Sana, Secvențe…, p. 112.

[4] „P.F. I.P.S. Sa Episcopul Frenţiu”, p. 23.

[5] Silviu Sana, Secvențe…, p. 113.

[6] Antonel-Aurel Ilieș, Sfântul Francisc de Assisi și franciscanii din România. Provincia franciscană conventuală „Sfântul Iosif”, ediția a II-a, Roman, Serafica/Casa Editrice Franciscana Assisi, 2013, p. 120.

[7] Ilieș, Sfântul Francisc…, p. 208-209.

[8] Ibidem, p. 213.

[9] Dumitras, Ciocarlia…, p. 89.

[10] Silviu Sana, Secvențe…, p. 144.

[11] Ilieş, Provincia…, p. 269.

[12] Dr. Dănuţ Doboş, Pr. Ştefan Tătaru în Lumina creştinului nr. 7/iulie 2008, p. 11.

[13] http://memorialulramnicusarat.ro/stefan-tataru (04.06.2021)

[14] Dumitraş, Ciocarlia…, p. 71.