„

Discursul Sfântului Parinte Papa Francisc adresat Conferintei Episcopale Italiene

luni, 16 mai 2016

Iubiti frati,
Ceea ce ma face deosebit de bucuros sa deschid cu voi aceasta Adunare este tema pe care ati pus-o ca fir conducator al lucrarilor – Reînnoirea clerului – cu vointa de a sustine formarea de-a lungul diferitelor perioade ale vietii.

Rusaliile tocmai celebrate pun aceasta tinta a voastra în lumina corecta. De fapt, Duhul Sfânt ramâne protagonistul istoriei Bisericii: este Duhul care locuieste în plinatate în persoana lui Isus si ne introduce în misterul Dumnezeului celui viu; este Duhul care a însufletit raspunsul generos al Mamei Fecioare si al sfintilor; este Duhul care actioneaza în credinciosi si în oamenii de pace, si trezeste disponibilitatea generoasa si bucuria evanghelizatoare a atâtor preoti. Fara Duhul Sfânt – stim asta – nu exista posibilitatea de viata buna, nici de reforma. Sa ne rugam si sa ne angajam sa pastram forta sa, pentru ca „lumea din timpul nostru sa poata primi Vestea Buna […] de la slujitori ai Evangheliei, a caror viata sa iradieze fervoare” (Paul al VI-lea, Exortatia apostolica Evangelii nuntiandi, 80).
În aceasta seara nu vreau sa va ofer o reflectie sistematica despre figura preotului. Mai degraba sa încercam sa rasturnam perspectiv si sa ne punem în ascultare, în contemplatie. Sa ne apropiem, aproape în vârful picioarelor, de vreunul dintre atâtia parohi care se dedica în comunitatile noastre; sa lasam ca fata unuia dintre ei sa treaca înaintea ochilor inimii noastre si sa ne întrebam cu simplitate: ce anume face gustoasa viata? Pentru cine si pentru ce anume angajeaza slujirea sa? Care este motivatia ultima a daruirii sale?
Va urez ca aceste întrebari sa se poata odihni în voi în tacere, în rugaciunea linistita, în dialogul sincer si fratern: raspunsurile care vor apare va vor ajuta sa gasiti si propunerile formative asupra carora sa investiti cu curaj.
1. Asadar, ce anume da gust vietii preotului „nostru”? Contextul cultural este foarte diferit de cel în care a facut primii pasi în slujire. Si în Italia atâtea traditii, obiceiuri si viziuni ale vietii au fost atinse de o profunda schimbare de epoca.
Noi, care adesea ajungem sa deplângem acest timp cu ton amar si acuzator, trebuie sa-i simtim si duritatea: în slujirea noastra, câte persoane întâlnim care sunt în suferinta datorita lipsei de referinte la care sa priveasca! Câte relatii ranite! Într-o lume în care fiecare se gândeste ca masura a toate, nu mai este loc pentru fratele.
Pe acest fundal, viata preotului nostru devine elocventa, pentru ca este diferita, alternativa. Ca Moise, el este unul care s-a apropiat de foc si a lasat ca flacarile sa arda ambitiile sale de cariera si putere. A facut un rug si din ispita de a se interpreta ca un «evlavios», care se refugiaza într-un intimism religios care are putin spiritual.
Este descult, preotul nostru fata de un pamânt pe care se încapatâneaza sa-l creada si sa-l considere sfânt. Nu se scandalizeaza datorita fragilitatilor care zdruncina sufletul uman: constient ca el însusi este un paralitic vindecat, este distant de raceala rigoristului, precum si de superficialitatea celui care vrea sa se arate întelegator cu orice pret. În schimb, pe de alta parte accepta sa-l ia asupra sa, simtindu-se partas si responsabil de destinul sau.
Cu uleiul sperantei si al mângâierii, devine aproapele fiecaruia, atent sa-i împartaseasca abandonarea si suferinta. Acceptând sa nu dispuna de sine, nu are o agenda de aparat, ci încredinteaza în fiecare dimineata Domnului timpul sau pentru a se lasa întâlnit de oameni si a merge în întâmpinarea lor. Astfel, preotul nostru nu este un birocrat sau un functionar anonim al institutiei; nu este un consacrat pentru un rol functionaresc, nici nu este miscat de criteriile eficientei.
Stie ca Iubirea este totul. Nu cauta asigurari pamântesti sau titluri onorifice, care duc la încrederea în om: în slujire pentru sine nu cere nimic care sa treaca dincolo de nevoia reala, nici nu este preocupat sa lege de sine persoanele care-i sunt încredintate. Stilul sau de viata simpla si esentiala, mereu disponibil, îl prezinta credibil în ochii oamenilor si îl apropie de cei umili, într-o caritate pastorala care face liberi si solidari. Slujitor al vietii, merge cu inima si pasul saracilor; este facut bogat de frecventarea lor. Este un om al pacii si al reconcilierii, un semn si un instrument al duiosiei lui Dumnezeu, atent sa raspândeasca binele cu aceeasi pasiune cu care altii se îngrijesc de interesele lor.
Secretul preotului nostru – voi stiti bine asta! – se afla în acel rug arzând care îi marcheaza cu foc existenta, o cucereste si o conformeaza cu aceea a lui Isus Cristos, adevar definitiv al vietii sale. Raportul cu El îl pazeste, facându-l strain de mondenitatea spirituala care corupe, precum si de orice compromis si meschinarie. Prietenia cu Domnul sau este aceea care-l face sa îmbratiseze realitatea cotidiana cu încrederea celui care crede ca imposibilitatea omului nu ramâne astfel pentru Dumnezeu.
2. Astfel devine mai imediat sa înfruntam si celelalte întrebari de la care am pornit. Pentru cine angajeaza slujirea sa preotul nostru? Întrebarea, probabil, trebuie precizata. De fapt, înca înainte de a ne întreba despre destinatarii slujirii sale, trebuie sa recunoastem ca preotul este preot în masura în care se simte partas de Biserica, de o comunitate concreta al carei drum îl împartaseste. Poporul credincios al lui Dumnezeu ramâne sânul din care el este luat, familia în care este implicat, casa la care este trimis. Aceasta apartenenta comuna, care provine din Botez, este respiratia care elibereaza de o autoreferentialitate care izoleaza si închide: „Când vaporasul tau va începe sa-si puna radacinile în imobilitatea digului – amintea dom Helder Camara – înainteaza în larg!”. Porneste! Si, înainte de toate, nu pentru ca ai o misiune de îndeplinit, ci pentru ca structural esti un misionar: în întâlnirea cu Isus ai experimentat plinatatea de viata si, de aceea, doresti cu toata fiinta ta ca altii sa se recunoasca în El si sa poata pastra prietenia sa, sa se poata hrani din cuvântul sau si sa-l poata celebra în comunitate.
Cel care traieste pentru Evanghelie, intra astfel într-o împartasire virtuoasa: pastorul este convertit si confirmat de credinta simpla a poporului sfânt al lui Dumnezeu, cu care lucreaza si în a carui inima traieste. Aceasta apartenenta este sarea vietii preotului; face în asa fel încât trasatura sa distinctiva sa fie comuniunea, traita cu laicii în raporturi care stiu sa valorizeze participarea fiecaruia. În acest timp sarac în prietenie sociala, prima noastra îndatorire este aceea de a construi comunitati; deci aptitudinea la relatie este un criteriu decisiv de discernamânt vocational.
În acelasi mod, pentru un preot este vital sa fie în cenacolul preotimii. Aceasta experienta – când nu este traita în maniera ocazionala, nici în virtutea unei colaborari instrumentale – elibereaza de narcisismele si de geloziile clericale; face sa creasca stima, sprijinul si bunavointa reciproca; favorizeaza o comuniune nu numai sacramentala sau juridica, ci fraterna si concreta. Mergând împreuna preotii, diferiti prin vârsta si sensibilitate, se raspândeste un parfum de profetie care uimeste si fascineaza. Comuniunea este cu adevarat unul dintre numele Milostivirii.
În reflectia voastra despre reînnoirea clerului intra si capitolul care se refera la gestionarea structurilor si a bunurilor: într-o viziune evanghelica, evitati sa va împovarati într-o pastoratie de conservare, care împiedica deschiderea spre noutatea perena a Duhului. Mentineti numai ceea ce poate folosi pentru experienta de credinta si de caritate a poporului lui Dumnezeu.
3. În sfârsit, ne-am întrebat care este motivatia ultima a daruirii preotului nostru. Câta tristete provoaca aceia care în viata stau un pic la jumatate, cu piciorul ridicat! Calculeaza, cântaresc, nu risc nimic de frica de a pierde… Sunt cei mai nefericiti! În schimb preotul nostru, cu limitele sale, este unul care se pune în joc pâna la capat: în conditiile concrete în care viata si slujirea l-au pus, se ofera cu gratuitate, cu umilinta si bucurie. Si atunci când nimeni nu pare sa-si dea seama de asta. Si atunci când intuieste ca, omeneste, probabil nimeni nu-i va multumi suficient pentru daruirea sa fara masura.
Dar – el stie asta – n-ar putea sa faca altfel: iubeste pamântul, pe care-l recunoaste vizitat în fiecare dimineata prezenta lui Dumnezeu. Este om al Pastelui, cu privirea îndreptata spre Împaratie, spre care simte ca merge istoria umana, în pofida întârzierilor, întunecimilor si contradictiilor. Împaratia – viziunea pe care o are Isus despre om – este bucuria sa, orizontul care-i permite sa relativizeze restul, sa dilueze preocupari si anxietati, sa ramâna liber de iluzii si de pesimism; sa pastreze în inima pacea si s-o raspândeasca prin gesturile sale, cuvintele sale, atitudinile sale.
***
Iata schitata, iubiti frati, tripla apartenenta care ne constituie: apartenenta la Domnul, la Biserica, la Împaratie. Aceasta comoara în vase de lut trebuie pazita si promovata! Sa simtiti pâna la capat aceasta responsabilitate, luati-o asupra voastra cu rabdare si disponibilitate de timp, de mâini si de inima.
O rog împreuna cu voi pe Sfânta Fecioara, pentru ca mijlocirea voastra sa va pastreze primitori si fideli. Împreuna cu preotii vostri sa puteti duce la capat alergarea, slujirea care v-a fost încredintata si cu care participati la misterul Maicii Biserici. Multumesc.

Sursa:http://www.magisteriu.ro