În 5 februarie 1953, directorul închisorii de la Sighet, anunța la București că „în celula 3 s-a stins lumina”. Lumina din celula trei era Iuliu Maniu, membru de onoare al Academiei Române, președintele Consiliului Dirigent, prim-ministru al României în trei legislaturi, președinte de partid, parlamentar la Budapesta și București, om de stat.

Iuliu Maniu a fost omul politic, care a marcat istoria României din prima jumătate a secolului XX, contrastând cu oamenii și moravurile politice din acea vreme. În cei 56 de ani în care a făcut politică, îl regăsim pe Maniu integru și demn, dăruindu-și viața slujirii neamului din convingere, cu răbdare şi perseverență și fără un interes material propriu. Dorința lui a fost aceea de a da vieţii politice româneşti o dimensiune morală, ceea ce nu era puţin în acel context istoric.

 „Ca oameni politici putem fi oricând adversari, dar niciodată duşmani” spunea Maniu, cu conștiița împăcată că a refuzat demnitățile și beneficiile care putea să fie obținute prin trădare, preferând izolarea la Bădăcin sau întunericul închisorilor.

Iuliu Maniu a jertfit totul pe altarul legalității şi pe altarul convingerilor lui nestrămutate. Adversarii politici făceau glume pe seama lui spunând că: „Nici moartea nu va îndrăzni să se apropie de el, decât înarmată cu toate autorizaţiile şi mandatele necesare. Altfel ar risca să fie repezită cu replica dârză: Nu pot lua în consideraţie pretenţia dumneavoastră întrucât nu e legală, nu e constituţională…”

Oamenii politici folosesc discursul pentru a convinge, Iuliu Maniu reușea să convingă „prin tăcere”, era o tactică inventată de el, „tăcere” pe care Corneliu Coposu o consideră „adevărata lui oratorie”. Iuliu Maniu vorbea puţin, îi plăcea să asculte, tăcerea era însă „cultul favorit” care întotdeauna avea o semnificație.

Iuliu Maniu nu a dorit să-şi tăgăduiască crezul de o viaţă. În vremurile tulburi ale anului 1947, cu voce puternică spunea: „Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac.”

El considera martiriul său piatra de temelie a renaşterii poporului în viitor. Într-o discuţie pe care a avut-o cu nepotul său Ionel Pop, înainte de alegerile din 19 noiembrie 1946, Maniu spunea: „Eu ştiu că voi muri în închisoare. Dar nu-ţi dai seama că asta este datoria mea, a noastră? Este singurul lucru pe care-l mai pot face pentru poporul român acum. Să-i dau demnitatea luptei, să arăt lumii întregi că românii nu au capitulat în faţa tiraniei comuniste, că au luptat până la sfârşit. Asta constituie elementul de demnitate peste care, în ziua libertăţii ne vom clădi viaţa. Este tot ce pot să fac pentru poporul român, să-i dau această demnitate”.

Prin Sentinţa nr. 1988/11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a I-a Militară – Secţia I, l-a condamnat pe Iuliu Maniu la 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă. În timpul detenţiei, Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă,    nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obţină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. A îndurat cu demnitate, teroarea, mizeria și regimul de exterminare la care a fost supus.

A regretat că nu a împlinit o datorie veche faţă de Vatican – o vizită – neputând-o realiza când fusese în libertate din cauza îndatoririlor politice. Îl ruga pe Nicolae Carandino (colegul de celulă) să-l informeze pe Sfântul Părinte de acele regrete, arătându-i că murea „în credinţa creştină unită, catolică şi română”.  A plecat spre Casa Tatălui primind înainte binecuvântarea episcopului Alexandru Todea, care într-o predică ținută la Sighet, în anul 1990, spunea: „… înainte de 2 februarie 1953, când el era bolnav şi sfârşitul său era aproape, Carandino mi-a cerut să fac unele lucruri, i-am spus: «Pe 2 este sărbătoare şi Sfânta Fecioară trebuie să ne ajute. Pregătiţi-l, să fie atent, voi încerca să-i acord iertarea păcatelor şi el nu trebuie să facă nimic, ci să regrete doar păcatele trecutului». Aşa s-au petrecut lucrurile şi l-am iertat de păcate cu mătura în mână”.

Iuliu Maniu rămâne un reper pentru întreaga societate românească, el este liderul autentic care devine model de credință, integritate, dăruire, demnitate, spirit de sacrificiu etc. Marele istoric, Nicolae Iorga, surprinde toate aceste calități și îl zugrăvește astfel: „E unul dintre aceia pe care-i poţi lăuda – ce rar lucru! – nu numai pentru tot ceea ce a făcut, ci pentru tot ce, cu siguranță, va face (…) în Ardeal a ştiut oricine că, dacă e vorba de a se afla fără greş care e drumul cel drept, n-aveau decât să se uite pe unde merge Iuliu Maniu”.

Eparhia de Oradea prin muzeul Casei Memoriale „Iuliu Maniu” de la Bădăcin și-a propus promovarea culturii memoriei și a adevărului referitoare la viața și activitatea lui Iuliu Maniu. Angrenarea tinerei generații, într-un sistem educațional destinat familiarizării acestuia cu istoria locală şi națională, promovarea patrimoniului cultural național, cultivarea și dezvoltarea valorilor morale. Organizarea de activități educaționale și culturale în domeniul istoriei, dezvoltării durabile și protecției drepturilor omului. Sprijinirea activă și încurajarea tinerilor pentru implicarea în cercetarea și cunoașterea istoriei locale și promovarea spiritului civic prin organizarea de programe, cursuri, seminarii, conferințe și forumuri civice, școli de vară, tabere, workshop-uri precum și inițierea unor activități de voluntariat.

Pr. Cristian Borz, Bădăcin