„Un învățător al popoarelor”, a cărui autoritate a contribuit la schimbarea istoriei Bisericii și a lumii. Așa afirmă părintele Federico Lombardi, președinte al Fundației vaticane Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea definindu-l pe Papa Ioan Paul al II-lea, în centenarul nașterii sale, pe care Papa Francisc l-a marcat pe 18 mai cu o Liturghie în fața mormântului său. Iată interviul realizat cu pr. Lombardi de agenția SIR.

– Ați trăit în slujba a trei Papi, mai întâi ca director al Radio Vatican și apoi ca director al sălii de presă a Sfântului Scaun. Ce amintire personală aveți despre Papa Ioan Paul al II-lea?

– Am urmărit tot pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea. Încă de când eram un tânăr redactor de la „Civiltà cattolica”, m-a impresionat mereu angajarea și atenția pe care o punea în trăirea primei papalități non-italiene după atâtea secole. După aceea, când l-am însoțit mai de aproape drept colaborator al unor servicii în Vatican în 1991, la jumătatea pontificatului, am fost imediat impresionat de personalitatea sa foarte mare, de modul său de a acționa în raporturile personale. Am avut senzația că mă află în fața unui gigant, din punct de vedere spiritual și uman, a unei personalități care avea să lase un semn profund în istorie. M-a impresionat profund prin autoritatea sa și prin conștiința cu care ducea înainte misiunea sa, fidel profeției Cardinalului Wyszinski: „Trebuie să însoțești Biserica în al treilea mileniu”.

Papa Ioan Paul al II-lea avea un simț foarte profund al istoriei: marele Jubileu al anului 2000 a fost pentru el așa de important pentru că istoria omenirii întâlnea răscumpărarea lui Cristos, deci era corect să dea acestui eveniment o importanță justă. Pontificatul său a fost nemărginit în timp: a fost ales când era foarte tânăr și pentru el era confirmarea că a fost chemat să desfășoare un rol extrem de important pentru aplicarea Conciliului, pentru a înfrunta problemele omenirii și a depăși marea diviziune a lumii în două blocuri, însă mereu într-o dimensiune de credință. Cealaltă trăsătură care m-a impresionat la Ioan Paul al II-lea este faptul că a fost un om al credinței și al rugăciunii. Nu avea nici cea mai mică îndoială cu privire la faptul că trebuia să trăiască vocația sa în fața lui Dumnezeu și într-un raport profund cu el.

Este suficient să ne gândim la rugăciunea sa profundă, la intensitatea rugăciunii sale în fața Preasfântului Sacrament de fiecare dată când, fiind în călătorie, intra într-o biserică. Meditațiile sale poetice profunde despre „Tripticul Roman”, în Capela Sixtină, când vorbea despre experiența lui Dumnezeu ca „primul vizionar”, nu erau cuvinte, ci experiență trăită: Ioan Paul al II-lea simțea vocația sa în slujba Bisericii și a omenirii, de desfășurat constant sub privirea lui Dumnezeu și chemat de Dumnezeu. Faptul de a fi suferit un atentat deja la începutul pontificatului este manifestarea că era în centrul marilor evenimente spirituale, al luptei dintre bine și rău și că viața sa era considerată un pericol de cel care se temea datorită slujirii sale aduse credinței, libertății și păcii din lume. Era conștient că are o mare responsabilitate istorică, dar trăită ca o vocație. Și asta a provocat mereu în mine, ca și în milioane de persoane din lume, admirație și recunoștință.

– „Nu vă fie frică”, primele cuvinte rostite după alegerea la scaunul lui Petru. Karol Wojtyła a fost Papa curajului, chiar și în înfruntarea până la capăt, sub ochii lumii, boala pe care l-a dus după aceea la moarte. O mărturie a sa care pare să dobândească și mai multă semnificație astăzi, în fața pandemiei pe care o trăim…

– Suferința a fost ceva ce l-a atins, cu atentatul, cu tumoarea la intestin care a fost apoi vindecată și în ultimii ani cu Parkinsonul. Însă Ioan Paul al II-lea a fost mereu aproape de bolnavi. În vizitele pe care le făcea, chiar și atunci când se simțea bine, voia să stea mereu cu bolnavii, să îl salute pe fiecare în parte, făcând să depășească timpii și programele stabilite. Timpul așa de prelungit ca persoană bolnavă, în ultima parte a vieții sale, a pus și întrebări cu privire la faptul dacă în aceste condiții putea să își desfășoare bine slujirea. Însă eu cred că acesta a fost un element de măreție al magisteriului său: într-un pontificat așa de nemărginit, faptul că a existat un timp foarte amplu în care Papa polonez a trăit infirmitatea nu era disproporționat, ci proporționat cu greutatea pe care suferința o are în experiența umană.

Foarte multe persoane din jurul nostru trăiesc o experiență prelungită de boală. Toate acestea – pot da mărturie personal din mesajele pe care le-am primit – au provocat recunoștința infinită a nenumărați bătrâni și bolnavi, întăriți de faptul că Papa era cu ei și ca ei. Umilința sa și curajul în trăirea suferinței sub ochii lumii nu a fost niciodată o exhibiție, ci a permis unei imense comunități să participe cu apropierea sa la suferința papei trăită în credință. Cele trei imagini de la Via Crucis în care Papa Ioan Paul al II-lea îmbrățișează crucea în fața ultimelor stațiuni vor rămâne un semn de neșters în amintirea mea.

– Papa Ioan Paul al II-lea a făcut peste 100 de călătorii apostolice în jurul lumii și ați fost alături de el. Ce anume purtați cu Dvs, în mod deosebit, din acele călătorii?

– Papa Paul al VI-lea a inaugurat practica acestor călătorii apostolice, însă Papa Ioan Paul al II-lea, grație forței vârstei sale, a făcut din ea una din cele mai importate căi ale slujirii sale aduse Bisericii universale și vestirii Evangheliei. În cele peste 100 de călătorii în străinătate, la care trebuie adăugate cele din Italia și în Roma, n-a fost niciodată repetitiv: fiecare călătorie era diferită și se prezenta drept ceva nou. Și călătoriile care se prospectau mai dificile și pe care el a voit oricum să le facă au fost, cum demonstrează faptele, o ocazie de har. Mărturia sa și carisma sa în comunicare erau capabile să atragă oamenii din cele mai diferite colțuri ale lumii. Dintre călătoriile sale mi-au rămas imprimate mai ales cele petrecute în anii ’90, după căderea zidului din Berlin, în țările din Europa centro-orientală. Se arăta ca un „învățător al popoarelor”, cu o autoritate foarte mare: de fiecare dată vorbea unui popor diferit chemându-l la o vocație reînnoită în libertate, care venea din identitatea sa.

Avea un simț al marii demnități a fiecărui popor și îl provoca să regăsească valoarea mărturiei sale istorice, religioase și culturale. N-am văzut niciodată nici într-o persoană, nici în studiile mele, o personalitate așa de autoritară în evanghelizarea dusă înainte în mod conform cu demnitatea, identitatea și vocația pe care fiecare popor este chemat să le dea pentru a construi „familia popoarelor”, așa cum a definit el omenirea în discursul său la ONU. Fiecare popor are identitatea sa din care se poate inspira pentru a contribui la drumul comun al omenirii. Modul în care Papa Ioan Paul al II-lea reușea să spună asta, să facă să înțeleagă popoarele care au recuperat libertatea lor după oprimare era unic: este modul în care el însuși a trăit istoria Poloniei, a patriei sale. Nu numai că a trăit-o pentru Polonia, ci ne-a ajutat să o trăim și cu toate celelalte popoare pe care le-a întâlnit.

– În 1985, Papa Ioan Paul al II-lea a inaugurat practica Zilelor Mondiale ale Tineretului. Avea o sintonie deosebită, recompensată, cu tinerii, dar nu făcea reduceri, ba chiar îi chema la „măsura înaltă” a vieții creștine. Mai este nevoie de așa ceva, după 35 de ani?

– Se vedea că era un Papă care a trăit personal pastorația cu tinerii, deja ca preot tânăr în Polonia. Știa ce înseamnă a merge în canoe, a face tabără, a merge la munte cu tinerii. Genialitatea sa l-a făcut să inventeze Zilele Mondiale ale Tineretului, care au fost o propunere puternică tocmai pentru că tinerii îl înțelegeau și îl percepeau ca unul care intra în viețile lor știind ce era vârsta tinereții, epoca descoperirii propriului loc în lume, cu infinitele posibilități care există în ea. Papa Ioan Paul al II-lea le făcea mereu tinerilor mari propuneri, angajante din punct de vedere uman, moral și religios. Acesta este modul de a face pastorație cu tinerii: a le propune lucruri mari, a nu se limita la orizonturi joase, banale sau superficiale. Știa să spună asta cu angajare și convingere, iar tinerii se simțeau încurajați: toți apreciau mesajul său și înțelegeau că sunt chemați la respect față de ei înșiși, să fie la înălțimea demnității lor și a propriilor potențialități. Pentru aceasta Papa Ioan Paul al II-lea a fost un model pentru generații de tineri, care au crescut cu el și au rămas legați de el. După aceea practica ZMT a fost preluată de succesorii săi: Papa Benedict al XVI-lea s-a inserat pe drumul Zilelor admirând și recunoscând în ele o ocazie de vitalitate foarte importantă pentru Biserică, iar Papa Francisc a dus înainte acest filon, ajungând la un Sinod dedicat lor.

– Karol Wojtyła a fost un Papă, devenit după aceea sfânt, care a schimbat fața Bisericii dar și istoria, contribuind în manieră decisivă la dărâmarea zidurilor, nu numai pe planul ecumenic și interreligios, ci și geopolitic. Ce rămâne astăzi din moștenirea sa?

– Papa Ioan Paul al II-lea a fost un mare vestitor de libertate, pace și demnitate care a acționat în profunzime în situațiile concrete ale istoriei din timpul său, îndeosebi aceea a popoarelor oprimate de regimurile din est. Însă mesajul său s-a lărgit și la popoarele africane, care îl numeau „frate”, și la toate popoarele pe care le întâlnea. Marea sa autoritate globală a făcut în așa fel încât numărul țărilor care au cerut să stabilească raporturi diplomatice cu Sfântul Scaun a fost impresionant. A fost un păstor al omenirii în ansamblul său, a cărui atenție globală se demonstra și în folosirea limbilor locale. A desfășurat un mare rol cu curaj, fie cu lucrarea sa pentru pacea lumii și pentru dialogul interreligios – este suficient să ne gândim la marea întâlnire de la Assisi – fie în opoziția sa față de toate războaiele, care sunt întotdeauna un mod fals și greșit pentru a căuta o soluție la probleme.

Material al agenției SIR, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)

Sursa: InfoSapientia.ro