Exerciții spirituale pentru preoți – Don Renzo Bonetti, 17-19 iunie 2024

.

Introducere

.

Cu binecuvântarea Preasfinției Sale Virgil Bercea, au avut loc, în perioada 17-21 iunie 2024, la Sanctuarul Eparhial „Maica Domnului” din Oradea, Exercițiile Spirituale pentru preoții din Eparhia de Oradea. Acestea au fost susținute, în două serii, de preotul italian Renzo Bonetti. Fost director al Oficiului Național pentru Familie (1995-2003) și coordonator al Proiectului „Parohie-Familie” (2001-2006) în cadrul Conferinței Episcopale Italiene, consultant al Consiliului Pontifical pentru Familie (2003-2009), paroh în Dieceza de Verona (2002-2012), don Renzo este, din 2010, președintele Fundației „Famiglia Dono Grande”, al cărei scop este acela de a face cunoscută familia ca fiind un „mare dar” pentru generațiile viitoare.

Autor a numeroase publicații dedicate Sacramentelor Preoției și Căsătoriei, pr. Renzo Bonetti a revenit la Oradea la invitația episcopului locului pentru a le vorbi preoților despre Preoție și Euharistie, Preoție și Căsătorie, Dimensiunea nupțială a Euharistiei și Diverse aspecte pastorale – teme aflate în centrul Exercițiilor Spirituale anuale organizate de Vicariatul pentru Preoți, prin pr. Vicar Antoniu Chifor. Meditațiile susținute de teologul italian au fost traduse simultan de pr. Mihai Tegzeș, Vicar cu Familiile în EGCO, bucurându-se de participarea preoților și părinților vicari din Episcopia Greco-Catolică de Oradea, alături de care PSS Virgil Bercea a fost prezent pe parcursul tuturor zilelor de reculegere.

Simțindu-se ca un „frate preot” după 56 de ani de preoție trăiți în multe misiuni ale Bisericii din Italia, don Rezno Bonetti a făcut referire la câteva realități din viața unui preot, precum: cristocentrismul, pastorația, căsătoria și Euharistia, evidențiind rolul central al sacramentelor, semne lăsate de Isus pentru ca fiecare creștin să fie Semn.

„Fundamentul permanent al vieții mele/noastre creștine este Cristos viu. Singura condiție indispensabilă și permanentă a vieții creștine este faptul că Isus este viu aici și acum: a Înviat, este viu și este prezent. În El, Dumnezeu mă întâlnește și mă mântuiește aici și acum” a fost ideea centrală a primei meditații ascultate. Părintele Renzo i-a invitat pe preoți să răspundă la întrebarea: „Ce dorește Isus să îmi spună astăzi?”, pentru că „Isus, care ne-a chemat personal să ne dăm viața prin slujirea preoțească, din nou vrea să cultive un raport personal cu fiecare dintre noi. Cristos – a subliniat don Renzo – nu iubește grupuri de persoane, adică El nu iubește acest grup de preoți, ci îl iubește pe fiecare preot în parte. Unicității celor trei persoane din Sfânta Treime întotdeauna îi corespunde valoarea unicității fiecărei persoane.

Această comuniune personală cu Isus a fost întărită de momentele de tăcere și reculegere din cadrul Exercițiilor Spirituale, prin celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii la altarul Sanctuarului Eparhial „Maica Domnului”, prin Adorația Euharistică și rugăciunile zilei.

În a doua meditație, predicatorul a vorbit despre faptul că „rodul raportului personal cu Isus este pastorația”, invitând preoții să aibă un obiectiv înalt, mai presus de cele câteva evenimente sau sărbători parohiale pe care le organizează. Părintele Renzo a invitat la reflecție personală asupra întrebării: „Ce este pastorația?”, care pentru dânsul înseamnă a se face prezent după modelul eficient al lui Isus Înviat. „Pastorația derivă de la «păstor», iar Păstorul este Isus. El, prin Trupul Său care este Biserica, spală picioarele pentru ca toți credincioșii să aibă plinătatea vieții, o plinătate care încă de acum a început. Pastorația nu este «ceva», nu este «un lucru» sau «un obiect», nu este o organizație, ci este prezența vie a Lui Isus.” Sfânta Liturghie celebrată de preot este izvor de sfințenie; prin urmare, „pastorația este Cale de sfințenie, iar Isus este în centrul pastorației ca izvor al tuturor activităților sau acțiunilor preotului”, a notat părintele Renzo.

În acest sens, fiecare slujitor al altarului este chemat să îl întrebe pe Domnul: „Cine este parohul parohiei mele?” sau „Tu ce crezi despre ceea ce facem noi? Ai un Cuvânt care poate să facă lumină asupra acestei probleme?”, căci, pentru a putea să vorbim între noi ca pelerini pe acest Pământ, trebuie mai întâi de toate să ne punem în sintonie cu Isus.

Don Renzo Bonetti a subliniat că întreaga comunitate este subiect evanghelizator (Cf. Conciliul Vatican II), laicii contribuind la pastorație chiar și în afara bisericii: „Isus este în totalitate prezent în lucrarea pastorației prin Cuvântul Său, viu și actual pentru zilele noastre, scris și transmis, pe care îl dăruiește fiecărui om, pentru ca întreaga comunitate să devină Cuvânt”. În acest sens, este esențială în pastorație educarea persoanelor, a soților și a familiilor pentru a se pune în legătură directă cu Cuvântul.

„Preotul trebuie să asculte Cuvântul ca să predice, pentru că este învățător, dar creștinii sunt chemați să fie un Cuvânt întrupat, nu predicat, Cuvânt-parabolă, Cuvânt care îi ajută pe cei pe care îi întâlnesc să guste faptul că Dumnezeu este iubire, întrupând Cuvântul în viața lor.”

Centrul întregii mântuiri este, pentru don Renzo Bonetti, acesta: Dumnezeu este iubire. O iubire care se face văzută prin Sacramentul Preoției, când Isus spune preotului: „Acesta este Trupul Meu”, dar și prin Sacramentul Căsătoriei, când Isus, prin soții creștini, comunică: „Aceasta este iubirea mea”.

Dimensiunea nupțială a omului și a Sfintei Scripturi s-a aflat în centrul celei de a treia meditații din cadrul Exercițiilor Spirituale pentru preoți în care s-a evidențiat cum „prin persoane alese, ca preotul, care este mire al comunității, Isus ajunge să vestească infinitul escatologic, pentru că unitatea cu Isus din Euharistie este doar o prevestire a unirii definitive din Cer”. Isus a instituit Preoția la Cina cea de Taină, dar a trăit căsătoria deplină cu fiecare dintre noi: „Isus dorește, la Cina cea de Taină, să vestească acest adevăr cu toată puterea ființei Sale de preot, dar și cu puterea ființei sale de Mire. Cu toții știm că Cina cea de Taină este o anticipare a Răstignirii. În acest sens, mulți părinți ai Bisericii au numit Crucea «pat nupțial». Ce este Crucea? Isus spune: «Iată Trupul Meu» pentru a-ți vesti iubirea, adică «Mi-am dat trupul în întregime pentru a-ți arăta iubirea»”. Această putere a iubirii Isus dorește să o actualizeze de-a lungul timpului, El rămânând în mijlocul nostru ca fiind acest Mire care nu părăsește omenirea și dorește să o unească cu Sine prin Trupul Său. De aceea, soții creștini sunt invitați să trăiască „darul special de a fi Cuvânt întrupat”.

Atingând problematici actuale legate de pastorație, căsătorie și ideologia gender, preotul italian a invitat Biserica noastră, care renaște, să reînceapă de la soți, de la realitatea bărbat-femeie în care se văd frumusețea Lui Dumnezeu și semnele Infinitului: „Cuvântul lui Dumnezeu are nevoie de brațe, de inimă, de urechi. Toate acestea sunt laicii noștri, în mod special prin căsătorie. Chipul și asemănarea Lui Dumnezeu se văd în soți, în care există fragmente de infinit. De ce iubirea nu poate fi măsurată? Pentru noi, oamenii, poate fi măsurat orice, dar nu există niciun studiu care să poată măsura iubirea (…) Când se ating anumite culmi ale iubirii, se atinge divinul în acel «pentru totdeauna». Iubirea depășește cel mai puternic instinct pe care îl are omul, cel de supraviețuire.”

Invitând participanții să se îndrepte spre esențial, don Renzo Bonetti a vorbit în meditația din ultima zi a Exercițiilor Spirituale pentru preoți despre centralitatea Sfintei Euharistii: „Isus ne arată la Cina cea de Taină care este noua preoție. El așază în mâna învățăceilor Săi posibilitatea de a continua dăruirea Vieții Sale ca eveniment sacerdotal. Isus vrea să continue să aibă un Trup sacerdotal, să aibă o persoană sacerdotală, și nu un ritual sacerdotal. Isus, prin urmare, dăruiește apostolilor caracterul sau pecetea Sa sacerdotală. Slujitori ai modului Său de a fi, preoții, prin consacrarea euharistică, fac ca pâinea și vinul să devină simbol nu doar al Trupului și al Sângelui lui Cristos, ci Semn al dăruirii de Sine, al jertfirii propriei vieți. Când Isus le spune apostolilor: «Faceți aceasta în amintirea mea», nu le spune doar să celebreze din nou acest rit, ci le transmite să fie, cu El, viață dăruită, trup dăruit, sânge vărsat. Isus nu oferă preoților darul de a celebra ritul Euharistiei, ci acela de a fi Euharistia pe care o celebrează. Pentru Cristos, viața este preoție; prin urmare, pentru preot, Euharistia celebrată este semnul prin care exprimă ceea ce trăiește.”

„Ce mi-a spus Isus prin aceste exerciții spirituale?” a fost întrebarea pe care don Renzo Bonetti a lăsat-o tuturor preoților din Eparhia de Oradea.

Exercițiile Spirituale anuale pentru preoți au fost, prin predicatorul lor, și o conștientizare a Coborârii Spiritului Sfânt în viața preoților și a tuturor celor care îl urmează pe Isus:

„Fără ajutorul Spiritului Sfânt noi nu putem respira creștinește. Tatăl este în Ceruri, Isus s-a înălțat la Cer, iar Cel care acționează aici pe Pământ este Spiritul Sfânt. Numai în Spirit descoperim prezența lui Isus viu, aici și acum. Fără ajutorul Spiritului Sfânt nu avem nici văz, nici auz, nu vedem prezența Mântuitorului, iar Cuvântul biblic devine simplă cultură, cultură creștină, dar nu o credință care întâlnește inima ucenicului. Eficiența cuvântului predicii noastre depinde numai de lucrarea Spiritului Sfânt”, a spus pr. Renzo Bonetti.

.

La final, PSS Virgil Bercea i-a mulțumit părintelui Renzo Bonetti în numele tuturor preoților pe care îi păstorește pentru că „a aruncat puțin din Focul Iubirii în inima noastră, în conștiința noastră, pentru ca să revedem în totalitate ceea ce înseamnă trăirea noastră sacerdotală, cu Isus și în Isus, prin celebrările noastre zilnice”, dar și viața de familie, care pentru preoții căsătoriți „înseamnă celebrarea căsătoriei în fiecare zi”.

Episcopul Greco-Catolic de Oradea i-a binecuvântat pe toți participanții, ascultând și încurajând fiecare preot în misiunea pe care o are de îndeplinit.

Biroul de Presă EGCO

.

.

.

.

I. Isus este prezent aici și acum

.

Excelența Voastră, dragi confrați preoți, mă aflu în mijlocul vostru în postura de frate preot, și nu în cea de învățător.

După 56 de ani de preoție, în care am avut numeroase sarcini în Biserica din Italia, atât la nivel diecezan, cât și la nivel național, cred că pot să-mi dau seama de lucrurile care au sau nu au valoare în istoria vieții unui preot. În timpul slujirii mele sacerdotale am văzut multe lucruri care s-au născut și care au murit, am întâlnit oameni plini de entuziasm, dar și oameni dezamăgiți, atât la nivel individual, cât și la nivel de grup și de parohie.

E adevărat că eu cunosc situația Bisericii din Italia, dar în ultimii ani am vizitat și unele realități din afara Italiei. Astfel, am înțeles că un lucru prețios pentru Biserica universală – și pentru mine – este următorul:

„Fundamentul permanent al vieții mele/noastre creștine este Cristos viu”.

Singura condiție indispensabilă și permanentă a vieții creștine este faptul că Isus este viu aici și acum: a Înviat, este viu și este prezent. În El, Dumnezeu mă întâlnește și mă mântuiește aici și acum. Isus, care ne-a chemat personal să ne dăm viața prin slujirea preoțească, din nou vrea să cultive un raport personal cu fiecare dintre noi. Cristos nu iubește grupuri de persoane, adică El nu iubește acest grup de preoți, ci îl iubește pe fiecare preot în parte.

Unicității celor trei persoane din Sfânta Treime întotdeauna îi corespunde valoarea unicității fiecărei persoane. Așadar, primul punct pe care doresc să-l subliniez este raportul meu personal cu Isus. Dar nu raportul de ieri ori de mâine, ci cel de azi: Isus vrea să mă întâlnească acum și aici.

Concret, vă spun că cea mai importantă întrebare pe care trebuie să v-o puneți la sfârșitul fiecărei cateheze este următoarea: „Ce a vrut Isus să-mi spună prin această meditație?” Iar dacă alegeți să nu răspundeți, înseamnă că ați pierdut timpul.

Relevanța raportului personal cu Isus am experimentat-o deja în parohie, atunci când, de la mulți creștini buni care frecventau biserica, am auzit următoarele: „Noi suntem creștini numai pentru că ne-am născut într-o țară creștină, după cum musulmanii au religia lor numai pentru că s-au născut într-o țară musulmană. Toate religiile sunt egale. Nu există nicio diferență între creștinism și celelalte religii”.

Creștinii noștri își însușesc această gândire eronată, cum că toate religiile sunt la fel.

Adevărul este că creștinismul are o particularitate pe care trebuie să o apărăm și să o trăim cu prețul sângelui: noi suntem în relație cu o Persoană vie. Dacă nu suntem atenți, creștinismul riscă să devină una dintre numeroasele religii. Însă substanța credinței creștine este următoarea: credința este relație personală.

Creștinismul nu este o religie deoarece creștinul trăiește într-o relație personală! Fiecare fiu al lui Dumnezeu este diferit și, în Isus, poate spune „Tată”, iar împreună alcătuim poporul fiilor lui Dumnezeu și, niciodată, nici măcar o singură persoană nu este trecută cu vederea.

Capul, călăuza, este Isus înviat, viu, în mijlocul nostru, aici și acum.

Faptul că pot spune în fiecare dimineață, de îndată ce mă trezesc, „Știu că ești viu și că ești aici”, vă mărturisesc că-mi dă o mare putere.

Isus călăuzește comunitatea creștină, și nu anunțurile noastre; El cheamă comunitatea. Prin anunțuri precum: „Parohia s-a organizat și vă invităm la celebrarea euharistică” i-am amăgi pe credincioșii noștri. Adevărul este că Isus – care le vorbește inimii – îi cheamă pe credincioși, nu anunțurile noastre.

Isus adună credincioșii și-i instruiește prin Cuvânt. El promovează unicitatea fiecărei persoane și dorește s-o întâlnească pentru a-i spune: „Acesta este Trupul Meu”. Euharistia dată fiecărei persoane în parte ne vestește cât de mult Îl interesează pe Isus, în acest moment, fiecare persoană.

După ce a născut comunitatea fiilor Tatălui prin Botez și Mir, după ce a regenerat-o prin sacramentele Împăcării și al Ungerii bolnavilor, Isus însoțește încontinuu Biserica –Trupul Său – prin Cuvânt și prin Euharistie. El dorește să Se dăruiască fiecărei persoane, să Se întâlnească cu fiecare persoană până la a-i da, din iubire, Trupul Său; vrea să se îngrijească de Biserică prin ministerul preoților și al soților, o îmbogățește cu daruri și carisme pentru a-i dărui frumusețe, vizibilitate și răspuns la nevoile ei de astăzi; vrea să facă Trupul Său – Biserica – vizibil înaintea lumii.

Biserica se naște din prezența lui Isus, pentru că El vrea să fie prezent în Biserică. Așadar, lucrul fundamental pentru pastorație este transmiterea prezenței lui Isus. Prin urmare, noi, preoții, suntem chemați să punem în legătură fiecare persoană în parte – aici și acum – cu Cristos prezent.

În zilele noastre formăm creștini care cunosc și urmează riturile, dar nu au o relație personală cu Isus, pe când viitorul evanghelizării se fondează numai pe relația personală cu Isus.

Dacă un om nu are o relație personală cu Isus, pe cine va vesti?

Dragi confrați preoți, voi trăiți într-un moment istoric prețios pentru Biserică, dar de care riscați să nu vă dați seama. Îmi amintesc că le spuneam seminariștilor diecezei de Napoli: „În misiunea voastră sacerdotală veți avea o alternativă precisă: sau să-i cultivați în cel mai bun mod pe ultimii creștini într-o lume necredincioasă, sau să-i cultivați pe primii creștini într-o lume necredincioasă”.

Gândindu-mă la Italia, am senzația că 95% din energiile pastorației le cheltuim pe perfecționarea metodelor pastorației cu scopul cultivării ultimilor creștini, și nu al nașterii primilor creștini într-o lume necredincioasă.

Într-o vizită făcută la Lyon, am aflat că în oraș numai 2% dintre locuitori participă la Liturghia duminicală, iar dintre aceștia 98% au peste 60 de ani. Având în vedere acest adevăr, întrebarea pe care fiecare trebuie să și-o pună este: „Pastorația mea știe să să dea naștere unui creștin care dorește să evanghelizeze?”

Toată istoria Bisericii ne învață că numai pasiunea pentru Domnul Isus creează evanghelizatori. Așadar, mântuirea se actualizează când Îl întâlnim pe Isus, când Îl recunoaștem, când Îl urmăm, când deosebim Cuvântul Său de celelalte cuvinte.

Dacă v-aș întreba pe fiecare în parte: „La Euharistia pe care ai celebrat-o ieri, ce ți-a spus Isus ție, personal?”, probabil fiecare mi-ați răspunde: „Nu-mi amintesc. Nu mi-a spus nimic personal…” Atunci, următoarea mea întrebare ar fi logică: „Dar cu cine ai fost în relație în timpul Liturghiei?”

Dacă soția te-ar întreba într-o zi: „Îți amintești ce ți-am spus ieri?”, iar tu i-ai răspunde: „Nu-mi amintesc”, ea ar putea spune: „Atât de mult mă iubești?”

Cristos înviat, prezent, este premisa, mijlocul și scopul vieții Bisericii ca Biserică.

Scopul pastorației este de a mărturisi și de a transmite în forme diferite prezența lui Cristos care devine viață, aici și acum, pentru mine.

În scrierile papei Paul al VI-lea, figura lui Cristos ocupă un loc central.

Observând îndeaproape multe situații legate de pastorație, voi aborda un argument care în ultimii ani m-a rănit: Biserica nu merge în direcția de a-L pune pe Cristos în centru, ci riscă să cadă în ecleziocentrism.

În sprijinul afirmației de mai sus doresc să citez un text din Exercițiile spirituale ținute Conferințelor episcopale italiene din Italia de Nord, din 1986 până în 1996: „Trebuie subliniat că din pierderea cristocentrismului a rezultat ecleziocentrismului. Ecleziocentrismul contrazice cristocentrismul în mod radical. Pentru că, în substanță, cristocentrismul afirmă: «Toate lucrurile sunt ale lui Cristos, care este Dumnezeu. În particular, Biserica este a lui Cristos, Trupul Său. Ecleziocentrismul răstoarnă această orientare, inversează direcția: în loc să recunoască faptul că Biserica este a lui Isus Cristos, Îl subordonează pe Cristos Bisericii, face din Cristos proprietatea Bisericii, Îl reduce pe Cristos la Biserică»”.

Observăm că în acest paragraf sunt surprinse mii de situații întâlnite în Biserică. De exemplu, la Paști, toți spunem: „Cristos a înviat! E viu în mijlocul nostru!” Dar întrebarea este: „I-ai spus o singură dată lui Isus: «Te iubesc»?”

Ne scuzăm că afirmația de mai sus aparține doctrinei și continuăm să judecăm astfel: „Ni L-am însușit pe Isus Cristos, cunoaștem toată doctrina despre El, o predicăm pornind de la Evanghelie”. Dar, în acest fel, pentru persoana mea, Isus nu e o persoană vie.

Pentru a verifica dacă alegerile din viața voastră le-ați luat cu discernământ, vă rog să vă puneți următoarea întrebare: „Când L-ați întrebat ultima dată pe Isus ce părere are despre alegerea pe care urmează să o faceți?”

De ce?

Pentru că, mai înainte de a lua o decizie, de obicei ne bazăm pe calculele noastre: punem în balanță ceea ce este în favoarea noastră și ceea ce este împotriva noastră, iar apoi decidem. Însă predicăm că Isus este în centrul vieții noastre. Înțelegem că o astfel de credință n-are viitor?

Mă gândesc la munca de catehizare în cazul Bisericii italiene: după Conciliu,
s-au făcut mari cheltuieli pentru cateheză, de la cateheza copiilor până la a vârstnicilor. Au fost publicate foarte multe manuale de cateheză, iar în Biserică procentul celor care participă la Liturghia duminicală a scăzut de la 60% la 2% în centrul orașului Milano, dar continuăm să facem cateheză.

Vreau să spun că religia creștină este relație.

În parohie sugeram familiilor, tinerilor, să răspundă la următoarea întrebare: „Astăzi, ce a făcut Isus pentru mine? Și eu ce am făcut pentru Isus? Ce mi-a spus Isus duminică?” De ce? Pentru ca ei să înțeleagă faptul că credința este raport personal cu Isus.

Profesorul care a ținut Exercițiile spirituale din care am citat mai sus spunea în urmă cu peste 30 de ani:

„Răul este ecleziocentrismul, pentru că binele și adevărul este numai Cristos. Ispita constă în a transforma cristocentrismul în ecleziocentrism”.

Această afirmație, transpusă în viața concretă, înseamnă: „Parohia mea este lucrul cel mai important, nu Isus Cristos”.

Apărarea intereselor Bisericii nu înseamnă automat apărarea intereselor lui Isus Cristos. De exemplu, un preot ar putea spune: „Eu fac totul pentru parohia mea. Da,
i-am dat viața mea lui Isus…” Dar întrebarea este: „Cine se află acum în centrul vieții tale? Ești tu, preotule, sau Isus, care te-a chemat?”

E fundamental să recuperăm raportul nostru personal cu Isus Cristos, un raport care a început la Botez: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”. Trupul meu este trupul Său, sufletul meu este sufletul Său, căci mi-a dat Spiritul Său, respirația Sa.

E nevoie urgentă să recuperăm vocația baptismală și să trăim viața umană așa cum a trăit-o Isus. Nu există un dar mai mare decât botezul. E un dar complet.

Toate Bisericile caută soluții la felul în care să reînsuflețească vocațiile, să-i pregătească pe logodnici pentru căsătorie, să-i însoțească pe soți, dar dacă nu punem botezul la începutul procesului de formare, dacă nu reevaluăm viața baptismală, pierdem vremea.

Ce sunt vocațiile?

A-L arăta pe Isus.

Cine este episcopul în mijlocul nostru?

Este cel care ne garantează succesiunea apostolică.

Eu sunt preot. Dacă Isus nu-i viu, și eu nu cred că El e viu, eu – preotul – al cui semn sunt? Oare sunt semnul Eparhiei, sau al Bisericii Greco-Catolice, al vreunei organizații, al Vaticanului?

Dacă Isus nu-i viu, eu sunt doar un „sac gol”. Dacă nu mă raportez la Isus, al cui semn sunt, ce fel de preot sunt?

Isus viu este substanța identității mele.

Din păcate, lumea ne oferă uneori satisfacții, alteori ne cere „servicii”, deci este adevărat că dă importanță slujirii noastre. Dar nu acesta este sensul preoției!

Sensul preoției este să fie semn al lui Isus viu. Noi – preoții – nu suntem semnul unui mort și nici semnul unei idei, ci totul începe odată cu botezul. Pentru că vocația la slujirea preoțească – sau la carisme – nu poate adăuga nimic vocației baptismale, căci vocația baptismală este darul de a trăi viața umană așa cum a trăit-o Isus. Nu putem trăi existența umană mai bine decât Isus.

Trăim într-un timp care privilegiază vocațiile creștine particulare, adică preoția, călugăria, căsătoria, subestimând vocația fundamentală primită la botez, aceea de a fi fiul lui Dumnezeu.

Dar fraților, mai mult decât fiii lui Dumnezeu nu putem deveni!

Episcopului meu – după ce m-a numit Monsenior –, când l-am întâlnit în ziua următoare, i-am adresat următoarea întrebare: „Excelență, Vă așteptați să Vă mulțumesc? Fiecare titlu îmi stârnește frică, deoarece risc să ajung să cred că este mai important titlul decât faptul că sunt fiul lui Dumnezeu. Înțelegeți, Excelență, că nu se potrivește să spunem Monsenior fiul lui Dumnezeu?”

Ce îmi dă cea mai mare importanță în acest moment la nivel sacerdotal? Botezul meu? DA! Este faptul de a putea spune în acest moment: „Tată”.

Pierdem legătura cu misterul lui Dumnezeu. L-am transformat într-un „obiect” de-al nostru, până într-atât încât afirmația „Isus este viu” nu ne mai atinge, iar a face semnul crucii „În numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului Sfânt” ne lasă reci.

Am observat că în Liturghierul vostru este pomenită Sfânta Treime de aproximativ 30 de ori, fapt care îmi sugerează că eu, un biet sărman, pot locui în casă cu Dumnezeu-Treime. Însă această pomenire riscă să fie asemănătoare cu discuțiile dintr-un bar. Vă îndemn să contemplați ceea ce spuneți: „Tatăl, Fiul, Spiritul Sfânt”.

Avem mistere atât de mari de comunicat, dar le-am împachetat în rituri, în cuvinte și nu ne ating.

Gândiți-vă: în momentul în care eu mă împărtășesc, trupul meu este Trupul lui Isus, iar Trupul lui Isus este trupul meu. În Isus, cu vocea Sa, eu pot spune Tată. În schimb, formula de la cuminecare se recită în grabă și totul se încheie în câteva secunde.

După mulți ani de preoție am înțeles că viitorul pentru a însoți noii creștini într-o lume necredincioasă este redescoperirea contemplației. Iar contemplația înseamnă a sta.

Atunci când Euharistia nu mă mai uimește, înseamnă că eu doar exercit meseria de preot.

Ne gândim la vocație ca fiind ceva ce „adaugă ceva identității mele creștine”.

În loc să privim vocațiile particulare ca fiind în slujba maturizării conștiinței baptismale și a vieții noastre în Cristos, le-am așezat deasupra poporului lui Dumnezeu. Astfel, rezultă că eu, preotul, sunt deasupra poporului lui Dumnezeu.

Întrebarea este: poate fi cineva deasupra poporului fiilor lui Dumnezeu? Adevărul este că poate sta dedesubtul poporului fiilor lui Dumnezeu, ca să ajute poporul să recunoască faptul că are un Tată.

Eu văd vocațiile la preoție și căsătorie ca fiind vocații „de coborâre/de aplecare”. Din felul în care voi tămâiați poporul lui Dumnezeu, am înțeles că persoana care a scris acest rit al Dumnezeieștii Liturghii știa cine este poporul lui Dumnezeu. Aveți multe rugăciuni pentru poporul lui Dumnezeu. De ce? Pentru că e un popor de fii ai lui Dumnezeu. Folosindu-ne de noțiuni biblice, putem afirma că este un popor de împărați, de profeți și de preoți.

Dar ce face preotul? Se așază deasupra acestui popor. Înseamnă că a murit credința!

Înaintea demnității foarte mari a comunității fiilor lui Dumnezeu, preotul se apleacă să spele picioarele, pentru ca acel popor să recunoască faptul că are un Tată în ceruri.

Vocația particulară multă vreme a fost considerată ca fiind un adaos, un supliment la botezul personal, ca și cum botezul ar fi fost insuficient, incomplet, mai sărac, deci e just ca eu să am nevoie de ceva mai mult. Însă temelia permanentă, care dă semnificație tuturor vocațiilor, este mereu noutatea baptismală.

Nu vocațiile particulare dau valoare vocației baptismale, ci viceversa: vocația baptismală e fundamentală și ea dă valoare vocației mele de preot. Astfel, îmi dau seama că Isus este activ în Biserică: se îngrijește încontinuu de ea și o însoțește prin Cuvântul Său și prin sfintele sacramente.

Cinci dintre aceste sacramente sunt de un anume fel, iar două sunt de un alt tip.

Botezul, Mirul, Euharistia, Spovedania și Maslul sunt administrate individual și urmăresc să ajute persoana să facă parte din Trupul lui Cristos. Celelalte două sacramente, Preoția și Căsătoria, nu sunt rânduite pentru persoanele care le primesc. Biserica știe acest adevăr, dar pastorația nu-l recunoaște. Iată ce scrie în CBC 1534: „Alte două sacramente – Preoția și Căsătoria – sunt rânduite spre mântuirea aproapelui”. Însă există o mare neînțelegere a acestui text, deoarece mulți cred că Taina Căsătoriei este un rit: „Am celebrat sacramentul Căsătoriei”. Nu! ai celebrat ritul prin care tu ai devenit sacrament permanent al Căsătoriei. Așadar, astăzi tu ești sacrament!

Din păcate, nici măcar 3% dintre soți nu știu acest adevăr, și totuși, această învățătură este a Magisteriului Bisericii.

Există o altă eroare în care cad 99% dintre soții căsătoriți, și anume că Taina Căsătoriei este pentru soți: „Ca să ne trăim bine Căsătoria ”. Dacă ar fi așa, ar fi ca și cum unul dintre voi – preoții – ați spune: „Preoția mi-a fost dată pentru a-mi trăi bine viața personală”. Câți soți cred că taina căsătoriei le-a fost administrată ca să trăiască bine ca soți?

Textul din CBC 1534, după ce a afirmat că Preoția și Căsătoria sunt rânduite pentru slujirea altora, continuă: „Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalți. Conferă o misiune specială în Biserică și slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu”.

Având în vedere faptul că majoritatea sunteți preoți căsătoriți, vom medita la felul în care căsătoria voastră – raportul cu soția voastră – și preoția voastră au același scop. Altfel spus, scopul Preoției coincide cu scopul Căsătoriei.

Episcopii italieni, într-un document al CEI, spun că „Preoția și Căsătoria sunt rânduite (au ca scop) în vederea construirii și a extinderii poporului lui Dumnezeu”. Așadar, prin aceste semne, Isus este prezent și viu în Biserică, o însoțește și se îngrijește de ea.

Doresc să reiau ideea pe care v-am prezentat-o la începutul acestei meditații: pentru noi, religia înseamnă relație. Etimologia latină a cuvântului religie, re-ligio, înseamnă a construi o legătură, o legătură dublă.

Cu cine o construiesc?

Relația îmi dă identitatea!

Cine îmi dă identitate în acest moment?

Pentru voi, preoți căsătoriți, este hotărâtor că aveți o soție: ea a scos la lumină identitatea voastră profundă. Și fiecare spuneți: „Eu sunt acesta, pentru că am aflat această soție”, iar soția ta este convinsă că este ea pentru că te-a aflat pe tine. Apoi începe viața matrimonială.

Dar vouă, ca soți, cine vă dă identitatea? Sau mie personal, ca preot, cine-mi dă identitatea? Identitatea mi-o dă lumea care vine în biserică? Sau îmi aflu identitatea când primesc o recompensă pentru ceea ce fac? Sau când îmi propun un obiectiv și reușesc să-l îndeplinesc? Sau când sunt recunoscut de cineva ca fiind valoros? Sau când mă simt apreciat?

Dacă ar fi așa, înseamnă că trebuie să-mi cerșesc identitatea, să o caut, deoarece mi-o dau ceilalți. Motivul pentru care gândesc astfel constă în faptul că nu am o relație profundă și personală cu Isus.

Identitatea mea este Isus care m-a ales și este cu mine, care se folosește de glasul meu pentru a dezlega de păcate, pentru a consacra, pentru a predica.

Cine îmi dă identitatea? Sau cred că Isus îmi dă identitatea numai cât timp celebrez?

„Când celebrez, sunt glasul lui Isus care predică, sunt vocea lui Isus care consacră”, dar apoi? Unde dispare Isus?

Cine-mi dă identitatea? Adevărul nostru profund este relația personală cu Isus!

Pasiunea lui Isus pentru mine n-a scăzut față de momentul în care
m-a chemat la preoție. Eu I-am uitat glasul, dar El nu m-a părăsit. Așadar, eu încă sunt dorit și iubit de Isus. Euharistia exprimă dorința lui Isus de a Se uni cu mine. În Evanghelia după Ioan, citim: „Cu înfocare am dorit”: în fiecare Euharistie Isus are această dorință. Eu sunt căutat și dorit de Isus ca persoană singură, dar eu, personal, cum Îi răspund? Sau cui răspund? Ce glas dă astăzi sens preoției mele?

.

II. Rodul viețuirii cu Isus: pastorația

.

M-am bucurat nespus de mult că l-am invocat împreună pe Spiritul Sfânt. Am observat că în Biserica voastră lucrarea Spiritului Sfânt este mult mai bine pusă în evidență. Eu am descoperit-o treptat, de-a lungul formării mele, și doar în ultimii ani mi-am dat seama că fără ajutorul Spiritului nu putem respira creștinește.

Dumnezeu-Tatăl este în ceruri. Isus s-a înălțat la cer. Spiritul Sfânt este Cel care lucrează pe pământ. Numai în Spirit noi descoperim prezența lui Isus viu aici și acum. Fără ajutorul Spiritului Sfânt nu avem nici văz, nici auz, nu vedem prezența Mântuitorului, iar Cuvântul biblic devine o simplă cultură, cultură creștină, dar nu o credință care întâlnește inima ucenicului.

Vă mărturisesc că în parohie am instituit o listă a persoanelor care să se roage înaintea Sfântului Sacrament în timp ce eu predicam, precum și pe durata activităților parohiale importante.

De ce?

Pentru că eficiența predicii preotului și a activităților parohiale depinde numai de lucrarea Spiritului. Voi prezenta acest adevăr folosind un exemplu: în Italia, folosim un limbaj relativ la telefonul mobil. Când nu reușim să vorbim la telefon, noi spunem: „Nu avem semnal”, adică nu reușim să facem legătura. Fără Spiritul Sfânt, nu reușim să facem legătura cu Dumnezeu.

Cine dintre noi are puterea să-I poruncească: „Cristoase, vorbește-mi!”?

Numai în Spirit putem să-L ascultăm pe Isus. Isus urmărește planurile noastre și întotdeauna este la curent cu programul și cu întâlnirile noastre.

Azi, de exemplu, nu am știut ce îmi va spune Isus în tipul Sfintei Liturghii, dar am fost cuprins de emoție când am auzit textul Evangheliei (cf. Io. 15,1-7).

Dacă ieri am vorbit despre cristocentrism, în această dimineață Isus ne-a invitat: „Rămâneți în Mine” (Io. 15,4).

Cu cine stau eu toată ziua? Cu cine rămân? Cine comandă de-a lungul zilei? Isus este Domnul, sau eu sunt „domnul”?

În acest loc înțelegem că Biserica este taină.

Cu toată inima vrem să recunoaștem că Isus este prezent în mijlocul nostru și vrem să-I spunem „Isuse, Te iubesc!” cu o iubire la fel de mare ca aceea pe care
i-am declarat-o pentru prima dată unei femei, căci numai acest „Te iubesc” spus lui Isus mă va ajuta – pe mine, preot căsătorit – să o cunosc mai profund pe femeia pe care o am lângă mine.

Isus este la curent și cu meditația din această dimineață. Nu din întâmplare ne-a spus în textul evanghelic din această dimineață: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Io. 15, 5).

Când particip la unele întâlniri organizatorice ecleziale, Îl întreb: „Unde ești, Isuse? Arată-mi chipul Tău. Ajută-mă să înțeleg că Tu ești Capul”.

În timp ce re-construiți Biserica voastră după căderea comunismului, vă îndemn să porniți cu dreptul, adică s-o întemeiați pe Isus. Dar nu pe Isus vestit de la amvon, ci pe Isus vestit inimii.

Acum aș vrea să vă vorbesc despre Rodul viețuirii cu Isus: pastorația.

E indispensabil să avem un orizont al pastorației pentru a trăi bine preoția.

Noi, preoții, am putea fi foarte preocupați de o anumită inițiativă, de un anumit grup, de o anumită relație, dar e important să știm cum acel fragment al pastorației se integrează în ansamblul pastorației.

Ce sens are să străbat o bucată de drum într-o parohie, într-o slujire, dacă nu știu de unde vin și încotro merg?

Când am fost însărcinat, la nivel diecezan, să conduc pastorația preoților, de multe ori am avut senzația că aceștia purtau ochelari de cal, adică se conformau orbește sau demonstrau lipsă de interes. Preoții erau foarte buni, dar erau concentrați numai pe misiunea lor. Dacă îi întrebam „încotro mergi?” sau „ce faci?” răspundeau: „Pregătesc hramul anual!”

Când un preot răspunde astfel, înseamnă că este orb. De ce? Pentru că obiectivul său nu se poate limita doar la anul acesta sau la anul următor, ci privește un viitor mult mai îndepărtat.

În urmă cu mai mulți ani am consultat în jur de 20 de tratate despre pastorație și am rămas dezamăgit constatând că pastorația era definită ca fiind „Biserica în starea ei de organizare” și că din acea definiție lipsea Subiectul.

Ce este pastorația?

Este prezența eficientă a lui Isus! Cu alte cuvinte, Înviatul, Prezentul, Păstorul – prin trupul Său, care este Biserica – spală picioarele pentru ca toți să aibă plinătatea vieții care a început încă din această viață.

Pastorația nu-i un obiect, o putere sau o organizație, ci este o Prezență.

Organizația a înghițit misterul lui Cristos. De ce? Pentru că noi am ajuns să considerăm misterul Său ca fiind ceva cert, ca aparținând arhivei culturale, titlurilor. Însă pastorația este o Prezență: este prezența Trupului lui Cristos, care este Biserica. Pastorația derivă din cuvântul păstor, iar Păstorul este Isus. Preotul doar Îl reprezintă. Dar când eu, preotul, pun în practică „pastorația mea”, deja m-am deconectat de la Izvor.

Încercați să vă pregătiți predica duminicală încă de luni, punându-vă următoarea întrebare: „Isuse, ce vrei să spui prin acest Cuvânt? Cum le-ai explica Tu ce ai pe suflet acestor credincioși?” Astfel, noi, preoții, Îi permitem Spiritul Său să ne facă Cuvânt.

Pastorația este activitatea lui Isus Păstorul care lucrează prin tot Trupul Său, care este Biserica; pastorația este lucrarea directă a lui Isus.

Străbătând Italia, am participat la diverse întruniri, iar gazdele îmi spuneau: „Începem: În numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului Sfânt. Amin” Cu un semn al crucii ne-am făcut datoria față de credință, față de Sfânta Treime, dar acum decidem noi. Altfel spus, recitam rugăciunea de la începutul întâlnirii pentru a ne face datoria față de credință, dar apoi comandam noi.

Adevărul este că, după fiecare punct discutat la întâlnire, ar trebui să-L întrebăm: „Isuse, Tu ce crezi despre acest lucru? Ai un Cuvânt care poate face lumină asupra acestei probleme?”

Când aveam, în parohie, Întâlnirea cu consiliul pastoral, o țineam duminica după-amiază, întreaga după-amiază. Și începeam cu o oră și jumătate de adorație pentru a le transmite tuturor următorul mesaj: parohul este Isus, iar noi trebuie să fim în sintonie cu El pentru a vorbi între noi.

Cine este parohul în parohia în care eu slujesc? Sunt eu, sau este Isus?

Isus lucrează prin tot Trupul Său, Biserica. Noi suntem preoți pentru că suntem parte din acest Trup, nu suntem deasupra Trupului. Pentru că sunt botezat, deci fiu al lui Dumnezeu, eu, preotul, exercit în mijlocul vostru această slujire.

Întreaga comunitatea creștină este subiect al pastorației, pentru că fiecare este în Trupul lui Isus, Biserica, și a fost creat pentru a-L face prezent pe Isus, care lucrează și mântuiește lumea.

Fiecare botezat este subiect activ al pastorației pentru lume.

Vă rog să nu faceți greșelile pe le-am făcut în Biserica latină: creștinii noștri sunt alăptați pe viață, deoarece la noi se face catehismul pentru copii, apoi pentru adolescenți, tineri, logodnici, căsătoriți, văduvi, bătrâni, încât toți așteaptă doar să primească, și apoi comentează: „Preotul nu face nimic pentru noi”.

Însă când se vor decide să meargă în întâmpinarea fraților, să ducă și la alții Cuvântul? Căci dacă un botezat este legat la Lumină, trebuie să ilumineze; dacă e legat la Izvorul-Cristos, apa vie, trebuie să astâmpere setea celorlalți, cel puțin să le dea o picătură de apă; dacă a întâlnit căldura iubirii lui Dumnezeu, a lui Isus, nu poate să nu transmită nimănui această căldură.

În schimb, noi am creat doar „creștini întreținuți pe viață”.

Tocmai din această cauză, în parohie, împreună cu colaboratorii mei, am luat o decizie foarte importantă: catehismul era bine făcut, apoi însoțeam adolescenții. Dar când începeau clasa a IX-a, deși încă erau adolescenți, le spuneam: „Acum nu mai puteți fi doar întreținuți, ci trebuie să învățați cum să-i hrăniți voi pe ceilalți, cum puteți să-L vestiți pe Isus colegilor de clasă”.

Altfel spus, exact așa cum, în măsura în care cresc, fiii învață să stingă becul, să închidă robinetul, să încuie ușa, să meargă cu bicicleta, tot astfel trebuie să învețe să dea mai departe, să transmită credința. Prin urmare, să creăm creștini normali, nu întreținuți! Să formăm creștini capabili să dea mai departe. Iar „a da” nu înseamnă numai a-l ajuta pe preot în parohie, ci a vesti credința colegilor de la școală, de la locul de muncă, celor cu care se distrează, adică tuturor celor cu care relaționează.

Cum îl poți vesti pe Isus colegilor de la școală, de la locul de muncă?

Nu putem avea creștini „îngrășați” cu Evanghelia, în timp ce alții mor de foame după Cuvânt.

Subliniez că întreaga comunitate este subiect evanghelizator, subiect al pastorației. Și spun aceste adevăruri cu putere, pentru că Conciliul Vatican al II-lea a luptat pentru a le promova. De fapt, în LG scrie că subiectul pastorației este Biserica. Însă noi ne-am îndepărtat de acest adevăr, limitând pastorația numai la ceea ce face preotul, dar o mare parte din activitatea sa nu are nicio legătură cu Isus.

Comunitatea este subiect al pastorației. Acest fapt nu înseamnă că laicii trebuie să facă ceva asemănător cu ceea ce fac preoții. Să ne amintim că Dumnezeu a creat bărbatul și femeia după chipul și asemănarea Sa, deci nu preoții îi fac pe creștini după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Isus este prezent în lucrarea pastorației cu toată ființa Sa. Pentru a explica acest mister folosesc exemplul țevilor care duc apa în tot orașul: ele sunt răspândite în tot teritoriul; nu se văd, dar eu pot deschide robinetul fără să mă gândesc de unde vine apa. Tot așa și Isus: e mereu prezent în tot teritoriul, în întreaga realitate a pastorației Bisericii.

În ce fel e prezent Isus? Prin Cuvântul Său viu și actual, scris sau transmis prin viu grai, un Cuvânt pe care El îl oferă fiecărui om, pentru ca întreaga comunitate să devină Cuvânt.

Am văzut eficiența pe care a avut-o în parohie educarea persoanelor și a soților ca să trăiască în legătură directă cu Cuvântul. Când mă plimbam pe străzile orașului, îi întrebam pe credincioși: „Ce ți-a spus Isus în această dimineață?”

Din păcate, noi – preoții – nu credem că Isus e viu și vorbește fiecărui om. Teoretic știm că așa este, dar în practică arătăm că Isus lipsește din inima și din acțiunile noastre. Însă adevărul este că Isus vorbește și instruiește persoanele!

Ceea ce voi spune în continuare nu este rodul studiului, ci este rodul experienței personale. Când am fost rector la Seminar, cel mai frumos lucru pe care
l-am trăit a fost să admir felul în care Isus lucra în fiecare seminarist: „Isuse, l-ai ajutat să înțeleagă în felul acesta, i-ai atins inima, în sfârșit, i-ai dat energie”. Și văzând ceea ce Isus face în seminariști, eu – ca rector – am înțeles că trebuie să-L urmez pe Isus și să-i ofer seminaristului acele indicații care-l ajutau să-I răspundă.

Isus se interesează de fiecare dintre noi.

Dragi frați, ca preot cu experiență, trebuie să vă spun că sunt obosit să tot aud afirmații golite de sens, precum: „Cristos a murit pentru noi”. Dar tu, simți că Isus te iubește? Cum îți influențează viața faptul că El te iubește până la a muri pentru tine? Căci faptul că Isus te iubește până la a muri pentru tine l-a amintit chiar El, în timpul Sfintei Liturghii din această dimineață.

Dacă noi nu vom comunica Viața, vom crea o lungă tradiție creștină, dar nu vom contribui la transformarea lumii și a Bisericii.

Isus este activ prin Cuvântul Său. Dar nouă, preoților, ne este dificil să-l punem pe fiecare credincios în legătură cu acest Cuvânt.

Cum am putea transmite Cuvântul credincioșilor? De exemplu, pe telefonul mobil putem găsi Evanghelia zilei. Pe câți credincioși i-am învățat să citească de pe telefonul mobil Evanghelia zilei, ca să audă Cuvântul Său? Din păcate, noi, preoții, suntem mai nerăbdători să le vestim „anunțurile noastre”: amintiți-vă că mâine avem întâlnire curatorală. Dar pe Isus care vorbește, îi învățăm să-L asculte?

Acum nu avem timp. Îl vom asculta altă dată.

Pastorația o face Isus! Noi, preoții, ar trebui să fim în sintonie cu Isus. Experiența m-a învățat că pastorația înseamnă să mă convertesc în fiecare zi; astfel, tot ceea ce văd în jurul meu devine o provocare continuă.

Când mi-am încheiat misiunea la CEI, am crezut că urmează să fiu copleșit de toate situațiile din parohie. Parohia avea 16.000 locuitori, din care 60% erau practicanți. Mă întrebam cum voi putea să-i ascult pe toți și apoi să particip la toate devoțiunile și sacramentaliile. Credeam că-mi voi pierde firul vieții spirituale. În schimb, am văzut că toate acestea au devenit ocazie pentru a continua să mă convertesc. Numai bucuria de a vedea că Isus e implicat activ în parohie m-a ajutat să mă convertesc mereu.

Acum vă întreb: „Știți că Isus e viu și e foarte implicat în parohia voastră?” Prezența Sa în chivot ne dovedește cât de mult Se interesează de toți cei din parohie.

Isus se interesează de mirenii din parohie prin Cuvânt, deoarece Cuvântul îi permite creștinului să fie „Cuvânt”. Însă creștinii noștri au înțeles greșit acest adevăr: „Ascultăm Cuvântul ca să vorbim”. E limpede că preotul e chemat să facă asta, pentru că e învățător. Dar creștinii noștri nu sunt chemați să predice, ci sunt chemați să fie „Cuvânt întrupat, Cuvânt-pildă, Cuvânt care-i ajută pe alții să guste că Dumnezeu este iubire”. Centrul întregii mântuiri este „Dumnezeu este iubire”.

După părerea voastră, cum trebuie să evanghelizeze creștinii în afara bisericii?

Pentru a răspunde, folosesc următoarea analogie. Într-o zi, în parohie, o doamnă a făcut o prăjitură foarte bună. Și-a invitat prietenele: „Veniți să vedeți ce prăjitură bună am făcut. Am luat aceste ingrediente, le-am amestecat, am așteptat, am adăugat, am pus la copt… uitați ce minunată a ieșit. Nu vi se pare că e frumoasă? Vă mulțumesc că ați venit să o vedeți. E important că ați fost prezente, e suficient că ați văzut prăjitura.” Însă nu! Dă-le să o guste!

Din păcate, cam așa se comportă și preotul: „Veniți, dragi credincioși! Să vă explic: Dumnezeu este iubire, Isus a murit pentru noi, ne dă Trupul Său din iubire, și atât”. Dar nu-i suficient, pentru că, odată ieșiți din biserică, creștinii trebuie să-i ajute pe toți cei pe care-i întâlnesc să guste iubirea. Căci a evangheliza înseamnă a-i ajuta pe alții să guste iubirea.

Una dintre nenumăratele inițiative luate împreună cu familiile a fost următoarea: evanghelizarea vecinilor. Dar cum se poate evangheliza într-un bloc cu patru etaje? De exemplu, într-o duminică, după prânz, invitați-vă vecinii să vină la voi la o bucată de tort. La întrebarea lor: „E vreo sărbătoare, vreo aniversare?”, voi le puteți răspunde: „Nu, v-am chemat pentru că ne bucurăm că sunteți vecinii noștri”.

Așa-i putem ajuta pe alții să guste iubirea. Dumnezeu este Iubire total gratuită, dar noi nu știm surprinde pe nimeni prin gratuitate.

„De ce m-ai sunat?”

„Numai ca să te salut.”

„Credeam că vrei să-mi ceri ceva”.

Am ajuns să facem fiecare mișcare numai din interes, numai căutând profit. Însă Dumnezeu este iubire gratuită. Toți, dar mai ales laicii, sunt chemați să fie acest cuvânt: iubire gratuită.

În următoarea prelegere voi sublinia darul special pe care-l au soții în acest context: de a fi cuvânt întrupat, iubire întrupată.

Isus este Cuvânt, iar El nu vorbește numai în biserică, ci și în afara ei. Isus le vorbește credincioșilor prin preot, dar și fără preot. Pe lângă faptul că vorbește, oferă și semne concrete de viață: prin semnul botezului îi unește cu Sine pe fiii omului ca să-i facă Trupul Său.

Printre cuvintele care au fost „golite” de sens avem și expresia: „Noi suntem Trupul lui Cristos”. Ce înseamnă această expresie din perspectiva pastorației? Să ne gândim la semnul mirului: darul Spiritului Său, al respirației Vieții Sale, apoi la semnul Euharistiei, darul Trupului Său pentru a face din noi toți un singur Trup în El, la semnul spovedaniei, pe care eu îl definesc „Ca niciunul să nu se piardă”. Acest semn exprimă voința permanentă a lui Isus care nu vrea să se piardă niciunul și care spune: „În orice caz, Eu te iert, Eu nu vreau să te pierd”. Apoi semnul Maslului, care este darul apropierii lui Isus viu de cei ce suferă. În Italia, acest sacrament aproape că nu se mai administrează.

De unde trebuie să începem, dacă noi toți suntem Trupul lui Cristos? Oare trebuie să așteptăm ca Isus să meargă să-i administreze Maslul celui care suferă? Sau și eu – Trup al lui Cristos – sunt atent față de cei ce suferă?

Adevărul este că noi, preoții, ar trebui să educăm comunitatea creștină să fie atentă față de cei ce suferă. Căci sacramentul, mai înainte de a fi ungerea bolnavilor, ar trebui să fie ungerea celor în suferință cu iubirea comunității. Ar trebui să-i ajutăm pe tineri să-i viziteze pe cei ce suferă, să învețe să–și exprime apropierea față de cei bolnavi. În schimb, noi, Biserică „bine organizată”, L-am însărcinat pe Isus, în persoana preotului, să fie aproape de cei bolnavi. Însă întreaga comunitate ar trebui să le fie aproape.

Acestea sunt cele cinci semne lăsate pentru ca fiecare creștin să fie semn.

Nu din întâmplare Conciliul Vatican al II-lea numește Biserica „toată sacrament”. Așadar, fiecare creștin e chemat să trăiască aceste semne ca să fie semn pentru cei din jurul său.

Pe lângă aceste cinci semne, avem alte două semne – căsătoria și preoția – lăsate pentru ca întreaga Biserică să fie semn. Scopul Preoției este ca Biserica să fie semn. Altfel spus, preoția noastră este rânduită să-i ajute pe toți cei botezați să își trăiască dimensiunea sacerdotală.

Slujirile și carismele nu sunt mai presus de comunitate, ci sunt în slujba comunității, ca să o ajute să se maturizeze ca Trup al lui Cristos.

Să ne gândim la unul dintre titlurile din antichitate date papei: Servus servorum Dei, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu.

Isus-Preotul este rânduit pentru slujirea preoției comune, Isus-profetul este rânduit pentru slujirea unui popor de profeți. Scopul pastorației este de a ajuta comunitatea să devină Trupul lui Cristos.

Pastorația este calea sfințirii noastre.

Nu poți însoți un fiu care fuge, dacă tu șezi. Nu poți însoți o comunitate pe calea maturizării, dacă tu rămâi pe loc. Tu, preotule, nu poți rămâne pe loc la nivel spiritual. Nu poți spune: „Raportul meu cu Isus este o idee frumoasă, dar prefer să rămân așa cum sunt, să nu mă schimb.” Dacă judec astfel, cum pot ajuta comunitatea să sporească în iubire față de Isus? Dacă eu celebrez numai de dragul de a celebra, dar nu celebrez din iubire pentru Isus, cred că voi reuși să transmit substanța credinței credincioșilor? Credincioșii doar vor participa la Liturghie.

Bisericile Orientale au o bogăție liturgică extraordinară. Când m-am pregătit să vă prezint aceste meditații, de mai multe ori am citit textul Liturghiei bizantine și am rămas uimit: în ritul vostru am descoperit mult mai multe expresii care cântă iubirea lui Dumnezeu decât în ritul latin.

Întorcându-mă la textul evangheliei din această dimineață, citind unele paragrafe din Liturghier, la un moment dat am găsit această expresie: Tu, care mă privești și Te îngrijești de mine. Nu-mi amintesc cuvintele exacte, dar m-am gândit că, în timpul Liturghiei, Isus stabilește un raport personal cu fiecare participant, iar eu sunt cu mintea și cu inima în altă parte. Da, cu gura eu recit sau cânt aceste expresii, dar cu inima eu „cânt” cu totul altceva.

Liturghia voastră este izvor de sfințenie. Pastorația este cale de sfințenie. Isus este în centrul pastorației ca izvor al unității interioare a vieții de toate zilele.

Gândiți-vă, ca preoți, cât de multe lucruri faceți de dimineața până seara. Dar care este firul conducător al acestor activități? Ce le unește pe toate? De ce în fiecare seară sunt epuizat, dar și gol sufletește?

Motivul este că n-am avut acest fir conducător, adică nu m-am raportat la Isus de-a lungul întregii zile.

Gândiți-vă cât de mult unește în viața voastră faptul că aveți o soție și fii: „Trebuie să merg, trebuie să fac, mă așteaptă…” În toate acțiunile voastre aveți un fir conducător.

Dar ca preot, care e firul meu conducător? Iată de ce este important să-i redăruim lui Isus centrul vieții noastre. E hotărâtor acest lucru. Noi, preoții, trebuie să alegem între a fi birocrați, angajați ai Bisericii, sau a fi inimi iubitoare împreună cu Cristos.

Întrebarea pe care Isus i-a adresat-o lui Petru rămâne mereu fundamentală: „Mă iubești? Dacă Mă iubești, paște oile Mele!” Dacă nu Mă iubești, vei fi un simplu angajat.

.

III. Preoția și Căsătoria

Tema acestei prelegeri este Preoția și Căsătoria.

Vă mărturisesc că eu nu cunosc contextul vostru teologic și, prin urmare, unele aspecte pe care le voi prezenta ar putea fi mai dificile pentru voi. Dar tot ceea ce voi spune este predat în unele facultăți de teologie: mă refer la dimensiunea nupțială a omului în Sfânta Scriptură.

În această perioadă, la PUG, un biblist coordonează toate tezele de doctorat care scot în evidență dimensiunea nupțială în Biblie. Această dimensiune este prezentă și în unele scrieri ale Papei Benedict al XVI-lea, dar și în unele texte despre Teologia trupului ale Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea. Chiar și unii teologi din Biserica Ortodoxă, precum Pavel Florenski, au aprofundat această temă. Însă, mai presus de toate, ne luminează istoria spirituală a marilor mistici. V-ați întrebat vreodată de ce misticii se raportează exact la raportul mire-mireasă în viața mistică?

Parcurgând scrierile Sfântului Ioan al Crucii, sau cele ale lui Charles de Foucauld, putem vedea felul în care se naște în viața mistică structura noastră nupțială, precum și faptul că suntem chip și asemănare. Acest fapt nu înseamnă că trebuie să căutăm în Dumnezeu masculinul și femininul, căci masculinul și femininul sunt numai un mod sărac în care Dumnezeu a vrut să exprime unitatea totală și deosebirea totală în iubire a Sfintei Treimi.

Mă emoționează Imnurile liturgice ale Sfântului Ioan al Crucii, căci sunt pline de aspectul nupțialității. De asemenea, textele folosite în ritul latin cu ocazia consacrării bisericilor amintesc foarte des raportul mire-mireasă: Dumnezeu-Mirele, Biserica-mireasa.

Să ne gândim la incluziunea nupțială din Biblie: de la crearea bărbatului și a femeii, în Cartea Genezei, până la Cartea Apocalipsei: „Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei” (21, 2).

Pentru mine, înțelegerea acestui mister a fost un drum dificil, pentru că, eclezial, m-am născut și am crescut într-o perioadă în care nu era frumos să se vorbească de Cristos-Mirele. Titlul Cristos-Mirele era potrivit numai pentru călugărițe, care, neavând la dispoziție un mire, puteau să-l numească Mire pe Isus.

Tema nupțialității, inclusă în Sfânta Scriptură, este extrem de bogată; este prezentă și la unii profeți. De exemplu, Osea ne povestește despre o iubire nupțială dincolo de limite: profetul iubește, se căsătorește și rămâne cu o desfrânată. Și profetul Isaia dezvoltă această temă: „Şi în ce chip se însoțeşte flăcăul cu fecioara, Cel ce te-a zidit Se va însoţi cu tine, şi în ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa Se va veseli de tine Dumnezeul tău!” (Is. 62,5)

În Noul Testament constatăm că singurul titlu pe care Isus și-l atribuie este cel de Mire. El niciodată nu s-a autointitulat Preot, și nici consacrat, cu excepția faptului că am interpreta astfel cuvântul Mesia, unsul Domnului.

Să ascultăm versetele din NT în care Isus vorbește despre Sine numindu-Se Mire: „Şi Isus le-a zis: Pot oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei?” (Mt. 9, 15), „Şi Isus le-a zis: Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei?” (Mc. 2,19)

Mai mulți teologi în lumea latină subliniază aceste lucruri.

Evangheliile au o amprentă nupțială puternică. Există comentarii exegetice la Evanghelia după Ioan în totalitate în cheie nupțială. Există o dimensiune nupțială și-n Evanghelia după Matei, în pilde.

V-am prezentat această introducere cu scopul de a vă provoca cu următoarea întrebare: „Când și unde a instituit Isus Căsătoria?”, căci încă unii sunt de părere că la nunta din Cana Galileii. În schimb, dacă întrebăm când și unde Isus a instituit Preoția, toți răspund imediat: în Cenaclu.

Pentru mine a fost o surpriză să parcurg unele studii de teologie, în particular textele unui teolog numit Giorgio Mazzanti. Fiind un pasionat al Părinților Bisericii, acesta interpretează toate sacramentele în cheie nupțială, pe baza citatelor din Sfinții Părinți. Acest teolog subliniază că atât Preoția, cât și Căsătoria au fost instituite la Cina cea de Taină. Ultima Cină este locul întemeierii efective a Preoției și a Căsătoriei, dar și al Fecioriei. Lucrarea creatoare a bărbatului-femeii a lui Dumnezeu este împlinită la Cina cea de Taină.

În bărbat-femeie este ascuns Planul mântuirii. În una caro bărbat-femeie era întipărit planul răscumpărător al una caro a lui Dumnezeu cu omenirea. De fapt, Părinții Bisericii și teologii nu au dubii în privința dimensiunii nupțiale a Întrupării.

Euharistia realizează Căsătoria: Euharistia împlinește una caro din Întrupare.

La Întrupare, Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu omenirea formând una caro (un singur trup). În Euharistie, Cuvântul vrea să realizeze una caro cu fiecare persoană. Este extraordinar! Euharistia poate fi doar contemplată.

Din punct de vedere uman, Euharistia este absurdă.

Când stați în adorație, ați încercat să-i spuneți acelei Pâini: Tu ești Dumnezeu? Iar când vă împărtășiți cu acea bucată de Pâine, ați spus vreodată: Tu ești Dumnezeu? Și ați auzit că vi s-a răspuns: „Cine Mă vede pe Mine, Îl vede pe Tatăl”?

Ce fel de Dumnezeu este acesta?

În Euharistie se realizează – așa cum spune sfântul papă Ioan Paul al II-lea – „împlinirea Întrupării”. Mesajul Euharistiei este: „Vreau să mă unesc cu tine!”

Un părinte al Bisericii spune: „Când mă unesc cu Trupul euharistic, Trupul lui Cristos este în mine și eu sunt în El; sângele Său este în mine, sângele meu este al Său; Spiritul Său este în mine, iar spiritul meu este în El”.

Voi – preoților căsătoriți – puteți intui mai mult decât noi, cei necăsătoriți, adevărul afirmației de mai sus, căci voi ați experimentat ce înseamnă a face dragoste, a fi un singur trup: foarte îmbrățișați, foarte uniți, foarte strânși, foarte frumoși, însă oricât de mult ați fi uniți, rămâneți doi. Doi care, în acel moment de unire maximă, experimentează și mai mult deosebirea, căci, în actul conjugal, bărbatul trăiește mai deplin bărbăția sa, iar femeia descoperă în profunzime feminitatea ei.

În una caro dintre soți avem plinătatea unității și plinătatea deosebirii.

Însă atunci când ne împărtășim, nu mai suntem doi, ci Una!

Ce iubire nespusă!

Isus ajunge până la a Se face Pâine pentru a-mi vesti unitatea escatologică infinită, pentru că unitatea mea cu Isus-Euharistie (Isus la împărtășanie) este numai prevestire a unității definitive escatologice.

Acum înțelegem că este adevărat că Isus a instituit Preoția la Cina cea de Taină, dar este la fel de adevărat că la Ultima Cină a trăit nunta deplină cu fiecare dintre noi.

Isus a dorit, la Cina cea de Taină, să ne arate întreaga Sa putere de Preot, dar și de Mire. Ce fel de iubire a dorit Isus să ne comunice la Cina cea de Taină? Toți știm că Ultima Cină este prevestirea răstignirii. De fapt, mulți Părinți ai Bisericii numesc Crucea patul nupțial.

Ce este Crucea?

„Iată Trupul Meu pentru a-ți vesti iubirea Mea! Trup în întregime dat/jertfit pentru a-ți arăta iubirea Mea”.

Isus vrea să ne comunice de-a lungul timpului această putere a iubirii, comunicată la Ultima Cină și din înaltul Crucii. El rămâne în mijlocul nostru ca Mire ce nu părăsește omenirea, ci vrea s-o unească cu Sine ca Trup al Său. De fapt, Botezul este voința Sa de a uni acea persoană cu Trupul Său.

La Cina cea de Taină Isus a vrut să facă cunoscută această iubire în mod concret prin Preoție și prin Căsătorie.

Pe de o parte, El vrea să fie prezent în omenire și pentru omenire în calitate de Mire prin persoane de El alese și la aceasta rânduite. Mă refer la dimensiunea preotului ca Mire al comunității: El vrea să continue să fie prezent ca Mire al comunității.

Nu întâmplător, în ritul latin, consacrarea episcopală este copiată dintr-un rit matrimonial. Când episcopul se prosternează, peste el este pus evangheliarul. Acest gest copiază gestul velatio^[1] din ritul Căsătoriei.

Apoi, inelul episcopului este un simbol al inelului nupțial, căci nu are alte semnificații în ritul latin. Isus vrea să fie prezent ca Mire al comunității, care îi iubește pe toți și pe fiecare până la a-Și da viața; vrea să fie prezent ca unicul Mire.

În Pastores dabo vobis, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea scrie: „Dăruirea lui Cristos Bisericii, rod al iubirii Sale, este marcată de acea dăruire de la început, care e tipică mirelui față de mireasă… preotul e chemat să fie imagine vie a lui Isus, Mirele Bisericii. În mod clar el rămâne mereu o parte a comunității în calitate de credincios, dar în baza configurării sale la Cristos, Cap și Păstor, preotul se găsește în poziție nupțială înaintea comunității. Preotul este chemat, în viața sa spirituală, să retrăiască iubirea lui Cristos-Mirele față de Biserica-Mireasă cu o duioșie care se îmbracă și-n nuanțe…”.

Voi, ca preoți căsătoriți, aveți un model al felului în care se iubește o soție, al felului în care se iubește parohia.

Pe de o parte, Isus vrea să fie prezent ca Mire al Bisericii, iar pe de altă parte vrea să dea chip întrupat iubirii Sale prin persoane care au vocație la viața nupțială, la iubirea Sa nupțială pentru omenire, la dăruirea de sine Bisericii ca să o unească cu El.

Privind imaginea pe care v-am pregătit-o, puteți observa că în partea stângă este reprezentat raportul preotului cu Euharistia.

Ca întotdeauna, subiectul fiecărui sacrament este Isus.

Putem observa prezența lui Isus în poziția „în stare de evadare” pentru a sublinia că El este prezent, dar nu se vede. Isus, prin preot, spune: „Acesta este Trupul Meu”; este reprezentată aici prezența lui Isus-Mirele care Se dăruiește.

În partea dreaptă, jos, este tot Isus, care prin soți comunică următorul mesaj: „Aceasta este iubirea Mea”.

Dragi frați preoți căsătoriți, în această imagine sunt reprezentate două sacramente și două misiuni specifice!

Pentru voi, linia de sosire ar fi să ajungeți să vă cinstiți Căsătoria la fel de mult pe cât cinstiți Preoția. Căci nu-i mai importantă Preoția decât Căsătoria. Există o prezență a lui Isus în preot și există o altă prezență a lui Isus în Căsătorie: două daruri complet diferite.

Preotul este consacrat în unicitatea sa, unul câte unul, pentru că, în comuniune cu episcopul, acolo unde se află, reprezintă unicul Mire, singurul Învățător și singurul Păstor.

În schimb, la căsătoria voastră a fost consacrată relația: soția, în măsura în care este în relație cu soțul ei, și soțul, prin relația cu soția.

În Italia, a fost publicată o teză de doctorat cu următorul titlu: Căsătoria este consacrare.

În ritul latin, astăzi, se evidențiază și mai mult revărsarea Spiritului Sfânt. Nu numai papa Francisc, în mai multe numere din AL, ne amintește acest adevăr, ci a făcut-o și sfântul papă Ioan Paul al II-lea: „Spiritul pe care Domnul îl revarsă le dă o inimă nouă și face pe bărbat și pe femeie apți de a se iubi așa cum ne-a iubit Cristos” (FC, 13).

Când predic aceste adevăruri simt o mare neliniște. De ce? Pentru că toți sunt de acord că este extraordinar ca un om să rostească cuvintele consacrării: „Acesta este Trupul Meu”. Dar cei mai mulți nu-și dau seama că a spune: „Aceasta este iubirea lui Cristos” este la fel de extraordinar.

Papa Paul al VI-lea explica cuvântul „așa cum” din expresia „Soții sunt chemați să iubească așa cum iubește Cristos” îndemnându-i pe soți să fie atenți că acest „așa cum” nu este un așa cum care imită, adică soții nu trebuie să spună: „Trebuie să căutăm să iubim așa cum iubește Cristos. Nu! Ci adevărul este că puterea iubirii lui Cristos locuiește în voi, soții”. Soții au puterea de a comunica iubirea lui Dumnezeu, de a transmite iubirea lui Isus fiecărei persoane.

Pornind de aici, mă gândesc la un preot căsătorit. El singur poate consacra. Însă el, împreună cu soția sa, toate persoanele pe care le întâlnesc pot să le ajute să fie părtașe la felul în care Cristos iubește.

În zilele noastre, vedem cât de mult ideologia genului atacă și distruge Căsătoria. Și ne aflăm doar la începutul procesului de distrugere a Căsătoriei.

Ce-i îndeamnă Biserica pe soți, având în vedere comoara pe care ea o posedă prin faptul că știe că bărbatul și femeia sunt creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, deci sunt locul manifestării iubirii lui Cristos pe pământ?

Din păcate, noi, preoții, le spunem soților doar: „Iubiți-vă”, crezând că idealul Căsătoriei presupune ca ei „să reziste împreună”. Noi încă n-am înțeles ce înseamnă „profanarea Sacramentului Căsătoriei”. Profanarea Căsătoriei nu se limitează doar la trădarea soțului/a soției, ci constă în faptul că sacramentul căsătoriei nu este văzut ca fiind Sacrament, ca fiind locul în care Cristos Se comunică pe Sine în iubirea Sa.

Semnificația celor două sacramente

Preotul este semnul Mirelui Isus, este unic. Fecioria este așezată în această împrejurare pentru că pune în evidență cine este Mirele definitiv. Preotul este sacramentul Mirelui, iar soții sunt sacramentul iubirii nupțiale a lui Cristos.

Când vei învăța tu, preot căsătorit (ori mirean căsătorit), atunci când soția te îmbrățișează și face dragoste cu tine, că acest fapt este și un mic semn al felului în care te iubește Cristos? Prin gestul ei, acea femeie îți comunică iubirea lui Cristos. Iar tu, soțul ei, la rândul tău, ești chemat să-i comunici iubirea lui Cristos.

Cât de mult o iubește Cristos pe soția mea? Dacă El o iubește atât de mult, eu ce trebuie să fac pentru ea?

Iar soției preotului trebuie să-i vestim cât de mult îl iubește Cristos pe soțul ei, care este preot. Și atunci, ea își va da seama că niciodată nu face suficient de mult pentru soțul ei.

Mă gândesc și la exemplul pe care voi, preoți căsătoriți, sunteți chemați să îl dați altor familii, altor perechi de soți.

De ce preoții sunt „puțini”?

Pentru că nu toți bărbații sunt chemați să fie preoți.

Dar Isus a dorit multe sacramente ale căsătoriei, pentru că El a dorit ca iubirea Sa iubitoare să locuiască în mijlocul lumii, pe străzi, prin case, la locurile de muncă.

Euharistia stă în Biserică. Cristos care iubește stă în fiecare casă unde se află un sacrament al căsătoriei. Dar prea puțini cunosc acest adevăr.

Ne întrebăm despre cum să evanghelizăm în zilele noastre.

Să ne gândim ce înseamnă să-L repunem pe Cristos în centru. Să începem noi, preoții, să cinstim prezența lui Isus în fiecare sacrament al căsătoriei.

Papa Francisc, în AL, de cinci ori vorbește de prezența lui Isus în fiecare sacrament al căsătoriei. La începutul capitolului al IV-lea, scrie: „Vreau să-L venerez pe Isus prezent în fiecare pereche de soți”.

Câți dintre noi Îl cinstesc pe Isus prezent în sacramentul căsătoriei?

Îl recunoașteți prezent în raportul dintre voi și soțiile voastre?

Sper ca niciunul să nu spună: „Cum putem să-L vedem pe Isus în unele perechi de soți?” Căci Isus ar putea răspunde: „Cum Mă pot vedea pe Mine oamenii în unii preoți?”

Nu putem privi la felul în care se comportă soții pentru a ne vesti credința.

Familiilor din parohie, cu ocazia Crăciunului – având în vedere că în parohie era o importantă tradiție a construirii Ieslei de Crăciun – le explicam că nicio Iesle de Crăciun nu trebuie să fie cinstită mai mult decât e cinstit Isus prezent în fiecare sacrament al Căsătoriei. Pentru că în Iesle se află statuile, dar nu-i prezent Isus înviat; dar în fiecare Sacrament al Căsătoriei – chiar dacă nu este cunoscut și iubit – Isus este prezent așa cum a fost prezent la Betleem. Apoi, le mai spuneam: „Întorcându-vă acasă și trecând pe lângă o familie, în inimă, salutați-L pe Isus prezent în acei soți fără să ziceți nimic. Dar voi, credincioșii care știți că odată cu celebrarea Căsătoriei Isus este prezent în soți, cinstiți-L!”

Pentru mine, un preot celibatar, perechea de soți este semnul permanent al faptului că Isus mă iubește.

„Îmi amintesc că în urmă cu puțin timp am ieșit la plimbare cu o pereche de soți. La un moment dat, trotuarul a devenit mai strâmt, iar eu, din mijlocul lor, am trecut în spatele lor. Astfel am văzut cum el a întins mâna spre soția sa și au început să se plimbe împreună (ținându-se de mână). Frumos. Iar cuvântul care mi-a răsunat în inimă a fost: „Și mai mult Eu te țin de mână”.

Sacramentul Căsătoriei este pentru toată Biserica, inclusiv pentru cei consacrați celibatari.

Pentru mine, a-L restitui Bisericii pe Isus, sau, mai bine zis, a-I restitui lui Isus Biserica, înseamnă a reda spațiu adevărului semnelor Sale, care sunt sacramentele.

Gândiți-vă mereu la iubirea lui Isus, gândiți-vă mereu la Euharistie și
întrebați-vă: mă pot gândi eu, paroh, că singur, în parohie, Îl pot exprima pe Isus care iubește? Ce aroganță dacă aș avea această convingere!

„Am nevoie de soți care să îmbrățișeze persoanele pe care le întâlnesc; am nevoie de priviri duioase, care să întâlnească alte persoane; Isus are nevoie de cineva care să-i asculte pentru El pe cei care au nevoie”.

În acest loc vedem complementaritatea dintre Preoție și Căsătorie.

Cuvântul complementaritate nu l-am inventat eu, căci papa Francisc l-a folosit de mai multe ori. Complementaritate înseamnă că sunt două misiuni, în totalitate diferite, dar în vederea aceleiași misiuni.

Dragi frați preoți căsătoriți, permiteți-mi să vă spun că soțiile voastre nu sunt rânduite să vă ajute să trăiți mai bine preoția voastră! E adevărat că voi, preoții, aveți o misiune ca preot, însă la fel de adevărat este că, împreună cu soțiile voastre, voi aveți o altă misiune. Nu desconsiderați, nu înjosiți misiunea pe care o aveți împreună cu soțiile voastre!

Dacă veți ține seama de misiunea pe care o aveți împreună cu soțiile voastre, vă veți da seama că vi se deschide o altă perspectivă a pastorației.

Întâlnirea celor două misiuni: a preotului și a soților

Pe ce se bazează, din punct de vedere teologic, complementaritatea preot-soți?

Se întemeiază pe un aspect uitat. Nu știu dacă în Bisericile Orientale aceste aspecte sunt vii sau moarte, dar în Biserica Latină sunt aproape moarte, îmbălsămate în arhive, în documentele pontificale, în unele texte din Conciliul Vatican al II-lea, dar nu au eficiență în pastorație.

Se pornește de la următorul principiu: prin Botez, toți creștinii – toți botezații – sunt părtași la dimensiunea sacerdotală, profetică și regală a lui Isus. Isus a vrut să alcătuiască Biserica – Trupul Său – ca să continue în lume dimensiunea Sa sacerdotală, profetică și regală. Cred că este limpede și pentru voi acest aspect.

Urmează o trecere care este foarte puțin cunoscută, mai cunoscută de preoți, și mai necunoscută de soți: „Sacramentul preoției specifică dimensiunea sacerdotală, profetică și regală”, adică preotul trăiește în mod special dimensiunea sacerdotală, profetică și regală a lui Isus.

Dar iată surpriza: și prin Căsătorie are loc o specificare a dimensiunii sacerdotale, profetice și regale a lui Isus. Soții nu sunt numai doi botezați, ci sunt un subiect nou, un subiect sacramental. Prin urmare, ca subiect nou, soții participă la dimensiunea sacerdotală, profetică și regală a lui Isus.

Ultima parte a documentului FC este o actualizare a dimensiunii sacerdotale, profetice și regale a soților. Pentru dimensiunea sacerdotală este suficient să citim toate documentele despre preoție și vom reține că, în cazul preoților, este în totalitate diferită de cea a soților.

Să ne gândim la dimensiunea regală: preotul are această dimensiune pentru că el este constituit cap, ghid și învățător. Dar în soți, cum se manifestă această dimensiune? În cazul lor se vorbește despre regalitatea slujirii: unul fiind în totalitate în slujirea celuilalt, în comuniune deplină.

Așadar, preotul are darul unității, căci este sacramentul singurului cap, al singurului învățător, al singurului păstor. Dar soții au darul de a uni, căci darul lor nu este doar cel de a face dragoste, ci de a fi, în Biserică, cei care alcătuiesc una caro cu Cristos, în toți. Soții au primit darul de a alcătui între ei una caro, ca să devină capabili să alcătuiască una caro în tot Trupul, cu tot Trupul.

Mai simplu: nu încape îndoială că preotul este semn al unității, căci el este cap.

Dar soții? Ei sunt semnul creării unității. Preotul este semnul capului, soții sunt semnul Trupului. Cine alcătuiește Trupul? Și aici avem drama Bisericii latine, o dramă denunțată de ultimii papi. Papa Francisc a denunțat-o cel mai evident vorbind de Biserica „pe verticală” (verticistica, de sus în jos).

De ce Biserica „pe verticală”? Pentru că funcționează numai capul, și toți trebuie să se raporteze la el, iar când comuniunea se stabilește numai la nivelul capului, atunci Biserica este „pe verticală”. Din această cauză, atunci când în Biserica latină se schimbă parohul, totul se destramă.

Cine a construit relații? Cine are carisma necunoscută de a construi relații? Soții au carisma relației, căci ei sunt doi într-un singur trup. Oare soții au această carismă pentru a fi liniștiți, sau o au în vederea unei misiuni?

Am vorbit numai de dimensiunea regală. Apoi există și dimensiunea sacerdotală, la fel de frumoasă, și cea profetică.

Soții sunt chemați să fie Cuvânt-trup (Cuvânt întrupat). Vă prezint acest adevăr prin prisma experienței mele: într-o predică rostită în parohia mea, înaintea a peste 1000 de persoane, despre pilda Tatălui milostiv (a Fiului risipitor), după ce am explicat iubirea Tatălui, le-am spus următoarele: „Dragi frați și surori! Eu nu am copii, dar voi, părinților, aveți copii. Cine poate arăta altora chipul lui Dumnezeu-Tatăl odată ieșiți din această biserică? Voi, care sunteți tați și mame, arătați fiecărei persoane pe care o întâlniți că Dumnezeu este Tată și Maică!” Însă Biserica se mulțumește doar cu predicile, căci sacramentul Căsătoriei nu-i folosește ca să evanghelizeze.

Întorcându-ne la esențial, ceea ce mă interesează cel mai mult este ca fiecare să răspundă: „Ce mi-a spus mie Isus în această meditație? Nu ceea ce am învățat. Cel mai prețios lucru este ce mi-a spus Isus. E ca atunci când mă aflu împreună cu soția, în intimitate, iar ea îmi spune un cuvânt. Tot la fel: în această intimitate, Isus spune un cuvânt fiecăruia dintre noi”.

Vă mărturisesc că admir Biserica voastră Greco-Catolică deoarece m-am emoționat în profunzime când am citit despre mărturia episcopilor voștri martiri. Dacă în această renaștere a Bisericii voastre se află acel sânge al martirilor, cred că veți putea fi Biserica viitorului. Riscul este cel de a fi numai o Biserică din trecut, în timp ce acel sânge este pentru viitor, într-o lume care merge în alte direcții, care își pierde credința.

Este limpede că așa cum au existat acei sfinți martiri, în zilele noastre ar trebui să existe preoți sfinți și soți sfinți.

Mă cuprinde uimirea când îmi amintesc unele expresii ale sfântului papă Ioan Paul al II-lea, care spunea în 1980, la Puebla: „Viitorul omenirii depinde de familie și viitorul evanghelizării depinde de familie”. În capul meu de sărman preot credem că a spus aceste lucruri pentru că familiile sunt cele care nasc fii, pentru că familiile ajută în parohii la cateheză, dar numai acum încep să înțeleg de ce familia este viitorul omenirii. Căci ideologia genului va distruge lumea.

Anul trecut, la Berlin, a avut loc un congres pentru „Drepturile disforiei genului”. Disforia genului înseamnă că eu simt că am un gen diferit de cel al trupului meu. Eu mă nasc de gen masculin, dar simt că sunt femeie, sau pe jumătate bărbat și pe jumătate femeie. Google a ajuns să contabilizeze existența în lume a 80 de genuri. Acest fapt se numește disforia genului: este distanța dintre identitatea biologică și identitatea psihică.

Disforia genului înseamnă că nu mă recunosc aparținând genului uman, ci mă simt câine.

Nu știu ce crede Isus din Nazaret despre această teorie. Dar știu ce spune Scriptura despre crearea bărbatului și a femeii: „Dumnezeu a văzut că a făcut un lucru foarte frumos”. Dar există oameni care se simt câini și preferă să mănânce dintr-o oală, precum câinii, folosindu-și doar gura.

Concluzia acelui congres e și mai absurdă: „A venit vremea să fie recunoscute drepturile celor care simt că aparțin unui alt gen”.

Simt o mâhnire sfântă: bărbații creștini și femeile creștine știu că au ceva din frumusețea lui Dumnezeu. „Da, e adevărat, știm că suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Dar la ce folosește această cunoaștere?

În zilele noastre, provocarea Bisericii este maturizarea frumuseții masculinului și a femininului; a arăta că nu există nimic mai frumos! A pătrunde în piața universală a omenirii și a spune: „Aceasta este frumusețea masculinului și a femininului!” Și a stârni gelozia lumii pentru că creștinismul știe să genereze frumusețe masculină și feminină. Dar asta nu înseamnă, în acest moment istoric, să condamnăm, ci de două ori mai mult (îndoit) să-i primim pe toți cei care trăiesc în situații sexuale diferite și să le vestim frumusețea.

Știm că, la nivelul științei biologice, după nouă luni se naște un trup masculin sau feminin, dar eul psihologic (identitatea personală) nu se naște odată cu nașterea trupului, ci este gestionat de uterul unității dintre soț și soție.

Să presupunem că un băiat vede că mama sa îl lăudă pe tatăl său, e mulțumită de el, vorbește frumos despre el, ține cont de părerea lui, cinstește diversitatea lui și-i spune: „Mă bucur că exiști”. Acel băiat, văzând comportamentul pozitiv al mamei față de tatăl său, își va maturiza identitatea în raportul său cu tatăl. Același lucru e valabil și în cazul unei fete. Eul psihologic se naște după.

Mi-am propus să încep, pentru soții tineri, un curs de educație a fiilor pentru a descoperi frumusețea masculinului și a femininului. Cum putem noi, părinții, să ne educăm fiul să fie bucuros că e băiat? Și fiica să fie bucuroasă că e fetiță? Și să vadă în tata și în mama frumusețea întâlnirii, a comuniunii lor?

Din păcate, în Italia, tinerii nu se mai căsătoresc. În ultimii ani au scăzut cu 70% căsătoriile în biserică. Dar nu se mai căsătoresc nici la starea civilă.

Noi avem Cuvântul lui Dumnezeu și-l predicăm frumos. Însă Cuvântul lui Dumnezeu are nevoie de picioare, de brațe, de inimă, de ochi, de urechi, și pe toate acestea le dețin mirenii noștri, în mod particular cei care se căsătoresc.

Dragă Biserică Greco-Catolică, tu, care reîncepi, tu, care crești, reîncepe tocmai de la a-i redărui bărbatului-femeii întreaga frumusețe!

În raportul bărbat-femeie avem întipărite toate semnele infinitului. Când spunem că sunt „chip și asemănare a lui Dumnezeu”, unde vedem acest lucru? Ați văzut chipul și asemănarea?

Există fragmente de infinit extraordinare în soți!

Vreți să știți care sunt aceste fragmente?

De ce iubirea nu poate fi măsurată?

Când erați îndrăgostiți, iubirea față de logodnică putea fi măsurată? Și nici acum, după mai mulți ani de căsătorie, nu poate fi măsurată.

Poate fi măsurată iubirea pentru fiii voștri?

În noi, oamenii, totul poate fi măsurat. Se măsoară inteligența prin coeficientul de inteligență, dar nu există niciun studiu despre cuantificarea iubirii. Există studii despre felul în care se exprimă afectivitatea, dar nu există studii despre cuantificarea afectivă.

Totul poate fi măsurat la om, mai puțin afectivitatea.

Cum de, atunci când doi tineri se îndrăgostesc, chiar dacă sunt adolescenți, spun: „Te voi iubi pe veci”? Pentru că atunci când ating un anume „vârf” al iubirii, se atinge divinul, veșnicia.

Mulți îndrăgostiți spun: „Aș vrea ca timpul să se oprească”, fiind în extazul iubirii. De ce? Pentru că iubirea îi conduce deasupra timpului (dincolo de timp).

Când suntem îndrăgostiți, spunem: „Deja a trecut un ceas?”, iar dacă nu suntem îndrăgostiți: „Încă n-a terminat?”

De ce iubirea este universală?

Câți au încercat să facă studii despre universalitatea iubirii?

Iubirea este aceeași pentru albi și pentru negri, pentru tineri și pentru bătrâni, pentru cei bogați și pentru cei săraci. Este aceeași. A face dragoste într-un castel este la fel de extraordinar ca a face dragoste sub un palmier. De ce?

Cine a inventat iubirea?

Apoi avem fragmentul decisiv. Iubirea depășește cel mai puternic instinct care există în om. Care este cel mai puternic instinct? Spontan, ne vine să răspundem că este cel sexual.

Cel mai puternic instinct pe durata întregii noastre vieți este instinctul de supraviețuire. Până la ultima respirație, omul caută aerul. Însă iubirea este mai tare decât instinctul de supraviețuire.

De ce?

Când erați îndrăgostiți, spuneați: „Sunt gata să-mi dau viața pentru tine”.

Dar ești cretin?

Viața sa valorează cât a ta. De ce-ți dai viața pentru ea?

Sau iubirea față de fii. Cine dintre voi, părinților, n-ar fi dispus să moară pentru a-și salva un fiu? Iar dacă sunteți dispuși, înseamnă că din punct de vedere psihologic nu sunteți normali, pentru că viața voastră valorează cât a fiului. Însă voi sunteți dispuși să vă dați viața pentru că vă iubiți fiul mai mult decât vă iubiți viața. În concluzie, eu am în mine ceva mai mare decât mine, adică iubirea.

De unde o am?

Chipul și asemănarea cu Dumnezeu se află în interiorul nostru, dar noi nu mai suntem capabili să citim ce avem în noi. Creștinii știu aceste lucruri, dar se comportă ca și cum nu le-ar ști. Vă îndemn să vă îndreptați spre esențial, spre iubire, ca să nu pierdeți vremea.

.

IV. Preoția și Euharistia

.

Vă îndemn să ne păstrăm spiritul euharistic din timpul Sfintei Liturghii pe care am celebrat-o.

„Cristos în mijlocul nostru!

Este și va fi!”

După 56 de ani de preoție, am înțeles cât de mult timp am pierdut cu organizarea: de multe ori am fost fixat pe activitățile de realizat, în loc să fiu axat pe Cristos.

În prima meditație v-am îndemnat să îmbrățișați în mod concret cristocentrismul. În vederea acestui lucru, este important ca în acest moment să nu vă întrebați: „Sunt sau nu sunt mulțumit de meditații?”

De ce?

Pentru că a folosi acest criteriu înseamnă a fugi de întâlnirea cu Isus Cristos. Altfel spus, pentru noi e mai ușor să spunem ceea ce gândim, în loc să răspundem la întrebarea: „Ce-mi spune Isus în aceste meditații?”

Așadar, și în timpul acestei meditații este important să vă puneți în raport cu Isus, și nu cu preotul predicator, căci vom trata raportul dintre Preoție și Euharistie.

Mi se pare că mă găsesc la începutul misterului Euharistiei. Nu există cuvânt și nici uimire umană care să încerce să-l descrie.

Preoția lui Cristos și Euharistia

Cristos nu este un preot după Legea Vechiului Testament, deoarece El nu aparține tribului preoțesc al lui Levi. Cristos este preot prin identitatea Sa. El este Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat, s-a făcut trup. Isus este Mijlocitorul între Dumnezeu și om. De aceea, Preoția lui Cristos este personală, existențială: întreaga Sa viață este Preoție. Preoția lui Isus nu mai este o serie de rituri, de jertfe.

Pentru că Preoția a fost instituită la Cina cea de taină, noi o confundăm foarte ușor cu riturile pe care le celebrăm. Însă preoția noastră nu este rit, ci este viață! Dacă nu, înseamnă că ne întoarcem la preoția din VT.

Isus a dorit să–și trăiască existența ca dăruire totală de Sine Tatălui și oamenilor, frații Săi. Întreaga Sa viață a fost mijlocire răscumpărătoare. Astfel, Euharistia celebrată de El – Cina cea de taină – a fost semnul prin care a vrut să–Și exprime Ființa (Identitatea Sa). De fapt, în Euharistie, Isus a vrut să ne ajute să înțelegem Cine este: Persoană, Viață, Preoție, Jertfă. Apoi, ne spune motivul pentru care și-a jertfit Trupul, motivul pentru care și-a dăruit Viața.

Cristos înlocuiește jertfa și consumarea mielului pascal din VT cu darul și „consumarea” Sa, a Trupului Său.

La Cina cea de taină, Isus exprimă noua Preoție.

Isus pune în mâna apostolilor posibilitatea de a continua modul Său de a fi preot: oferirea/jertfirea vieții Sale ca eveniment sacerdotal. Altfel spus, Isus vrea să continue să aibă un trup sacerdotal, o persoană sacerdotală, și nu un rit sacerdotal.

Prin urmare, Isus transferă apostolilor sigiliul Său sacerdotal, adică face din ei slujitori ai modului Său de a fi preot.

După cum a fost pentru Isus, tot astfel și pentru preot pâinea și vinul devin nu doar simboluri al Trupului și al Sângelui lui Cristos, ci și semne al dăruirii de sine, al jertfirii propriei vieți.

„Faceți aceasta în amintirea Mea” nu înseamnă că celebrați din nou acest mare rit, ci că – împreună cu El – sunteți viață dăruită, trup dăruit, sânge vărsat. Altfel spus, Isus nu ne oferă darul de a celebra ritul Euharistiei, ci de a fi Euharistia pe care o celebrăm.

Pentru Cristos, viața este Preoție. Prin urmare, pentru preot, Euharistia celebrată este expresia a ceea ce trăiește în concret.

Când preotul ridică și arată poporului Potirul și Pâinea consacrate, transmite următorul mesaj: „Aceasta este preoția mea”, „Aceasta este identitatea mea de paroh”.

Privind la nenumărate situații în Italia, văd tot mai mulți preoți care se mulțumesc numai cu celebrarea riturilor. Poate că ei perfecționează ritul (modul de a celebra): se îngrijesc de ornatele liturgice, de florile din biserică, însă toate acestea nu exprimă cine este preotul, nu exprimă identitatea preotului, ci exprimă ceea ce preotul știe să facă. Deci, nu exprimă ceea ce este preotul!

Preotul trăiește cu Isus faptul de a fi „Trup dat/jertfit din iubire”, cu Isus vrea să fie „laudă adusă Tatălui”. Preoția este viață, nu-i doar celebrarea ritului: trăirea preotului, viața sa de zi cu zi este sacerdotală. Ritul exprimă doar ceva din trăirea preoțească cristică.

Când preotul spune: „Acesta este Trupul meu… Acesta este sângele Meu”, exprimă ceea ce este – cu Isus – ziua sa, de dimineața până seara. Când preotul vestește Cuvântul, spune ceea ce este: în mod constant, el este Cuvântul în mijlocul credincioșilor săi.

Trebuie să reunim trăirea preoțească cu ritul care se celebrează, adică să nu separăm ritul de viața concretă.

Viața preotului este o identificare cu Isus care se dăruiește.

Preoția nu este îndeplinirea unei sarcini, ci este un mod de a trăi. Prin consacrarea sacerdotală, viața preotului este transformată. Nu i-a fost dată sarcina de a celebra rituri, ci de a trăi o viață dăruită din iubire.

Preoții căsătoriți au o oglindă, o unitate de măsură. Altfel spus: ce este căsătoria voastră? Este viață dăruită unei persoane!

Ce este preoția? Viața dăruită – cu Cristos – tuturor.

După această premisă, trecem la al doilea punct.

Euharistia este plinătatea nupțialității în Cristos Isus, Preotul, este Centru care unește și este explicare a zilei Sale (a vieții Sale cotidiene).

Isus îl face pe preot în totalitate părtaș Ființei Sale. Dar preotul este părtaș la Ființa lui Isus nu numai când celebrează, predică sau dezleagă de păcate, ci este părtaș la toată viața lui Isus. Prin urmare, la fel ca atunci când consacră și spune: „Acesta este Trupul Meu… Acesta este sângele Meu”, tot la fel, în viața sa concretă, de toate zilele, înaintea tuturor situațiilor, preotul poate spune: „Acesta este trupul meu… Acesta este sângele meu”, la fel cum a făcut și Isus întreaga Sa viață. Căci toată viața Sa, prin tot ceea ce a făcut, Isus a vestit: „Acesta a fost Trupul Meu dat pentru voi”, de la Peștera din Betleem, până la Calvar. Trup dat din iubire.

Îmi amintesc de episcopii voștri martiri sau de mulți preoți și credincioși martori ai faptului de a fi trup dat din iubire.

Din această cauză, gestul consacrator exprimă – pentru o clipă – ceea ce preotul este. La consacrare este ca și cum s-ar aprinde o lumină și mi-ar arăta cine este preotul: el nu repetă un rit, un rol, ci, la fel ca Isus, el este viață dăruită, este victimă și ofertă/dăruire.

Numai în momentul Sfintei Liturghii înțelegem pe deplin ceea ce este sau ar trebui să fie preotul de-a lungul (pe durata) întregii zile.

Preoția are o identitate profundă, căci toate câte le-am subliniat până aici ne vorbesc despre felul în care preotul este părtaș la nupțialitatea lui Cristos și, împreună cu Isus, o trăiește în plinătate.

După părerea mea, izvorul evanghelizării, rădăcina de la care ar trebui să pornim pentru a evangheliza este Euharistia.

Să ne gândim: acel Trup al lui Isus din Nazaret, care este aici în chivot, dorește să întâlnească fiecare trup (persoană) care trăiește în Biserica din Oradea.

Isus nu spune: „Lăsați-Mă să stau liniștit”, ci mesajul lui este: „Vreau să întâlnesc acel trup, să-l ajut să simtă calitatea iubirii Mele; vreau să-i spun acelei persoane că trupul ei este prețios; vreau să o întâlnesc (să mă apropii de ea) cu trupul Meu înviat; vreau să o ating”.

Însă noi am redus chivotul la „o casă de odihnă pentru Isus Cristos”.

Chivotul este „foc”!

Însă acest foc îl învățăm numai rămânând îngenunchiați, identificându-ne cu acele cuvinte ale ritului sfintei Liturghii.

Acest fapt ne ajută să înțelegem un aspect teologic al Euharistiei care este uitat: Euharistia este sacramentul unei acțiuni (lucrări), căci Euharistia este în stare de mișcare, de dăruire.

Vă aminteam în prelegerile anterioare că, odată cu Învierea și cu Înălțarea la cer, întreaga viață a lui Isus, de la zămislire la moarte, a intrat în veșnicie (a căpătat valoare veșnică); drept urmare, toată viața lui Isus este! Nu a fost în urmă cu 2000 de ani, ci este: Sfânta Liturghie celebrată în această dimineață este în Cenaclu, este Isus în acțiune, în lucrarea Sa, este Isus care se dăruiește și care ne întreabă: „Vrei să înțelegi cât de mult te iubesc? Tu, preotule – care faci dragoste cu soția ta – vrei să înțelegi în ce fel se poate exprima iubirea?”

Trup dat din iubire!

Astăzi și aici este actual Cenaclul; astăzi sunt Rusaliile (revărsarea Spiritului Sfânt).

Noi știm că arta Liturghiei distribuie (așază) misterele de-a lungul Anului Liturgic, deoarece, pentru noi, este de neimaginat să ni le însușim pe toate deodată (într-o unitate). Iar Biserica – precum o învățătoare înțeleaptă – ne însoțește să intrăm treptat în mister. Însă Întruparea este prezentă astăzi: Trupul Său a devenit trupul meu, Spiritul Său este în spiritul meu. Și este sacrament în acțiune și atunci când este în chivot. E în mișcare^[2].

Biserica latină riscă să uite ce este Euharistia, dar nu pentru că o celebrează rău, ci pentru că Euharistia în chivot a devenit „un lucru, un obiect”. Adevărul este că în chivot se află o Persoană!

Cât de mult este uitat, părăsit, Isus!

„Stai liniștit în chivot, Isuse, căci mă gândesc eu, preotul, cum să fac”.

În schimb, Isus stă în chivot pentru ca eu să-L invoc: „Am nevoie de Tine”, „Fără Tine nu pot face nimic”.

Însă noi am făcut din Euharistie un obiect, căci judecăm astfel: „Preotul spune, iar pâinea devine… E o magie sfântă”. În schimb, Euharistia este misterul iubirii unei Persoane care se dăruiește.

Eu sunt convins de faptul că „Renașterea Bisericii trece numai prin contemplație”. Nu mă refer la contemplația monahilor, ci la contemplația preotului. Eu, preotul, trebuie să stau înaintea Euharistiei și să mă mir spunând: „Dumnezeule, ai înnebunit! Nu este normal ce faci! E prea mult ce ai făcut”.

Tu, preot căsătorit, după ce ai făcut dragoste cu soția ta, îi spui: „Sunt mulțumit, am făcut bine dragoste. Ai fost grozavă”. Dar lui Cristos, care Se unește cu trupul tău, I-ai spus vreodată: „Ai fost grozav”?

Spuneți-I: „Cristoase, Te unești cu trupul meu? E prea mult! Ai înnebunit?”

Iubiți frați preoți! Noi trebuie să vestim lucruri care nu sunt din lumea aceasta. Faptul că Dumnezeu este prezent aici este un lucru dintr-o altă lume. Însă pentru noi participarea la Euharistie este ca și cum am merge la cină cu prietenii.

Nu din întâmplare am subliniam latura extraordinară a ritului vostru, căci
de-a lungul întregului text sunt descrise măreția, infinitul, depărtarea, se invocă Heruvimii, îngerii.

De ce?

Pentru că noi nu putem exprima în profunzime misterul. Și acestor ființe din cealaltă lume noi le încredințăm lumea. Domnului Isus, putem să-i cerem totul.

Rugăciunile voastre de mijlocire nu lasă de-o parte realitățile din cealaltă lume, dar dacă voi nu înțelegeți că ele sunt mistere din cealaltă lume – uimirea care este Euharistia – sunteți departe de a înțelege misterul pe care-l celebrați.

Cu toții cunoaștem felul în care este cinstită Prezența lui Isus în tabernacol în Biserica latină. Însă lumea intră în biserică, se salută, se îmbrățișează. Dar unde este Isus? E un obiect, un lucru?

Iată motivul pentru care v-am prezentat prima meditație despre cristocentrism.

Din păcate, am ajuns să transmitem ideea despre Euharistie ca fiind ceva static, iar chivotul este o „cămară”.

În realitate Euharistia este într-o stare de dăruire actuală: ea nu este amintirea unui gest, ci este Trup, este Persoană care se dăruiește acum. Euharistia este un act permanent de dăruire pentru a fi mâncată, este sacrament în acțiune, este Isus care se dăruiește.

Ce vă spune acea bucată de Pâine când – mai înainte de a vă împărtăși – o luați în mână?

Mănâncă-Mă!

Euharistia este în poziția de „mănâncă-Mă”! Vreau să Mă unesc cu tine!

La prefacere, se consacră pâinea și vinul, care devin Trupul și Sângele lui Isus, pentru a indica dimensiunea dăruirii/a jertfei. Dar dimensiunea dăruirii nu se încheie odată cu terminarea Sfintei Liturghii. În darurile aduse la altar, dragi preoți, ne aducem la altar pe noi și viața noastră.

Euharistia este un moment în care se luminează misterul: cine este Isus. Este Cel care se oferă, Cel care se dăruiește, victima, Cel care este la dispoziția noastră aici și acum; este Cel care dorește să se unească în totalitate cu fiecare trup: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte, mai înainte de patima Mea” (Lc. 22,15).

Toți cunoaștem ce este dorința sexuală.

Cum este dorința lui Dumnezeu? Avem un criteriu pentru a o citi?

Dorința sexuală este precum un „foc pictat” în comparație cu focul adevărat care este iubirea lui Dumnezeu, în comparație cu cât de mult Dumnezeu dorește să se unească cu mine.

Știu că însuși Isus mă aștepta în această dimineață la Liturghie? El m-a dorit!

Eu Îl doream în această dimineață?

Când m-am trezit, doream să unesc trupul meu cu Trupul Său?

În acest fel ne dăm seama că toată viața noastră este chemată să fie dar și ofrandă.

Oare mai înainte de Cina cea de Taină, Isus era Trup dat din iubire?

E limpede că era!

Când s-a întrupat, era Trup dat din iubire?

Da!

Când a trăit 30 de ani la Nazaret, era Trup dat din iubire?

Da, era!

Când a început să predice, era Trup dat din iubire?

Da!

Prin urmare, Cina cea de taină mă ajută să înțeleg întreaga viață a lui Isus, viața Sa! Din această cauză fiecare Euharistie mă ajută să înțeleg în profunzime cine este Isus, dar și cine este preotul.

Eu, preotul, celebrez ceea ce sunt și sunt ceea ce celebrez!

Putem spune că preotul nu este numai abilitat să celebreze Dumnezeiasca Liturghie, ci are darul Spiritului Sfânt pentru a fi ca Euharistia.

În acea Pâine consacrată se găsesc toate cele 24 ore de viață ale preotului, la fel cum în Cenaclu, în acel Trup dăruit, se regăsesc toți cei 33 de ani ai vieții lui Isus.

Euharistia este momentul celebrării a ceea ce este viața mea întreaga zi, adică trup dăruit în mod permanent; Euharistia dă semnificație muncii mele din întreaga zi, precum și tuturor lucrurilor pe care le fac pentru a-mi continua slujirea sacerdotală; este starea mea de oblație; este identitatea mea de preot.

Putem spune că preotul face Euharistia, dar și că Euharistia îl face pe preot.

Acestei afirmații trebuie să-i adaug un lucru pe care am ajuns să-l înțeleg cam târziu în viața mea de preot: l-am descoperit când am ajuns paroh, atunci când, pentru a sprijini activitatea pastorației, am cerut să se facă adorație permanentă de la ora 8.00 dimineața până la ora 23.00. Noi, preoții din parohie, făceam prima oră de adorație, iar după noi urmau credincioșii, de-a lungul întregii zile.

În adorație am înțeles că este adevărat că preotul face Euharistia, dar am descoperit și faptul că Euharistia face mai mult decât preotul.

Noi, dragi frați preoți, suntem doar niște mijlocitori; Isus este Cel care lucrează în viața persoanelor chiar și fără să ne ceară permisiunea.

Eu sunt martorul convertirilor întâmplate înaintea Euharistiei, iar acest fapt
m-a convertit.

De multe ori, noi, preoții, ne simțim stăpânii Euharistiei: o avem în mână, o gestionăm, o distribuim credincioșilor. Însă Isus lucrează și direct cu credincioșii, dincolo de noi (mai presus de noi).

În concluzie, aș putea spune că pastorația înseamnă a-i conduce pe discipoli să devină (să alcătuiască) un singur trup cu Cristos, în Euharistie.

Finalitatea fiecărei slujiri în pastorație este cea de a conduce persoanele direct la Isus, la unirea cu Trupul Lui.

Euharistia ne ajută să înțelegem semnificația profundă atât a Preoției, cât și a Căsătoriei.

Prin preot, Isus își dăruiește Trupul Său, prin soți, Isus își dăruiește starea Sa de oblație, ajutându-ne să înțelegem că această Euharistie este în stare de dăruire, de mișcare.

Privind imaginea pregătită de don Renzo, putem observa că culoarea din chivot corespunde culorii pe care o au unele perechi de soți; drept urmare, în Biserică, noi celebrăm Euharistia, iar în afara Bisericii, soții duc și explică Euharistia – Trup dat din iubire – pentru ca iubirea lui Cristos să ajungă la toți oamenii.

Riscul constant este ca preotul, în fața acestor adevăruri, să reacționeze astfel: „Deja le știu”, adică „Deja știu ce este Euharistia”. Afirmația „Deja știu ce este” înseamnă îngroparea credinței, căci nu mai pune în mișcare inima, ci numai mintea și organizația.

Voi, preoții căsătoriți, cunoașteți valoarea nemăsurată a declarațiilor de dragoste pentru identitatea voastră de soți. Știți cât este de important să-i spuneți jumătății voastre: „Te iubesc”? și să vi se răspundă: „Și eu te iubesc”?

Dar tu, preotule, Îi spui lui Isus: „Te iubesc”? Când I-ai spus ultima dată: „Te iubesc”?

Voi, preoții căsătoriți, știți ce înseamnă (și ce chin comportă) în viața de căsătorie ca timp de șase luni, sau de un an, jumătatea voastră să nu vă spună: „Te iubesc”. Înseamnă că v-ați lăsat cuprinși de obișnuință, de rutină: „Soția mea știe că o iubesc”, iar ea reacționează: „Soțul meu știe că-l iubesc”.

Dar astfel de reacții sunt îmbălsămarea Căsătoriei: „Am găsit echilibrul”.

Adevărul este că, atunci când soții se iubesc, „echilibrul” dispare, căci fiecare vrea ca azi să–și arate iubirea mai mult decât ieri, iar mâine mai mult decât azi. Este experiența pe care toți soții au avut-o când au fost logodiți/îndrăgostiți.

Iubiți preoți, luați logodnicii din parohia voastră și faceți-i să devină „Cuvânt” pentru voi, astfel încât, prin logodnici, să ajungă la voi mesajul lui Isus: „Eu sunt îndrăgostit de tine”. Însă noi, preoții, în loc să vedem în logodnici și în soți mesajul de iubire al Domnului pentru noi, preferăm „hârtia” în locul „trupului”, preferăm să citim Cântarea Cântărilor și să reacționăm: „Deja știu”.

„Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Lc. 12, 49).

În final, m-aș bucura să răspundeți în scris la întrebarea: „Ce mi-a spus mie Isus în aceste zile?”

.

Concluzii

.

La finalul Primei serii de Exerciții spirituale, părintele Renzo Bonetti a subliniat importanța împărtășirii Cuvântului între preoți.

Din păcate, noi, preoții, discutăm despre organizare, planuri, dar foarte greu împărtășim ceea ce avem pe suflet. Mai degrabă ne exprimăm fraternitatea ieșind împreună la o cină. Însă am crea o adevărată fraternitate sacerdotală dacă ne-am deschide sufletul, dacă ne-am spune unii altora ce face Isus cu fiecare dintre noi; ce greutate întâmpinăm în a continua să credem în unele momente; în ce fel căutăm să depășim suferințele și greutățile vieții. Noi nu aparținem unei fabrici de pastorație, care a distribuit rolurile, ci alcătuim împreună preoția lui Cristos.

E adevărat că preoția este un dar pe care fiecare l-am primit de sus, dar în măsura în care împărtășim cu ceilalți frați preoți darul primit, devenim și mai mult Prezență a lui Isus. Cuvântul nostru nu mai este numai al nostru, ci e cuvântul unui „trup (grup) sacerdotal”. Așadar, trebuie depășită izolarea spirituală a preoților…

Dacă pentru un preot celibatar singurătatea poate avea efecte devastatoare, pentru un preot căsătorit riscul constă în convingerea că lui îi este suficientă familia, deoarece fraternitatea preoțească ar fi doar „apartenență la organizație”.

Fiecare preot este Cristos-Preotul. Cum trebuie să-l privesc?

Aici ar trebui să iasă la iveală caritatea fraternă, ajutorul reciproc, capacitatea de a vedea atunci când un frate preot suferă.

Din felul în care se trezește soția voastră, vă dați seama cum se simte; tot așa ar trebui să știți citi și chipul fraților voștri preoți. Este adevărat că preoții căsătoriți își rezolvă unele probleme, dar la fel de adevărat este că, prin căsătorie, ei întâmpină alte dificultăți, precum un raport dificil cu soția, cu fiii. Tocmai din această cauză fraternitatea preoțească trebuie să fie un dar, și preoții să–și împărtășească credința între ei. Să nu vă fie frică să o împărtășiți folosind și mijloacele online. În acest context cultural, a-l ajuta pe un preot să trăiască mai bine credința poate fi decisiv.

Suntem chemați să vestim Împărăția lui Dumnezeu, care nu este din această lume. Visez la o pastorație care să aibă curajul să-L așeze în centru pe Isus.

În parohia mea, când în biserică erau peste 1000 de persoane, la începutul Liturghiei spuneam: „Atenție! Cei din spate mă vedeți? Eu nu sunt Isus, ci sunt semn că El este aici. Puneți-vă ochelarii Spiritului, să vedeți că eu sunt semn, că Isus este aici și vrea să vă vorbească. Lui i se cuvine lauda.”

Dacă subliniem centralitatea lui Isus, ne dăm seama că Biserica nu re-începe de la „câți suntem”, ci de la „cine suntem”, de la „sămânță”. Trebuie să ne amintim că Isus a început cu doisprezece, și cu unul dintre ei nu a reușit.

Noi am vrea să re-începem cel puțin cu 24. Ceea ce construiește pastorația viitorului este calitatea, profunzimea formării persoanelor. Aceste persoane vor fi sămânță care generează. În schimb, în Biserica latină încă se acordă atenție numărului credincioșilor. „Câți suntem? În acest an, sărbătoarea hramului o organizez diferit, ca să vină mai multe persoane”. Acest mod de a proceda este timp pierdut.

Prin botez, trupul uman este sfințit, prin Euharistie este euharistizat. Afectivitatea este modul prin care exprim iubirea lui Dumnezeu. Dar există un alt aspect care este mereu gata să atace iubirea: egoismul. Spre exemplu, eu iubesc ca să primesc răspuns la iubirea mea; iubesc ca să fiu aplaudat; iubesc ca lumea să spună că sunt extraordinar. Dar dacă eu iubesc de dragul de a iubi, aceasta este iubire divină în trupurile noastre. Iubirea este calea evanghelizării. Pentru a-L face cunoscut altora pe Dumnezeu-Iubire, trebuie să iubim.

Noi preferăm riturile și sărbătorile în locul iubirii concrete a creștinilor, a unora față de alții. Să nu uităm că iertarea convertește! Iubirea dușmanilor convertește; întoarcerea celuilalt obraz convertește, adică arătarea unei iubiri care nu are explicații umane.

Ce înseamnă o astfel de iubire?

Înseamnă a continua să–ți iubești soția și atunci când ea nu-ți este recunoscătoare și nu se ridică la înălțimea așteptărilor tale.

Spiritul Sfânt cu siguranță vorbește mai bine ca mine și este capabil să vă descopere toate instrumentele de care aveți nevoie în vederea misiunii.

Amintiți-vă cuvântul lui Isus: „Pentru voi e bine ca Eu să merg. Dacă Eu nu merg, nu va veni Spiritul la voi. El vă va conduce la tot adevărul”.

Dar cum vorbești așa, Cristoase? Putem lucra fără prezența Ta? Ne putem îndeplini misiunea fără să Te vedem și fără să Te atingem?

Când Eu nu voi mai fi cu voi, va fi mai bine pentru voi, deoarece în voi va fi Spiritul, care va continua să Mă vadă și va face rodnică lucrarea voastră.

Ar trebui să spunem: „Mulțumesc, Isuse, că nu ești prezent fizic, pentru că, prin Spiritul Sfânt, Tu ești prezent cu mine, în parohia mea, în familia mea, în eparhia noastră”.

La finalul celei de a doua serii de Exerciții spirituale pentru preoți, părintele Renzo Bonetti a subliniat că noi, preoții, am fost educați să împărtășim prânzuri, dar n-am fost educați să împărtășim ce avem pe suflet. Drept urmare, ne este greu să spunem în plen ce Mi-a spus mie Isus în timpul acestor meditații. E greu să-i spun fratelui meu preot: „Trec prin momente grele. Sunt tare ispitit”. Sau, pe de altă parte, să-i spun: „Am descoperit un lucru frumos. Am auzit o idee care m-a atins. Mă ajută să mă rog într-un anume fel. Celebrarea Liturghiei devine nunta/căsătoria mea de zi cu zi”.

Dragi prieteni, fiecare suntem chemați să ne maturizăm împreună ca tagmă preoțească eparhială. Și ne maturizăm în măsura în care ne dăruim sufletul, ne comunicăm partea cea mai intimă.

Mulți preoți se salvează datorită prieteniei spirituale cu alți preoți.

Este adevărat că voi, preoții greco-catolici, sunteți căsătoriți, dar este la fel de adevărat că există o intimitate pastoral-sacerdotală. De ce? Pentru că există o singurătate sacerdotală care nu poate fi „umplută” de soție, ci numai de o fraternitate sacerdotală, prin capacitatea de a se ajuta, de a vedea că acel frate preot face abuz de alcool, că un altul are mari dificultăți în căsnicie.

Vă îndemn, dragi preoți, să ne mântuim împreună pentru a-i ajuta pe credincioși să fie mântuiți.

Între noi, preoții, după ce unul oarecare a greșit, foarte ușor înmulțim bârfele: „Ai văzut ce-a făcut, el, care avea succes?” Câți preoți bârfesc după, dar n-au fost capabili să fie mai atenți la fratele lor preot mai înainte ca acesta să cadă.

Eu îi ajut pe frații preoți din vecinătatea parohiei mele?

Învățați să împărtășiți ce aveți pe suflet. De exemplu, un preot, pregătind predica duminicală și simțind o lumină specială față de un anume verset, îl sună pe fratele său preot și-i comunică descoperirea în legătură cu textul biblic din următoarea duminică. Asta înseamnă împărtășirea credinței: a vorbi între noi despre Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu trebuie să pierdem din vedere originea noastră, Sfânta Treime. Am reținut că Sfânta Treime este invocată în timpul Dumnezeieștii Liturghii de peste 35 de ori.

Fiecare dintre noi a fost gândit din veșnicie de Sfânta Treime: eu, gândit din veșnicie de Treime: „Mai înainte ca tu să fii zămislit în sânul maicii tale, Eu te cunoșteam”; „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Cel ce, întru Cristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea spirituală; precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii” (Ef. 1, 3-4a); așadar, fiecare dintre noi, în Sfânta Treime, a fost binecuvântat înainte de întemeierea lumii.

De fiecare dată când trăiesc de unul singur, înseamnă că mă așez în afara acestei energii treimice.

Când Domnul alege ca cineva să se nască, îl așază în familie, într-un microclimat treimic. Familia este chip și asemănare: născuți în Treime, așezați în chipul-asemănarea Treimii (în familie) pentru a ne putea maturiza în unicitatea noastră, dar este o unicitate care devine ea însăși (ca atare) numai în comuniune. Fiecare persoană își capătă identitatea sa unică numai în comuniune.

Calității comuniunii pe care o construiesc îi corespunde calitatea identității mele. Dacă eu am o comuniune săracă, înseamnă că am o calitate personală săracă. Pentru că numai în comuniune devin eu însumi.

Avem întipărit în noi sigiliul treimic. Înțelegeți cât este de important să construim comuniune?

Vă îndemn ca uneori să comunicați între voi ceea ce v-a spus Isus.

Astfel, pregătind predica, înaintea unui text biblic, întrebați-vă: „Isuse, ce ai vrea să spui credincioșilor mei? Ce le-ai spune? Cum le-ai vorbi?”, iar acest fapt e posibil în măsura în care preotul este centrat pe „Ce-mi spune Isus?” Căci dacă eu nu țin cont de ce-mi spune Isus, cum pot pretinde că știu ce vrea să spună Isus credincioșilor? Mie nu-mi spune nimic Isus, dar pretind că știu ce le vorbește credincioșilor (le vorbesc eu credincioșilor în numele Său).

În psihologie, acest fapt este numit disociere mentală: una este ceea ce sunt, și alta este ceea ce trebuie să fac. Dacă sunt cuprins/lovit de disociere, foarte ușor mă voi plictisi să fiu preot.

Comunicați între voi. Calea cea mai bună de urmat pe care Biserica o poate propune tuturor oamenilor este sfințenia atât a soților, cât și a preoților. Iar sfințenia înseamnă plinătate/împlinire umană.

În istoria mea de peste 56 de ani de preoție mereu am văzut că maturizarea spirituală a unei persoane este direct proporțională cu maturizarea ei umană. Nu există niciun sfânt subdezvoltat din punct de vedere uman.

A vă îndemna să fiți sfinți nu înseamnă să vă cer să rămâneți mici, ci să deveniți giganți și din punct de vedere uman, cu toate trăsăturile umane pe care omenirea le pierde. E suficient să ne amintim ce se întâmplă în lume pe tema genului.

Următoarea provocare a Bisericii va fi ca „produsul” masculin și feminin generat de credința creștină să producă frumusețe masculină și frumusețe feminină. Și acest fapt nu-l vom mai putea transmite numai cu vorba, pentru că deja ne scufundăm în cultura modernă, însă îl vom putea vesti cu viața, cu datul vieții: „Acesta este Trupul meu”.

Provocarea pe care ne-o lansează cultura genului, care avansează tot mai mult, este forte mare.

Dar să credem și astăzi – deși nu-i Crăciunul – că s-a născut în mijlocul nostru Mântuitorul lumii: Mântuitorul umanului; Mântuitorul frumuseții originare.

În cartea Genezei 1,31 citim: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”. Creștinismul generează bărbați și femei foarte frumoși?

Acest fapt nu înseamnă a judeca și a condamna orice alt gen, ci a înmulți calitatea primirii/găzduirii pe care lumea n-o cunoaște. Iată motivul pentru care provocarea este foarte mare.

În concluzie, prefer să mă întorc la discursul de la început. Sfântul Pavel spune: „Dacă Isus n-a înviat, zadarnică este credința noastră”. În limba italiană am spune: „Puteți închide magazinul”. Dacă Isus n-a înviat, puteți închide ușile Bisericii. Dar dacă Cristos a Înviat, deschideți ușile Bisericii. Este punctul nostru de referință esențial.

Alegeți între a face parte dintr-o organizație catolică și a fi persoane în relație cu o altă Persoană care vă împlinește (vă dă plinătate).

Dacă Isus n-a înviat și nu-i viu în mijlocul nostru, eu, preotul, al cui semn sunt?

Alegeți!

Sunteți semnul organizației, al episcopiei, al Vaticanului, al unei pasiuni religioase.

Dacă Isus n-a înviat, suntem saci fără fund.

Cristos Înviat este indispensabil pentru subzistența mea psihică și morală, iar relația mea cu El este esențială. Să nu-l facem pe Isus Înviat să funcționeze după planurile și după ritmurile noastre: „Dragă Isus, e bine ce ai vorbit și ai făcut în timpul Dumnezeieștii Liturghii, dar acum, după Liturghie, mă descurc eu”.

Scrie sfântul Pavel în Scrisoarea către Romani: Isus este Domnul!

Cine comandă în viața mea? Domnul sau eu?

Iată motivul pentru care e frumos să simțim că mereu suntem pe calea convertirii.

Vă mulțumesc pentru prezență și răbdare, pentru credința voastră, o credință pe care o împărtășesc, vă mulțumesc pentru disponibilitatea voastră de a primi Cuvântul Domnului. Mărturisesc că în fiecare meditație m-am raportat la Autor, care este Domnul Isus.

Fiți siguri că prin voi trece întreaga noutate/re-înnoire a Bisericii. Mulțumesc.

1. Velatio sau Ritul acoperirii cu vălul, practicat în Biserica latină, se desfășoară în felul următor: Mirii îngenunchează în fața altarului și își înclină capetele în timp ce preotul recită o rugăciune emoționantă, invocând coborârea Spiritului Sfânt pentru a proteja noua familie. Între timp, nașii și părinții miresei și ai mirelui țin o pânză albă deasupra capetelor mirilor. Această pânză, numită pânză nupțială, simbolizează revărsarea Spiritului Sfânt. ↑

2.    Pe această temă există o meditație frumoasă a pr. Raniero Cantalamessa, în cartea sa „Questo é il mio corpo”, în care părintele subliniază faptul că Isus lucrează, nu-i în cămară. ↑