II. Constituția dogmatică Lumen gentium. Misterul Bisericii, sacrament al unirii cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc

„Dragi frați și surori, bine ați venit!

Conciliul Vatican al II-lea, ale cărui documente le avem în vedere în aceste cateheze, atunci când a dorit să descrie Biserica, s-a preocupat mai întâi să explice de unde își are originea. Pentru a face acest lucru, în Constituția dogmatică Lumen gentium, aprobată la 21 noiembrie 1964, a recurs la termenul „mister”, preluat din Scrisorile Sfântului Pavel. Alegând acest cuvânt, nu a vrut să spună că Biserica este ceva obscur sau de neînțeles, așa cum se crede adesea atunci când se aude termenul „mister”. Dimpotrivă: atunci când Sfântul Pavel folosește acest cuvânt, mai ales în Scrisoarea către Efeseni, el desemnează o realitate care înainte era ascunsă și care acum a fost revelată.

Este vorba despre planul lui Dumnezeu, care are un scop precis: unificarea tuturor creaturilor prin acțiunea reconciliatoare a lui Isus Cristos, acțiune realizată în moartea sa pe cruce. Aceasta se experimentează înainte de toate în adunarea reunită pentru celebrarea liturgică: acolo diferențele sunt relativizate, iar ceea ce contează este faptul de a fi împreună, atrași de iubirea lui Cristos, care a dărâmat zidul de separare dintre persoane și grupuri sociale (cf. Ef 2,14). Pentru Sfântul Pavel, misterul este manifestarea a ceea ce Dumnezeu a voit să realizeze pentru întreaga omenire și se face cunoscut în experiențe locale care, treptat, se lărgesc până îi cuprind pe toți oamenii și chiar întregul cosmos.

Condiția umanității este una de fragmentare, pe care oamenii nu sunt capabili să o repare, chiar dacă dorința de unitate locuiește în inima lor. În această situație intervine acțiunea lui Isus Cristos, care, prin Spiritul Sfânt, învinge forțele dezbinării și pe însuși dezbinătorul. A se aduna pentru a celebra, după ce s-a crezut în vestirea Evangheliei, este trăit ca o atracție exercitată de crucea lui Cristos, manifestarea supremă a iubirii lui Dumnezeu; este sentimentul de a fi convocați împreună de Dumnezeu. De aceea se folosește termenul ekklesía, adică adunare de persoane care recunosc că au fost chemate. Astfel, există o anumită coincidență între acest mister și Biserică: Biserica este misterul făcut perceptibil.

Această convocare, tocmai pentru că este realizată de Dumnezeu, nu se poate limita la un grup de persoane, ci este destinată să devină experiența tuturor oamenilor. De aceea, Conciliul Vatican al II-lea afirmă chiar la începutul Constituției Lumen gentium: „Biserica este, în Cristos, într-un anumit mod, sacramentul, adică semnul și instrumentul unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” (nr. 1). Prin folosirea termenului „sacrament” și prin explicația care urmează, se arată că Biserica este, în istoria omenirii, expresia a ceea ce Dumnezeu vrea să realizeze; privind la ea, se poate percepe într-o anumită măsură planul lui Dumnezeu, misterul: în acest sens, Biserica este semn. În plus, termenului „sacrament” i se adaugă și cel de „instrument”, tocmai pentru a indica faptul că Biserica este un semn activ. Căci atunci când Dumnezeu lucrează în istorie, îi implică în acțiunea sa pe cei care sunt destinatarii ei. Prin intermediul Bisericii, Dumnezeu își atinge scopul de a-i uni pe oameni cu sine și de a-i aduna unii cu alții.

Unirea cu Dumnezeu își găsește reflectarea în unirea dintre oameni. Aceasta este experiența mântuirii. Nu întâmplător, în Constituția Lumen gentium, la capitolul al VII-lea, dedicat caracterului escatologic al Bisericii peregrine, la nr. 48, este reluată descrierea Bisericii ca sacrament, cu specificarea „al mântuirii”: „Cristos – spune Conciliul – atunci când a fost înălțat de la pământ, i-a atras pe toți la sine (cf. In 12,32); înviind din morți (cf. Rom 6,9), a revărsat asupra apostolilor Spiritul său dătător de viață și, prin el, a constituit trupul său, care este Biserica, ca sacrament universal al mântuirii; șezând la dreapta Tatălui, lucrează neîncetat în lume pentru a-i conduce pe oameni la Biserică și, prin ea, a-i uni mai strâns cu sine și a-i face părtași vieții sale glorioase, hrănindu-i cu propriul său trup și sânge.”

Acest text ne ajută să înțelegem relația dintre acțiunea unificatoare a Paștelui lui Isus, care este misterul pătimirii, morții și învierii sale, și identitatea Bisericii. În același timp, el ne face recunoscători pentru faptul că aparținem Bisericii, trupul lui Cristos înviat și unicul popor al lui Dumnezeu peregrin în istorie, care trăiește ca o prezență sfințitoare în mijlocul unei omeniri încă fragmentate, ca semn eficace al unității și al reconcilierii între popoare.”

 

Biroul de Presă EGCO

Ciulea Cristian