„A. Precizari cu privire la persecutie

1) De ce trebuie demonstrata si înteleasa persecutia din ura fata de credinta, care a dus la moartea episcopilor greco-catolici?
a) Înainte de toate, aceasta este o cerinta a Bisericii. În acest sens, în mesajul sau din 24.04.2006 adresat Adunarii plenare a Congregatiei Cauzelor Sfintilor, Papa Benedict al XVI-lea arata urmatoarele: „Este bineînteles necesar sa se gaseasca dovezi de necontestat asupra disponibilitatii pentru martiriu, pentru varsarea sângelui, ca si asupra acceptarii sale din partea victimei, dar este tot atât de necesar sa apara, direct sau indirect, însa întotdeauna într-un mod moralmente sigur, acel «odium fidei» [«ura fata de credinta»] din partea persecutorului. În lipsa acestui element, nu va fi un martiriu veritabil, conform doctrinei teologice si juridice dintotdeauna a Bisericii.”

b) Concret, metodologia Cauzelor Sfintilor cere ca, în cadrul argumentarii unui martiriu, sa se dovedeasca existenta persecutiei din ura fata de credinta. În cazul episcopilor greco-catolici s-a ajuns foarte repede la concluzia ca a existat mai întâi o persecutie împotriva Bisericii Greco-Catolice Române, în ansamblul sau, iar în cadrul acesteia, unul dintre obiective a fost persecutia împotriva întregului Episcopat, prelungita apoi cu persecutia împotriva fiecarui episcop în parte, pâna la moarte.

c) Mai trebuie spus ca unii credinciosi considera si azi ca suferinta din ancheta sau moartea într-o închisoare comunista (cu regim de exterminare) sunt suficiente pentru a dovedi martiriul. Un raspuns clasic la aceasta opinie este dat de Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) în comentariul sau la Epistola catre Efeseni (3,1): „Nu pedeapsa îl face pe martir, ci cauza […].” Or, cauza pentru care au murit episcopii se poate întelege daca se întelege persecutia.

2) „Probele” persecutiei
a) Marturiile
Dupa decembrie 1989, au început sa fie publicate marturii ale episcopilor, preotilor si laicilor greco-catolici supravietuitori ai anilor de persecutie. Dar, fara plasarea marturiilor în cadrul complex al persecutiei, acestea nu puteau fi întelese la adevarata lor semnificatie si nu puteau contribui la reconstituirea celor întâmplate.

b) Ordinele de urmarire si notele informative – izvoare neconcludente
Pentru cunoasterea persecutiei, istoricii au avut acces – în primii ani de cercetare a arhivelor fostei Securitati – mai ales la dosarele personale ale episcopilor. Acolo erau cumulate, în general, ordine de urmarire si multe note informative. Asemenea documente distorsionate nu aveau cum sa permita întelegerea obiectivelor urmarite de persecutor; interpretarea lor a dus uneori la concluzia, de pilda, ca episcopii greco-catolici ar fi fost luptatori anticomunisti, si de-aici reactia autoritatilor. Din notele informative nu avea cum sa rezulte ca actiunea si rezistenta episcopilor avusese în realitate drept obiectiv apararea credintei si a Bisericii lor, atacate de autoritati. Istoria nu poate fi reconstituita prin însumarea unor note informative. Pâna de curând (vezi mai jos), Biserica n-a avut cunostinta de planul etapizat, amanuntit elaborat, pus în aplicare pentru suprimarea ei.

c) Noile arhive
La descoperirea planului de suprimare a Bisericii Române Unite si a desfasurarii sale pe teren au contribuit patru arhive, descoperite între anii 2012-2014 de echipa Postulaturii în faza romana a Cauzei greco-catolice[1]. E vorba de arhive care fie fusesera complet necunoscute pâna atunci, fie ca nu fusesera înca utilizate pentru clarificarea acestei persecutii. Mentionam lista acestora, precum si „rolul” lor:
– Arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Sectia Administrativ Politica, aflata azi la Arhivele Nationale Istorice Centrale (ANIC), Bucuresti. La acest nivel s-a coordonat întreaga „operatiune de unificare” a Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxa, dupa un plan al Ministerului Cultelor, redactat anterior sub „îndrumare” sovietica.
– Dosarul special nr. 5459 – „Unificarea Bisericii Greco-Catolice cu cea Ortodoxa” de la Directiunea Generala a Securitatii Poporului (DGSP), constituit din circa 20 de dosare, care se afla azi în aceeasi arhiva ANIC, fondul Directia Generala a Politiei (DGP). La nivelul DGSP s-au emis ordinele circulare, ordinele de arestare, etc. catre Directiile Regionale ale Securitatilor din Transilvania (Timisoara, Sibiu, Oradea, Brasov, Cluj), pentru executarea pe teren a „operatiunii de unificare”. Mentionam ca dosarul „Unificarii”, nr. 5459, era cautat de cercetatorii de la CNSAS de ani de zile. Nu se gasea acolo, pentru ca se afla într-un loc neasteptat, si anume în Arhiva Politiei de Siguranta, care n-a fost depusa la CNSAS, ci la ANIC.
– Arhivele Directiilor Regionale de Securitate – pastrate azi în Arhiva CNSAS, sub genericul „Dosare documentare”. Directiile Regionale de Securitate din Transilvania aplicau ordinele „operatiunii de unificare” pe teren si raportau catre DGSP asupra „rezultatelor”.
– Arhiva Cancelariei Mitropolitane din Blaj (Arhiva Blajului) – propriu-zis, arhiva martirilor – aflata azi în gestiunea Serviciului Judetean Alba al Arhivelor Nationale. Aici s-au salvat sute de dosare din timpul persecutiei. Acestea contin dispozitiile abuzive ale autoritatilor, precum si – în ciorna sau în original – circularele episcopilor catre protopopiate, memoriile adresate autoritatilor, procesele-verbale din Conferintele Episcopale, scrisorile episcopilor din timpul persecutiei, în general întreaga viata a Mitropoliei Blajului. Se mai afla marturiile preotilor agresati în parohiile lor, preoti ajunsi deseori în carcerele Securitatii; pe aceleasi scrisori se pot citi ciornele de raspuns ale episcopului Ioan Suciu.
Fiind vorba de mitropolia Arhieparhiei, în Arhiva Blajului au ajuns documente revelatoare din toate eparhiile Bisericii Române Unite.

Pentru clarificarea planului persecutiei au fost, de asemenea, esentiale documentele privitoare la Biserica Româna Unita provenite din Arhivele Vaticanului, la care a avut acces Postulatura în faza eparhiala[2]. Dupa publicarea lucrarii POSITIO super martyrio, documentele selectionate din aceste arhive au devenit publice.

3) Momentele publice ale scenariului „unificarii”
Din presa vremii nu s-au putut cunoaste decât momentele publice ale scenariului pus în aplicare pentru suprimarea Bisericii Române Unite. Acestea au fost descrise cu multe amanunte si cu falsificarile corespunzatoare. Iata, în mare, lista lor:
a) „Calda chemare” de la 15.05.1948 a mitropolitului ortodox al Ardealului, ÎPS Nicolae Balan, adresata credinciosilor greco-catolici pentru „a se întoarce acasa”; aceasta chemare a fost urmata de una asemanatoare din partea noului Patriarh;
b) „Adunarea” de la Cluj de la 1.10.1948 a 38/36 de preoti greco-catolici care au proclamat „reîntoarcerea lor în sânul Bisericii Ortodoxe”;
c) Primirea celor 38/36 de preoti la Bucuresti, la 3.10.1948, de catre Patriarh si Sinodul permanent al B.O.R., precum si sarbatoarea de la Alba Iulia de la 21.10.1948 (cu semnificatie doar simbolica);
d) Arestarea episcopilor greco-catolici (informatie raspândita nu de presa, ci de credinciosi);
e) Decretul nr. 358/1.12.1948 care a constatat „revenirea” parohiilor cultului greco-catolic la cultul ortodox român si a stabilit, ca o consecinta, ca „înceteaza de a mai exista” „organizatiile centrale si statutare ale acestui cult”.
Dar în presa nu s-a vorbit despre evenimentele ce-au avut loc în intervalele dintre momentele publice. Pentru a nu ne referi decât la un singur aspect, atunci „s-au constituit” si au functionat „comitete de initiativa” la nivel judetean, de plasa[3], comunal (parohial), care se mai numeau si „comitete de lamurire”. Însotite de organe de represiune, acestea au intrat în fiecare localitate cu greco-catolici din Transilvania pentru a obtine „trecerea” credinciosilor la ortodoxie. Conform legii Cultelor, în urma anumitor procente de trecere, care erau oricum falsificate, toate bisericile greco-catolice au fost preluate de cultul ortodox.
Memoria colectiva nu a putut lega asemenea informatii din cele 1746 de parohii, câte avea Biserica Româna Unita în 1948. De-abia dupa cunoasterea completa si documentata a planului autoritatilor si a desfasurarii acestuia pe teren, s-a putut reconstitui istoria persecutiei împotriva Bisericii. Plasate în acest cadru, marturiile permit întelegerea evenimentelor, asa cum s-au desfasurat ele în realitate, precum si felul în care le-au trait oamenii atunci.

4) Locul persecutiei împotriva episcopilor în cadrul persecutiei împotriva Biserici Române Unite
Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca persecutia a fost îndreptata împotriva Bisericii Greco-Catolice Române în ansamblul sau. În planul asaltului pentru „lichidarea” acestei Biserici prin „unificarea” ei cu Biserica Ortodoxa Româna (vezi mai jos), a fost prevazuta la un moment dat, ca „masura administrativa”, arestarea episcopilor si preluarea catedralelor si a episcopiilor. Asadar, arestarea si persecutarea în continuare a episcopilor, pâna la moartea fiecaruia dintre ei, a fost doar unul dintre obiectivele persecutiei împotriva Bisericii Române Unite.
„Masura administrativa” a arestarii episcopilor a fost mentionata, printre altele, si într-un document intern al Securitatii, redactat cu ocazia mortii episcopului Vasile Aftenie: „A fost arestat la 28 oct. 1948, împreuna cu ceilalti episcopi greco-catolici din R[epublica] P[opulara] R[omâna], arestarea lor fiind ca masura preventiva luata de Guvern, în urma unificarii bisericii greco-catolice cu cea ortodoxa.”

B. De unde originea ideii si a planului de suprimare a Bisericii Române Unite?

Putem afirma înca de la început ca toate elementele scenariului aplicat în România pentru desfiintarea Bisericii Greco-Catolice se regasesc fie în „lichidarea” care a avut loc în Galitia, fie în cea care a avut loc în Ucraina Transcarpatica, ambele teritorii facând parte, dupa razboi, din R.S.S. Ucraineana, membra a U.R.S.S. Scenariul aplicat în România poarta pecetea „lichidarii” staliniste. Caracterul rezumativ al prezentarii de fata nu ne permite sa intram în detalii, totusi, pentru întelegerea evenimentelor care au avut loc în România, se cer mentionate câteva elemente-cheie ale actiunii din Ucraina în vederea „abolirii uniatiei”.

1) „Lichidarea prin reunificare” – modelul sovietic aplicat în Ucraina, apoi în România
La 2.03.1945, Stalin i-a cerut lui Georgij Karpov, seful Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, de pe lânga Consiliul Comisarilor Poporului al URSS, colonel NKVD, „sa schiteze o «instructiune» pentru un atac global asupra Bisericii Catolice si pentru cresterea rolului Bisericii Ortodoxe în lupta anticatolica[4]”.
Stalin a avut la dispozitie scenariul „convertirii” cu forta a greco-catolicilor ucraineni la ortodoxie, care fusese aplicat, printre altii, sub Ecaterina a II-a la 1793, sub Nicolae I la 1839 si sub Alexandru al II-lea la 1875, pe masura ce Rusia ocupa noi teritorii locuite de ucraineni greco-catolici.
Atacul asupra Bisericii Greco-Catolice din Galitia a durat un an (2.03.1945 – 8.03.1946); credinciosii greco-catolici au aflat a doua zi dupa un „sinod” contrafacut si necanonic, faptul ca Biserica lor „se autodizolvase”.
În Ucraina Transcarpatica, persecutia a durat aproape 5 ani; a început înca din octombrie 1944 si s-a prelungit pâna în august 1949. Bisericile au fost preluate în urma unui procent de „treceri”, mecanism care s-a aplicat apoi si în România.
Este cât se poate de elocvent, pentru întelegerea „mecanismului” de suprimare a Bisericii Greco-Catolice Române, raportul final al lui Karpov adresat lui Stalin la încheierea „atacului” din Ucraina sovietica:
„Instructiunile guvernamentale privitoare la lichidarea unirii bisericesti, adica a Bisericii Greco-Catolice, au fost executate. Biserica Unita, care a existat în cele cinci regiuni ale RSS U[crainene] (L’viv, Drohobych, Stanislav, Ternopil’ si Transcarpathia) si care era subordonata Papei de la Roma, a fost lichidata în luna august a acestui an prin reunificarea[5] ei cu Biserica Ortodoxa Rusa. […]
[Problemei] lichidarii uniunii [bisericesti] i s-a dat o mare atentie din partea Consiliului de Ministri al RSS U[crainene], din partea Comitetului Central al Partidului Comunist (Bolsevic) U[crainean] si personal din partea tovarasului N. S. Hrusciov. Masuri majore si esentiale au fost executate de catre organele MGB[6] ale URSS[7].”
Iata ca, în acest raport, se vorbeste deschis despre „mecanismul” utilizat de fapt în Ucraina: „o lichidare prin reunificare”.
În România, atât autoritatile care au planificat, cât si cele care au executat „operatiunea de unificare” (termen utilizat de Securitate pentru „lichidarea” din România) sunt aceleasi cu autoritatile echivalente din Ucraina sovietica. Lucrul acesta a fost confirmat si de episcopul Ioan Suciu, în ultima sa scrisoare adresata Nuntiului Apostolic în România la 18.10.1948, deci cu noua zile înainte de arestarea sa:
„Excelenta Reverendissima,
[…] Persecutia este violenta si generala, dar nu peste tot cu aceeasi cruzime.
Cine lucreaza pentru a constrânge la apostazie?
Organele administrative ale Statului, Siguranta Generala [Securitatea] si Partidul Comunist. […]”

Subliniem aici ca exista o diferenta între termenii folositi în actele Securitatii si termenii folositi în „chemarile parintesti” ale ierarhilor ortodocsi care au participat la scenariul „unificarii”. Astfel, Securitatea a folosit termenul „unificare”, în timp ce „caldele apeluri” catre popor s-au facut cu termenii: „întoarceti-va acasa”, „întoarceti fidelitatea acordata Romei catre Biserica neamului” sau „reveniti în sânul Bisericii Ortodoxe”. Prin termenii „întoarcere”, „revenire” se sugera „repararea” despartirii de la 1700, în timp ce Securitatea, prin termenul de „unificare”, urmarea obiectivul stalinist de „lichidare a Bisericii Greco-Catolice prin «unificarea» cu Biserica Ortodoxa”.

2) Ordine sovietice de „abolire a uniatiei” în România (dupa 21 februarie 1948)
Mentionam doua documente semnificative:
a) Primul document identificat pâna acum care transmite în maniera acelor ani ordinul sovietic de „lichidare” a Bisericii Greco-Catolice din România este un raport din Arhiva CC al PCR, intitulat „Situatia cultelor din România – pozitia lor politica interna si externa”, semnat autograf de noul ministru al Cultelor, Stanciu Stoian imediat dupa 21.02.1948. La acea data, Gheorghiu-Dej secretarul general al Partidului Muncitoresc [Comunist] Român (PMR), a atacat în mod deschis Vaticanul si preotii catolici din România. În documentul respectiv se pot vedea exprimari cu raza de actiune strategica, apartinând în mod evident sovieticilor. Iata câteva pasaje graitoare:
„Statul Român are tot interesul ca sa rezolve grabnic problema uniatiei[8] la noi si sa încurajeze pozitia ortodoxiei pe o linie democratica, si mai ales pe o linie de front a întregii ortodoxii din statele democrate din rasaritul si sud-estul Europei. Ar fi un front care, pe planul acesta religios, s-ar putea apropia de frontul democratic dus pe plan pur politic. […]
Lucrul acesta a fost deja realizat în Ucraina Subcarpatica [Galitia] unde, în martie 1946, uniatia a fost abolita, ucrainenii uniti trecând la ortodoxie.” […]
„[Greco-catolicii] sunt un element de dezbinare în sânul populatiei românesti si de atasament la politica Vaticanului[9]. În Uniunea Sovietica, în Ucraina Subcarpatica, uniatia a fost tocmai pentru aceea abolita în martie 1946. E cazul sa reexaminam si noi problema, dupa cum e cazul sa reexaminam si chestiunea Concordatului.”

b) Al doilea document: o nota informativa adresata Anei Pauker
Cu o luna mai târziu, la 27 martie 1948, acelasi ministru al Cultelor, în calitate de sef [sic] al unei delegatii a Bisericii Ortodoxe Române, s-a aflat la Kiev, unde, conform notei unui informator din cadrul delegatiei, a primit de la Pavlo Hodchenko, omologul sau, ministrul Cultelor din RSS Ucraineana, „o carte cuprinzând documentele cu privire la procesul de trecere la ortodoxie a unitilor din Galitia si Ucraina [Transcarpatica]”.
Fara a putea sti exact despre ce „carte” e vorba, e evident ca a fost un moment în care ministrul Cultelor din România a primit, sub o forma sau alta, planul sovietic de urmat.

C. Planul general al asaltului pentru „lichidarea” Bisericii Greco-Catolice Române redactat la Ministerul Cultelor

În Arhiva Ministerului Cultelor, Directia Studii, s-au pastrat trei documente îndosariate unul dupa altul care se refera explicit la trei etape[10] ale unei „operatiuni” ce trebuia sa se încheie prin „unificarea” Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxa („operatiunea de unificare”).
Cele trei documente contin „instructiuni”, sunt nesemnate si nedatate. O copie a unuia dintre acestea se afla si în Arhiva CC al PCR. Dupa continutul si stilul afirmatiilor, este evident ca la redactarea „instructiunilor” au participat atât Ministerul Cultelor, cât si Securitatea.
Aceste documente reprezinta „planul general”[11] al unui „asalt”[12] în toata regula ce trebuia declansat împotriva Bisericii Române Unite, plan care urma sa duca la „lichidarea prin unificare” a acestei Biserici. Într-adevar, dupa cum se va vedea în continuare, toate „masurile” ordonate de catre o Comisie a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român care a condus pe teren „operatiunea de unificare” (vezi articolul „Desfasurarea pe teren a „lichidarii” Bisericii Române Unite în 1948”) au urmat întocmai acest plan, precizând si adaptând aplicarea „instructiunilor” la realitatea din parohii si stabilind chiar un calendar pe zile al desfasurarii evenimentelor.
Prezentam pe scurt cele trei „etape” ale planului. „Asaltul” a fost programat a se desfasura într-un interval de doua luni (27.09.1948 – 1.12.1948). Trebuie tinut cont de faptul ca, în spatele acestor „instructiuni” aparent banale, se ascunde multa suferinta, falsificare si violenta. Tocmai aici se vede rolul marturiilor de epoca, ce dezvaluie realitatea celor petrecute atunci.

1) Etapa I a asaltului (14 septembrie – 3 octombrie 1948): „Planul concret pentru revenirea Bisericii greco-catolice la ortodoxie[13]”
Se poate observa, înca din acest titlu, ca planul avea în vedere întreaga Biserica, ceea ce este o dovada în plus ca „trecerile” individuale, conform Legii Cultelor, au fost doar o fatada care trebuia sa ascunda un „asalt” în forta.
Iata obiectivele acestei etape, inclusiv câteva subpuncte ale acestora:
a) „Organizare”
S-au stabilit structurile teritoriale ce urmau sa actioneze în timpul „operatiunii de unificare”:
– Un coordonator al activitatii pe teren (Dr. Manu, secretar general al Ministerului Cultelor);
– „Împuternicitii eparhiali[14] (1-4 împuterniciti, dupa marimea si importanta eparhiei):
? Episcopia (eparhia) Blaj: Margineanu [Virgil] (deputat F[rontul] P[lugarilor]), Prejea (deputat F.P.), V. Florescu (director cabinet), Ursucas (îndrumator F.P.)
? Episcopia Cluj: Dr. Stoica [Ion] (deputat F.P.), Titus Tifu (preot Cluj)
? Episcopia Oradea: Mrenes [N.] (deputat F.P.)
? Episcopia Satu Mare [corect: Maramures]: Aurel Roman (deputat F. P.)
? Episcopia Lugojului: Stelian Cristescu (deputat F. P.), Horga [Pavel] (deputat F.P).”
– „Comitetele judetene”, „formate din 5-7 persoane cunoscatoare ale problemei, în frunte cu un împuternicit judetean”. Comitetul este largit pentru teren cu un activ, care va avea numarul necesar de persoane pentru a cuprinde judetul.

b) „Activitatea de pregatire a «consfatuirii» de la Cluj”
„- […] În ziua convocarii, membrii comitetului judetean restrâns îsi împart între ei munca si dau imediat unuia dintre ei sarcina de a merge, împreuna cu delegatul preotilor [greco-catolic] si însotitorul lui, în judet, pentru strângerea semnaturilor de la preotii [greco-catolici] favorabili revenirii la ortodoxie. […]
– Pentru strângerea semnaturilor umbla însarcinatul [vezi mai sus] Comitetului judetean, împreuna cu preotul desemnat a fi delegat [la consfatuirea de la Cluj de la 1 octombrie] si cu înca un însotitor. Ei vor trece mai întâi pe la preotii greco-catolici care s-au manifestat deja favorabil si care sunt siguri, apoi pe la cei asupra carora se pot face oarecari presiuni pe baza materialului [«compromitator»] existent. […]
Se va tine seama însa de faptul ca un delegat de fiecare judet, cel putin, trebuie sa fie, chiar daca n ar putea obtine deocamdata[15] nicio semnatura.
Delegatia pe care trebuie s-o semneze preotii se va da pe un formular tip, uniform, pregatit în acest scop din vreme.”
– Apare în continuare o activitate secreta care a dus la formarea „comitetelor parohiale de initiativa”, si anume:
„Actiunea de patrundere si organizare în toate parohiile greco-catolice.
Se va face tot în zilele de 27-28-29 septembrie a.c., în paralel cu actiunea de strângere a semnaturilor, dirijata de comitetul judetean. Totul va avea loc treptat, fara zgomot, cu vigilenta, preîntâmpinând orice tulburari, supraveghind elementele dusmanoase, pregatind terenul pentru sustinerea actiunii de revenire la ortodoxie si de sustinere a preotilor semnatari, în primul rând a delegatilor.”

c) „Consfatuirea de la Cluj[16]”
d) „Prezentarea delegatilor la Patriarhia Bisericii Ortodoxe la Bucuresti”
e) „Pregatirea si realizarea revenirii la ortodoxie pe teren”
La acest ultim punct se vorbeste pentru prima oara explicit despre „comitetele” din „fiecare parohie greco-catolica”:
„Pregatirea terenului în fiecare parohie greco-catolica, prin comitetele respective, în vederea revenirii la ortodoxie. Se trece la munca serioasa de lamurire imediat dupa 1 octombrie.”

Comitetele parohiale de initiativa / de lamurire
Întrerupem aici prezentarea celor trei etape ale „asaltului” pentru a detalia putin chestiunea „comitetelor parohiale de initiativa”. Despre acestea s-a vorbit deja mai sus, la planificarea Etapei I (punctele b si e), dar se va vorbi în continuare si la planificarea Etapei a II-a (punctul b), respectiv a Etapei a III-a (punctul a). În dosarele „documentare” ale Securitatilor regionale s-au pastrat câteva procese-verbale de constituire ale unor asemenea comitete. De asemenea, în majoritatea marturiilor se vorbeste despre confruntarea oamenilor cu niste „comitete”. Localnicii nu puteau sti ca acelasi lucru se întâmpla concomitent în toate celelalte parohii greco-catolice si ca aceste „comitete” erau, de fapt, instrumentul vizibil, la nivelul maselor, utilizat în vederea „lichidarii” Bisericii lor.
Prezentam în continuare largi fragmente din procesul-verbal de constituire a comitetului de initiativa pentru plasa Marghita / Bihor. Aproape fiecare cuvânt este edificator si dezvaluie linia de comanda a acestei actiuni, manipularile utilizate pentru obtinerea semnaturilor si falsa încheiere festiva.
În partea de sus a paginii exista o rezolutie manuscrisa a Securitatii, pe care s-a aplicat stampila biroului de securitate Marghita. Redam o fraza din rezolutie: „Tov. Zabrea va recruta informatori si va supraveghea activitatea lor [a comitetelor]”.

Proces-verbal[17]

încheiat astazi 2 Octombrie 1948.
Subsemnatul Balaneanu Ilie, învatator director la Scoala de reeducare de pe lânga Penitenciarul principal Oradea, de religie greco-catolica, în baza delegatiei primite din partea Comitetului Greco-Catolic de initiativa [Bihor] pentru a prelucra problema unirii cu Biserica Româna-Ortodoxa, m-am deplasat în comuna Marghita în ziua de 1 oct. a.c. [1948], unde am luat contactul cu personagiile conform instructiunilor primite din partea Comitetului Judetean Bihor.
În baza celor de mai sus, în ziua de 2 oct. [1948], am procedat la prelucrarea tezei date în acest sens, cu tovarasii Sabau Samuil, primpretorul[18] plasei, Mangra Ioan, notarul comunei Marghita si Capusan Gavril, secretar de plasa. S-a format Comitetul de plasa compus din urmatoarele persoane, dupa ce în prealabil au fost lamuriti cei de mai sus de subsemnatul, dându-li-se toate instructiunile necesare pentru a putea porni la actiunea de lamurire în masa poporului de religie greco-catolica:
[Urmeaza o lista cu sapte nume, în fruntea listei aflându-se primpretorul si notarul comunei Marghita]:
Tovarasul primpretor spune ca în ziua de 3 Oct. a.c. [1948] are o sedinta cu notarii din comunele din plasa, cu care ocazie îsi ia angajamentul de a prelucra aceasta chestiune cu dânsii, dându-le lamuririle primite de noi în ziua de 2 Oct.
Pentru ducerea la îndeplinire a scopului urmarit de Comitetul Central [de initiativa], inclusiv cel Judetean, de plasa si comunal, am predat tovarasului responsabil teza prelucrata, precum si un numar de 5 procese-verbale tip, care vor fi completate conform instructiunilor primite.
Tot cu aceasta ocazie, am predat tovarasului responsabil si trei telegrame tip [catre Patriarhia Ortodoxa], care, daca va fi nevoie, se vor multiplica, având latitudinea a mai schimba ceva din continut, în plus sau în minus.
Comitetul de plasa va proceda de îndata la actiune si aceasta problema ramâne a se prelucra în întreaga saptamâna viitoare [3-9 octombrie 1948].
Procesele-verbale [din comune], dupa ce vor fi semnate de enoriasi, vor fi trimise preturii, iar telegramele vor fi trimise direct Patriarhiei Ortodoxe-Române din Bucuresti.
[…]”

Sursa: http://www.e-communio.ro