„Spre o prezență deplină” era titlul unui document publicat în 2023 de Dicasterul pentru Comunicare al Sfântului Scaun (it. „Verso una piena presenza”), care își propunea să promoveze o reflecție comună asupra implicării creștinilor în rețelele sociale, devenite parte tot mai importantă a vieții noastre. Inspirat de parabola Bunului Samaritean, documentul doreștea a fi inițiativă de reflecție pentru a promova cultura de a fi „aproapele iubitor” și în sfera digitală.

Aceeași imagine a Bunului Samaritean se află și în centrul mesajului Papei Leon al XIV-lea pentru a XXXIV-a Zi Mondială a Bolnavului (11 februarie 2026), intitulat „Compasiunea samariteanului: a iubi purtând durerea celuilalt” – ceea ce arată cât de actuală rămâne această parabolă a Evangheliei. Ea este capabilă să lumineze atât realitatea suferinței umane, cât și provocările lumii contemporane, invitându-ne să privim cu atenție drumul celuilalt și să nu rămânem spectatori indiferenți în fața rănilor întâlnite pe cale.

A vedea și a te opri

Primul gest al samariteanului este oprirea. El vede, se lasă atins și nu „trece mai departe”. Într-o cultură marcată de grabă, excludere și indiferență, acest gest devine un act profetic. Așa cum subliniază Papa Leon al XIV-lea, „trăim cufundați într-o cultură a rapidității […] care ne împiedică să ne apropiem și să ne oprim pe drum pentru a privi nevoile și suferințele care ne înconjoară” (Mesaj pentru Ziua Mondială a Bolnavului 2026).

A vedea cu adevărat înseamnă a recunoaște persoana concretă din fața noastră, fie că este vorba despre cel rănit de pe marginea drumului, fie despre omul real întâlnit în spațiile digitale ale comunicării (cf. Lc 10,33; Spre o prezență deplină).

Compasiunea care devine acțiune

Compasiunea, în sens evanghelic, nu este un simplu sentiment, ci o mișcare interioară care conduce la acțiune. Samariteanul se apropie, leagă rănile, poartă, îngrijește, plătește și oferă timp. După cum afirmă Papa Leon al XIV-lea, samariteanul „s-a oprit, i-a dăruit apropiere, l-a îngrijit cu propriile mâini […] și mai ales i-a dăruit propriul său timp”.

Este o compasiune care implică întreaga persoană și care transformă întâlnirea într-un act de dăruire de sine. „Iubirea nu este pasivă, ea merge în întâmpinarea celuilalt; a fi aproape nu depinde de apropierea fizică sau socială, ci de decizia de a iubi”, subliniază Sfântul Părinte. Aceeași logică se regăsește și în chemarea de a transforma relațiile noastre – inclusiv cele mediate de tehnologie – din simple conexiuni în întâlniri autentice, capabile să nască relații reale și vindecătoare (Spre o prezență deplină).

Dimensiunea comunitară a îngrijirii

Un element esențial al parabolei este dimensiunea comunitară a îngrijirii. Samariteanul nu rămâne singur, ci îl implică pe hangiu, creând o rețea de responsabilitate și încredere. Compasiunea devine astfel o misiune împărtășită, un „noi” care depășește individualismul și face posibilă o îngrijire cu adevărat umană (cf. Lc 10,35).

În același spirit, atât îngrijirea bolnavilor, cât și construirea unor spații digitale mai umane sunt înțelese ca acțiuni care aparțin întregii comunități (cf. Dilexi te, 49; Spre o prezență deplină). Îngrijirea bolnavilor nu este doar un gest personal, ci o adevărată „acțiune pastorală eclezială”, în care se implică familii, comunități, lucrători sanitari și pastorația sănătății.

Stilul samaritean – stilul lui Cristos

Stilul samaritean este, în cele din urmă, stilul lui Cristos. El nu se impune, nu caută vizibilitate și nu transformă binele într-un spectacol. Este un stil al apropierii, al tăcerii care ascultă și al adevărului trăit în iubire. De aceea, mărturia creștină – fie în fața bolnavului, fie în mediul comunicării – nu este prozelitism, ci prezență care poartă chipul Celui care S-a făcut aproapele nostru (cf. Sf. Ambroziu; 1 In 4,12).

A fi aproapele înseamnă a accepta că durerea celuilalt ne privește și că rănile lui devin, într-un anumit sens, rănile trupului din care facem parte. În această lumină, fiecare întâlnire autentică cu aproapele devine și o întâlnire cu Domnul, iar comunicarea și îngrijirea se transformă în locuri ale comuniunii și ale speranței (cf. Fratelli tutti, 78; Spre o prezență deplină).

De la conștientizare la întâlnirea adevărată

A deveni „aproapele” în mediul rețelelor sociale începe cu o dispoziție de ascultare și cu conștientizarea faptului că persoanele întâlnite online sunt oameni reali. Chiar și într-un context marcat de „supraîncărcare de informații”, această atitudine de ascultare intenționată ne permite să trecem de la simpla percepere a celuilalt la o întâlnire autentică.

Scopul este de a construi nu doar „conexiuni”, ci întâlniri care să devină relații reale și să întărească comunitățile locale.

De la întâlnire la comunitate

Pe „drumurile digitale”, îi putem întâlni pe ceilalți fie cu indiferența spectatorilor, fie cu un spirit de sprijin și prietenie. În această dinamică, suntem uneori Bunul Samaritean, alteori cel rănit. Asumarea acestei realități ne permite să contribuim la vindecarea rănilor create de un mediu digital toxic și să reconstruim spații digitale mai umane și mai sănătoase.

În același timp, aceste spații sunt chemate să favorizeze comunități reale, bazate pe întâlnirea întrupată, indispensabilă pentru cei care cred în Cuvântul devenit trup.

Un stil distinctiv

Creștinii aduc în rețelele sociale un „stil” specific, un stil al împărtășirii care își are originea în Cristos, „care ne-a iubit și S-a dăruit pe Sine pentru noi”. El ne-a învățat că adevărul se revelează în comuniune și că și comunicarea izvorăște din comuniune, adică din iubire.

Această prezență va fi narativă, responsabilă și reflexivă; va fi activă în promovarea demnității umane; îi va transforma pe creștini în „țesători de comuniune”; și va avea un caracter sinodal, deschizând inimile spre ascultare și primire reciprocă.

Mărturie în mediul digital

Prezența creștinilor în rețelele sociale poartă, în mod firesc, semnul mărturiei. Creștinii nu sunt acolo pentru a vinde un produs sau pentru a face prozelitism, ci pentru a da mărturie. Ei confirmă, prin cuvintele și prin viața lor, ceea ce Dumnezeu a făcut, creând o comuniune care ne unește în Cristos.

Astfel, întâlnirile din mediul digital devin întâlniri cu un aproape a cărui viață ne privește și, prin el, întâlniri cu Domnul. Comunicarea oferă o anticipare a comuniunii care își are rădăcinile în Sfânta Treime și care este adevărata noastră „țară promisă”.

Legătura dintre îngrijirea bolnavilor și prezența creștină în mediul digital se revelează ca o unică chemare evanghelică: aceea de a trăi și de a comunica în stil samaritean. Acolo unde creștinii se opresc, văd, se apropie și își dăruiesc timpul, comunicarea devine mărturie, iar îngrijirea devine vestire tăcută a Evangheliei. Într-o lume marcată de fragilitate, singurătate și polarizare, acest stil rămâne „adevăratul leac pentru rănile umanității”, un stil de viață întemeiat pe iubirea fraternă, care își are rădăcina în iubirea lui Dumnezeu.

Mihaela Caba-Madarasi

Foto: © imagine generată cu IA (ChatGPT)