„La suprema jertfă de credință / m-ai chemat Tu sufletul prin har, / să-Ți urmeze-n greaua suferință / calea de la Cină la Calvar.”
Episcop Ioan Ploscaru

În fiecare an, ziua de 11 iulie readuce în memoria Bisericii Greco-Catolice din România chipul unuia dintre cei mai mari păstori ai săi – Fericitul episcop martir Valeriu Traian Frențiu, trecut la Domnul în închisoarea de la Sighet, la 11 iulie 1952, după aproape patru ani de detenție și suferință îndurate pentru credință.

Comemorarea celor 74 de ani de la moartea sa capătă o semnificație aparte în contextul în care Episcopia Greco-Catolică de Oradea se pregătește să celebreze, în anul 2027, Jubileul celor 250 de ani de la înființarea Eparhiei. Privind spre acest moment de har și recunoștință, Biserica locală își îndreaptă privirea către unul dintre cei mai luminoși păstori ai săi, a cărui viață și jertfă au marcat decisiv istoria Eparhiei Greco-Catolice de Oradea și au devenit un reper de credință pentru generațiile care i-au urmat.

Născut la 25 aprilie 1875, Valeriu Traian Frențiu a fost episcop al Lugojului între anii 1912 și 1922, iar apoi, timp de aproape trei decenii, a păstorit  Eparhia Greco-Catolică de Oradea.

Au fost ani de înflorire spirituală, culturală și educațională. A sprijinit dezvoltarea Seminarului Teologic, pe care l-a ridicat la rang de Academie Teologică, a susținut școlile confesionale greco-catolice, a încurajat publicațiile diecezane, între care revista „Vestitorul”, a promovat muzica sacră și cultura creștină și a publicat lucrări teologice fundamentale. În centrul vieții diecezane a așezat Sfânta Euharistie și Reuniunile Mariane, convins că o Biserică puternică se clădește prin rugăciune, formare și mărturie.

În timpul păstoririi sale a contribuit la dezvoltarea Catedralei „Sfântul Nicolae” din Oradea, a sprijinit Biserica „Sfântul Dumitru” din Beiuș, a susținut învățământul confesional și a avut o contribuție importantă la viața culturală și spirituală a întregii dieceze. De asemenea, a participat la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și, ca Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, a condus cu înțelepciune Biserica în anii dramatici care au precedat persecuția comunistă.

În noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948, regimul comunist a declanșat arestarea tuturor episcopilor greco-catolici.

Înainte de a părăsi pentru ultima dată Palatul Episcopal din Oradea, episcopului Valeriu Traian Frențiu i s-a îngăduit să celebreze Sfânta Liturghie în capela reședinței. La ieșire, portarul i-a pus în palmă o bucată de prescură. Gestul discret avea să rămână una dintre cele mai emoționante imagini ale despărțirii sale de Eparhia pe care o păstorise cu atâta dăruire.

Au urmat beciurile Ministerului de Interne din București, apoi detenția la Dragoslavele și Căldărușani, iar din mai 1950 închisoarea de exterminare de la Sighet. Acolo, asemenea celorlalți episcopi greco-catolici, a fost supus foamei, frigului, umilințelor și presiunilor de a renunța la comuniunea cu Biserica Romei. Nici amenințările, nici promisiunile nu au putut clătina însă credința acestor păstori.

La Sighet, Fericitul Valeriu Traian Frențiu era grav bolnav de inimă. Slăbit de lipsuri și de vârstă, continua să fie pentru ceilalți un sprijin și un exemplu de seninătate.

Cardinalul Iuliu Hossu, care i-a fost alături în detenție, mărturisește că, ori de câte ori era întrebat dacă suferă, răspunsul era același:

„Pentru aceea suntem aici, să suferim.”

Tot Cardinalul Hossu amintește cum episcopul aduna cu grijă fiecare firimitură de pâine și suporta toate umilințele fără să murmure. Chiar și atunci când era lovit, îi binecuvânta pe cei care îl prigoneau. Puterea lui venea din credința pe care nimeni nu i-o putea lua.

Scriitorul Nicolae Carandino, deținut politic la Sighet, îl descria ca pe o prezență impresionantă, care inspira respect și demnitate chiar și îmbrăcat în haine de ocnaș. Privindu-i pe episcopii greco-catolici, mărturisea că nu își putea stăpâni lacrimile în fața unei asemenea măreții sufletești.

La începutul lunii iulie 1952, episcopul și-a presimțit sfârșitul.

„Dacă nu ne eliberează până la sfârșitul lunii, pe mine aici mă veți lăsa”, le-a spus celor din jur.

În după-amiaza zilei de 11 iulie 1952, în timp ce ceilalți episcopi îngenuncheau în rugăciune lângă patul său, Fericitul Valeriu Traian Frențiu și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu. Trupul său a fost aruncat fără sicriu într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor de la Sighet, iar locul exact al mormântului său a rămas necunoscut. Astăzi, în cripta Catedralei „Sfântul Nicolae” din Oradea, o urnă cu pământ adus din acel loc păstrează vie memoria păstorului fără mormânt.

La 2 iunie 2019, Biserica a recunoscut oficial sfințenia vieții sale, când Papa Francisc l-a proclamat Fericit, alături de ceilalți șase episcopi martiri greco-catolici români.

Jubileul celor 250 de ani ai Eparhiei de Oradea, care va fi celebrat în 2027, nu reprezintă doar aniversarea unei istorii de două secole și jumătate, ci și redescoperirea moștenirii spirituale lăsate de înaintași.

Între aceștia, Fericitul Valeriu Traian Frențiu ocupă un loc aparte. Păstor înțelept, educator, ctitor și martir, el a contribuit decisiv la dezvoltarea Eparhiei, iar în ceasul încercării supreme a ales să rămână credincios lui Cristos și comuniunii cu Scaunul Apostolic, pecetluindu-și slujirea prin jertfa vieții.

Privind spre Jubileul din 2027, credincioșii sunt chemați să redescopere exemplul acestui mare episcop și să ducă mai departe moștenirea pe care a lăsat-o Bisericii din Oradea: o credință vie, hrănită de Euharistie, fidelitate față de Evanghelie și speranță care nu se lasă înfrântă de încercări.

La 74 de ani de la trecerea sa la Domnul, Fericitul Valeriu Traian Frențiu continuă să vorbească generațiilor de astăzi prin tăcerea jertfei sale. Viața lui rămâne o mărturie că iubirea față de Cristos este mai puternică decât persecuția, iar sfințenia nu aparține doar trecutului, ci continuă să lumineze prezentul și viitorul Eparhiei de Oradea.

Biroul de Presă EGCO

Foto: Eugen Ivuț