Am plecat să mă întâlnesc cu actorul Radu Botar pentru un interviu. Sau cu Episcopul Iuliu Hossu? Interpretarea lui, care se apropie de perfecțiune în Cardinalul, l-a adus pe „Episcopul Unirii” înapoi. În inimile noastre, ale românilor, acolo unde îi este locul.

Ne-am întâlnit la Cărturești. Nu aveam emoții. Văzusem filmul de 3 ori. Multe scene și replici îmi erau familiare. De altceva îmi era teamă. Știam că trebuie să am grijă. Grijă pentru sufletul unui om pe care viața l-a supus, în ultima vreme, la grele încercări. Grijă ca întrebările mele să nu îndurereze inutil, grijă să nu rămân în inima acestui om doar ca o persoana care îi calcă în picioare viața privată și grija să transform acest înterviu într-o întâlnire frumoasă.

Trăim într-o lume anormală în care actorii cu har sunt devansați de vedete. În ciuda acestui fapt 2019 a fost un an de revelație în cinematografia românească. Un an de întoarcere la normalitate. Toate rolurile importante au fost luate de astfel de actori, din păcate, prea puțin cunoscuți: Radu Botar în „Cardinalul”, Roxana Lupu – „Maria, Regina României” și Vali V. Popescu – „Între chin și amin” .

Actorul Radu Botar joacă de peste 30 de ani pe scenele teatrelor din țară (Teatrul din Turda, în prezent la Teatrul de Nord din Satu Mare, plus colaborări la Oradea, Tg. Jiu, Petroșani etc.) Din când în când, prea rar după parerea mea, s-a întâlnit cu filmul. Cardinalul este al V-lea film și primul rol de anvergură. Când regizorul Nicolae Margineanu i-a oferit acestă șansă, performanța acestui actor a lăsat o țară întreagă mută de admirație.

Îmi amintesc când am văzut prima data filmul. În fața mea, pe ecran, era Iuliu Hossu, primul cardinal al nației române. La final mi-au trebuit minute bune să-mi revin. Doamne, cine-i actorul asta? Și atunci mi-a încolțit un gând: trebuie să-i iau un interviu.

Emilia Chebac: Vă mai amintiți momentul când ați fost contactat, pentru prima dată, de dl. Mărgineanu?

Radu Botar: Eram într-o benzinărie, lângă hotel Napoca, așteptând un microbuz să ajung la Satu Mare. A sunat telefonul. Era o vreme ca asta de astăzi. (O ploaie torențială, frig, un vânt care te punea la pământ.)
– Buna ziua! Sunt regizorul Nicolae Mărgineanu.
– Poftim?
– Sunt regizorul Nicolae Mărgineanu. Am nr. dvs. de telefon de la actorul Bogdan Nichifor. Ne vedem la casting. (Nu îl mai văzusem pe Bogdan de când era mic.)
– Nu pot acum. Mă duc la Satu Mare. Nu cred că sunt potrivit. (De ce mă caută pe mine pentru „Cardinalul”? Nu semăn cu Iuliu Hossu. Mă întrebam: oare ce poze a văzut dl. Mărgineanu cu mine? Acum 5-6 ani eram într-un fel, acum sunt altfel.)
– Ba nu. Vino aici!
– Bine, vin.
M-am dus convins că nu am nici o șansă.

Emilia Chebac: De ce v-a recomandat Bogdan Nechifor pentru rolul episcopului Iuliu Hossu?

Radu Botar: Bogdan mi-a amintit că, în urmă cu mulți ani, tatăl lui, care făcuse grafica unei cărți de poezii, m-a rugat să fac ceva pentru lansarea acelei cărții. Am creat un moment cu Bogdan și sora lui. Aceea întâlnire l-a marcat atât de tare pe Bogdan încât a devenit actor. Când dl. Mărgineanu nu găsea interpret pentru personajul principal din „Cardinalul” , deși testase mai mulți actori, Bogdan i-a spus: „Cunosc eu un actor din Turda”. Au făcut rost de numarul meu și m-au contactat.

Emilia Chebac: Cum a decurs proba pentru Iuliu Hossu?

Radu Botar: Când am deschis ușa am văzut un om mic, cald, pâinea lui Dumnezeu (regizorul N. Mărgineanu). M-am gândit la cântecul celor de la Taxi „Dumnezeu iubește spațiile mici”. Dintr-o dată m-am relaxat și m-am simțit foarte bine. A avut atâta răbdare cu mine. Asta m-a ajutat pentru că eram aerian, veneam direct de la gară. Am dat probele cu Ioan Andrei Ionescu, Richard Bovnoczki, Radu Bânzaru și Ovidiu Crișan. Toată lumea se bucura. „O să vă dăm răspunsul peste 2-3 zile.”

Era duminică și eram în tren când am primit răspunsul.
– Ce faceți? Hai să vă fac duminica frumoasă. Ați luat rolul!
– Poftim?

Emilia Chebac: Nu v-a speriat un rol atât de complex?

Radu Botar: În primele 2 zile am pornit cu teamă. Nu voiam să dezamăgesc. Am ajuns pe platou, am cunoscut restul echipei și am început să filmăm. Eram îmbrăcat în zeghe și m-am întrebat: O, Doamne ce caut eu aici? Mă uitam la Tache Florescu și aveam senzația că el este Iuliu Hossu (semana cu Iuliu Hossu). Probabil că dl. Mărgineanu a căutat altceva. A durat o vreme până m-am obișnuit. De fapt, permanent mi-a fost teamă.
• La început când dl. Mărgineanu îmi dădea indicații foarte amănunțite mi s-a făcut frică gândindu-mă că nu înțeleg ce trebuie sa fac.
• Pe urmă a schimbat discursul. Spunea doar: Sa vina Iuliu Hossu! Nu știu dacă a făcut parte dintr-o strategie sau așa simțea.
• Am mai intrat iar într-o zona de spaimă când nu mai spunea nimic. Era bine, dar eu nu știam asta. Când am înțeles, m-am liniștit.

Emilia Chebac: Cum a fost să filmați cu regizorul N.Mărgineanu?

Radu Botar: O bucurie. Fiecare zi a fost o binecuvântatre. Pentru mine n-a fost greu. Au fost condiții grele de filmat (am filmat și la −15 °C), dar cu o echipă nemaipomenită care mi-a devenit ca o familie. Ne-am îmbolnăvit și eu și dnu Mărgineanu, de aceea a trebuit să întrerupem filmările. Chiar se simte în film, în numite secvențe, că tonul e altul. Eram răcit.

Emilia Chebac: Ce oamenii v-au susținut?

Radu Botar: Un actor care a tot mereu alături de mine, într-o formă extrem de discretă a fost Tache Florescu. Mereu mă verificam cu el printr-un schimb de priviri. Avea un gest prin care mă încuraja. Când îl făcea știam că este în regulă, iar asta mă liniștea.

Apoi a fost întânirea cu dna Maria Ploaie. Eu eram de dimineață la filmări, dna Ploae a venit pe la 4:00. Știam că nu am alta variantă (pentru scena de la Sighet dintre episcopul Iuliu Hossu și Otilia) decât să stau în ochii dumneaei. Mă uitam în ochii dnei Ploae și de acolo îmi luam toată puterea. M-a ajutat enorm.

Am avut emoții la întâlnirea cu dl Alexandru Repan. Eram perfect conștient că există o diferență foarte mare între noi. În acea zi dumnealui își terminase treaba. Urma să mă filmeze pe mine cum dau replica. Dnu Repan putea să plece și cineva să-i țină locul. Am început scena când deodată am auzit o voce: „Filmați? Numai puțin.” S-a așezat în spatele camerei ca să-i pot da replica. Pentru mine gestul lui a cântărit foarte mult.

Emilia Chebac: Cum ați pregătit rolul?

Radu Botar: M-am documentat din fotografii și am citit cât am putut. Din imaginile cu episcopul Iuliu Hossu am luat un gest pe care mi l-am asumat. Tot timpul își ținea mâna într-un anume fel. Pe lângă gest am studiat și tonul vocii. Pe net există o înregistrare cu Iuliu Hossu, cu un an înainte de a muri, citind Proclamația Unirii. Am ascultat vocea, de mai multe ori, ca să o pot reproduce în final cât mai fidel. M-am gândit, pornind de la acestă întregistrare, cum putea să vorbească la 60 de ani, când era închis la Sighet și cum putea să vorbescă când citea Proclamația la Alba Iulia. Am păstrat sfărșeala în voce în toate etapele, bineînțeles mai evidentă la final.

Emilia Chebac: Ați simțit în timpul filmărilor ca episcopul Iuliu Hossu este cu dvs?

Radu Botar: Da. Tot timpul. Înainte de începe filmările la Jilava, pentru că era foarte frig, deși în încăpere erau niște încălzitoare, aveam nevoie de mare curaj să-mi pun reverenda. Încercam să mă îmbrac când un un asistent tot striga: „Să vină Iuliu Hossu!” Ce se întâmplase? Dnu Mărgineanu chemase 2 preoți să facă o slujbă în celula în care urma să filmăm și era necesar să fiu prezent. De aici graba asta. Am ajuns pe jumătate îmbracat. Când am intrat a fost o întâlnire foarte frumoasă. Preotul mai în vârstă, când m-a văzut, a avut o reacție interesantă, cel tânăr a fost ceva mai zglobiu. Atunci i-am simțit puternic prezența. De fapt, în fiecare zi de filmare Iuliu Hossu a fost acolo în celulă.

Emilia Chebac: O scenă din „Cardinalul” cu impact puternic asupra spectatorilor?

Radu Botar: Văzând a II-a și a III-a proiecție am înțeles de ce dl. Mărgineanu mi-a cerut să transmit într-un anume fel replicile finale (secvența în care episcopul Iuliu Hossu bătrân îl primește pe emisarul Papei). Nu am ieșit din indicațiile dlui Mărgineanu, deși mi-a dat libertate, pentru că era o stare de bine. La scena finală la fiecare proiecție lumea, după ce primea atâta emoție, zâmbea. Vedeam o izbucnire într-un râs domol. Asta înseamnă, cred, speranța că mâine va fi mai bine.

Mă emoționează să văd cum lacrimile de durere de la începutul filmului se transformă, spre final, în lacrimi de bucurie. În asta constă forța „Cardinalului” să vezi că la la final sclipește lacrima fericirii.

Emilia Chebac: Nu vă este teamă că oamenii o să vă identifice, de acum, cu episcopul Iuliu Hossu?

Radu Botar: Nu. Dacă se raportează așa mă bucur. Înseamnă că rămâne ceva după mine. Însă eu, ca actor, trebuie să merg mai departe.

Emilia Chebac: Ce rol joacă șansa în profesia dvs?

Radu Botar: Foarte mare. Eu am cunoscut mulți actori tineri, dar și mai puțin tineri care n-au avut șansă. Sunt atât de talentați, dar pentru că nu le-a dat nimeni posibilitatea să dovedească ce pot, lumea nu știe de ei. Și sunt atât de mulți. Nu sunt acceptați în proiecte din diferite motive. La Satu Mare am un coleg la care țin foarte mult. Am jucat cu el, mi-a trecut cumva prin mână când era tânăr. E un talent extraordinar. I-am zis unei directoarei de casting: Dacă îl luați pe acest actor îl luați pe Mel Gibson de România. Este incredibil de bun. Nu l-a luat și n-a făcut niciodată film. Nu că n-ar fi vrut, dar nu i s-a dat nici o șansă.

Emilia Chebac: Atitudinea dvs. transmite că actoria nu înseamnă faimă și notorietate. Greșesc?

Radu Botar: Înseamnă viață. Pe mine profesia asta m-a salvat. M-a vindecat. A fost cel mai bun medicament pe care l-am primit vreodată pentru suflet. Iar la rândul meu pot să-l ofer oamenilor. Asta face un actor, se dăruiește în fiecare spectacol.

Emilia Chebac: Cum vă raportați la rolurile negative?

Radu Botar: Când ai o profesie creativă ai o misiune. Trebuie să crezi în ea, să vrei să spui ceva și să faci bine. Pot să par desuet, dar eu așa văd lucrurile. Nu îmi doresc să fiu meseriaș, vreau să fiu făuritor. Să făuresc frumosul. Chiar dacă e un personaj negativ, cu cât cred mai mult în adevărul unui personaj care a venit spre mine, nu eu spre el, mă împrietenesc cu el, mă îndrăgostesc de el și văd adevărul din el. Așa îl pot iubi, fără nici o problemă, și pe Richard al III-lea.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața de actor?

Radu Botar: Maria (fiica lui Radu Botar) avea 3 ani. Jucam la teatru în „Hoțul de mărgaritare” scris  de Valeriu Anania. Jucam pe fiul risipitor. Eram foarte frumos îmbrăcat în primul act. În piesă era o secvență în care colegii îmi rupeau hainele și ajung în zdrențe. Scena era foarte dramatică. În sală, la premieră, se aude deodată:
– Lăsați-l pe tata meu în pace! Nu-i rupeți hainele? Lăsați-l…
Era Maria care a considerat că trebuie să-mi vină în ajutor.

Emilia Chebac: Cine v-a văzut pentru prima data potențialul?

Radu Botar: Undeva prin clasa a X-a stăteam în fața blocului pe o bancă. Împreună cu mai mulți băieți făceam curte unor fete și, ca să ne facem remarcați, foloseam un limbaj grosolan. Pe lângă noi a trecut o dna care ne-a întrebat pe un tot aspru:
– Ce-ați spus? Ce înseamnă cuvântul asta?
Eu m-am emoționat, dar prietenul meu care era mai obraznic i-a răspuns:
– Înseamnă fată.
– Fată? Păi de ce nu spuneți fată. Soțul meu, după 30 de ani de scena la Teatrul Național din București, n-a vorbit niciodată așa.
Când am auzit i-am spus:
– Nu vă supărați, mie îmi place teatrul!
– Îți place teatrul? Atunci să vii să te vadă bărbatul meu.

M-am dus într-o zi de miercuri să mă vadă Vladimir Eggert (pe numele real Vladimir von Eggert ). Ploua și era foarte murdar pe jos. Mi-a deschis ușa un domn elegant. Îl aveam în fața mea pe George Enescu. Semăna foarte bine. Terminase la clasa dnei Lucia Sturza Bulandra și jucase pe scena Naționalului bucureștean. A fost coleg de generație cu Radu Beligan și Mircea Septilici. Mi-a spus:
– Intră tinere!
M-am crispat Apartamentul era plin de fotografii. M-am așezat stângaci într-un fotoliu.
– Ce faci? Nu e bine! Nu așa se așează într-un fotoliu. Și m-a învățat cum să mă așez într-un fotoliu.
Acest domn extrem de educat, cu 2 săptămâni înainte de a muri, mi-a zis:
– Dacă te întorci voi face actor din tine. Dacă nu te vei întoarce promite-mi că nu o să renunți.(Și nu am renunțat.)

Emilia Chebac: În prezent sunteți actor la Teatru de Nord din Satu Mare. Cum sunt colegii dvs?

Radu Botar: Am niște colegi minunați – sunt calzi și prietenoși. De când sunt aici, unii au plecat, alții au venit, dat toți sunt la fel de drăguți. Suntem ca o familie. Sunt oameni frumoși, poate cu un plus de amabilitate. Când am plecat la Satu Mare m-am dus pentru 3 luni. Apoi am zis să mai stau 3 luni și sunt și acum aici. M-am integrat. M-au ajutat teribil colegii maghiari care sunt niște actori fantastici. Au venit să mă vadă jucând, au venit să-mi strângă mâna și să-mi spună bun venit. La Turda am buletinul, am casa și am niște morminte, dar la Satu Mare am devenit al orașului. Orașul asta m-a ajutat foarte mult. Nu am cuvinte suficiente să le mulțumesc acestor oameni.

Emilia Chebac: O provocare?

Radu Botar: Fiica mea – Maria Virginia Botar.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Radu Botar: Pur și simplu de drag și din credința că, în lumea asta în care trăim acum, mai există oameni care îți vor binele.

Emilia Chebac: Aveți un motto după care vă ghidați în viață?

Radu Botar:
• Un citat biblic: „Atunci când faci bine, răul nu te va ajunge niciodată.”
• „ Întâi fă-ți bine treaba și pe urmă vorbește!” este un citat pe l-am auzit de nenumărate ori de la soția mea.

Emilia Chebac: Cineva care v-a legat pentru totdeauna de această profesie?

Radu Botar: Virgil Andrei Vâță care mi-a fost profesor, prieten și frate. Un regizor teribil care la Revoluție a dat cu pumnul în masa și a spus: „Am vârsta lui Hristos și dreptul de a spune adevărul.” A pus bazele Facultății de Actorie din Cluj. A încercat să facă o mulțime de lucruri. Poate de asta a ars atât de frumos. S-a îmbolnăvit de leucemie. În țară nu i s-au mai dat de trăit decât 3-4 luni. Prietenii l-au dus la Budapesta unde a mai trăit 2 ani. Înainte de a pleca la Budapesta m-a pus să jur că n-am să-mi bat joc niciodată de profesia asta.

Îmi plac oamenii care recunosc că se tem că nu se vor ridică la înalțimea așteptărilor. Îmi plac oamenii care se smeresc. Îmi plac oamenii care în ciuda tuturor presiunilor puse de societate își păzesc cu strășnicie sufletul și nu se vând. Îmi plac oamenii care se încăpățânează să-și facă profesia fără compromisuri. Îmi plac oamenii care dețin arta de a transformă vulnerabilitatea în putere. Mă refer la actorii cu har care, în ciuda tuturor piedicilor, atunci când primesc un rol, într-un film, reușesc întotdeauna ceva memorabil.

Când un actor îmbină talentul, pasiunea, perseverența și răbdarea cu un suflet ales impactul asupra spectatorilor este devastator. Nu vă speriați, nu există nici un pericol să ne dezechilibram emoțional de prea mult frumos. Sunt prea puțini actori, cu potențial, lăsați să atingă această performață. Altfel nu înțeleg de ce la premiera din București a Cardinalulul s-a spus: „Unde ai fost până acum Radu Botar, această revelație a cinematografiei românești?” A fost și este, doar că nu a fost văzut.

Cu siguranță undeva, acolo, sus Virgil Andrei Vâță e tare mândru de reușita lui Radu Botar. „Să vină Iuliu Hossu!” A venit și nu oricum. A ridicat atât de mult standardul cu acest rol, încât performanța lui va fi tare greu de atins. De depășit nu mai spun. Asta-i diferența: actorii cu har slujesc pe scenă, vedetele joacă. În film și în viață. Ne agresează irosindu-ne fără jenă sufletul, timpul și banii. Interacțiunea cu cei care împing indecentul în prim plan ne lasă goi pe interior. Devenim tot mai superficiali și mai nefericiți cu fiecare zi. Pe când frumusețea, chiar dacă este este mult mai discretă, trece proba timpului.

Regizorul Nicolae Mărgineanu a spus când a încheiat filmările: „Radule, vei rămâne pe veci Iuliu Hossu!” Un spectator i-a mărturisit lui Radu Botar: Nu ați jucat în „Cardinalul”, ați slujit în „Cardinalul”. Iar eu când l-am văzut pe Radu Botar cum îi dă viață episcopul Iuliu Hossu, am simțit că îngerii s-au coborât pe pământ. Am auzit un fâlfît ușor de aripi, de fiecare dată, când am văzut filmul. Pentru că nu-i așa, binele și frumosul întotdeauna fac foarte puțin zgomot.

Sursa: https://emiliachebac.com