„Dragi frați și surori, duminică binecuvântată!

Astăzi, în Prima Duminică din Postul Mare, Evanghelia ne vorbește despre Isus care, călăuzit de Spiritul Sfânt, merge în pustiu și este ispitit de diavol (cf. Mt 4,1-11). După ce a postit patruzeci de zile, simte povara umanității Sale: la nivel fizic, foamea, iar la nivel moral, ispitele diavolului. Trăiește aceeași trudă pe care o experimentăm cu toții pe drumul nostru și, rezistând inspititorului, ne arată cum să învingem înșelăciunile și capcanele lui.

Liturghia, prin acest Cuvânt de viață, ne invită să privim Postul Mare ca pe un itinerar luminos, în care, prin rugăciune, post și milostenie, putem reînnoi cooperarea noastră cu Domnul în realizarea capodoperei unice a vieții noastre. Este vorba de a-I permite Lui să îndepărteze petele și să vindece rănile pe care păcatul le-ar fi putut produce în ea și de a ne angaja să o facem să înflorească în toată frumusețea ei, până la plinătatea iubirii, singura sursă a fericirii adevărate.

Desigur, este un drum exigent, iar riscul este să ne descurajăm sau să ne lăsăm atrași de căi de satisfacție mai puțin obositoare, precum bogăția, faima și puterea (cf. Mt 4,3-8). Acestea, care au fost și ispitele lui Isus, sunt însă doar surogate jalnice ale bucuriei pentru care am fost creați și, în cele din urmă, ne lasă inevitabil și veșnic nemulțumiți, neliniștiți și goi.

De aceea, Sfântul Paul al VI-lea învăța că penitența, departe de a sărăci umanitatea noastră, o îmbogățește, purificând-o și întărind-o pe drumul ei către un orizont care are „ca țintă iubirea și abandonarea în Domnul” (Const. ap. Paenitemini, 17 februarie 1966, I). Penitența, într-adevăr, în timp ce ne face conștienți de limitele noastre, ne dă forța de a le depăși și de a trăi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o comuniune tot mai intensă cu El și între noi.

În acest timp de har, să o practicăm cu generozitate, împreună cu rugăciunea și faptele de milostenie: să facem loc tăcerii; să reducem puțin sunetul televizoarelor, al radiourilor, al smartphone-urilor. Să medităm Cuvântul lui Dumnezeu, să ne apropiem de Sacramente; să ascultăm glasul Spiritului Sfânt, care ne vorbește în inimă, și să ne ascultăm unii pe alții, în familii, la locurile de muncă, în comunități. Să dedicăm timp celor singuri, în special vârstnicilor, săracilor și bolnavilor. Să renunțăm la ceea ce este de prisos și să împărtășim cu cei lipsiți de cele necesare ceea ce economisim. Atunci, așa cum spune Sfântul Augustin, „rugăciunea noastră, făcută în umilință și iubire, în post și milostenie, în cumpătare și iertare, oferind lucruri bune și neîntorcându-le pe cele rele, îndepărtându-ne de rău și făcând binele” (Sermo 206, 3), va ajunge la Cer și ne va dărui pace.

Fecioarei Maria, mama care își asistă întotdeauna copiii în încercare, îi încredințăm drumul nostru din Postul Mare.”

Biroul de Presă EGCO

Ciulea Cristian