Întrebată care este primul gând care îmi vine în minte legat de Jubileul Artiștilor și Operatorilor Culturali, aș răspunde: Noaptea Albă în Bazilica „Sfântul Petru” din Vatican, deschisă în mod excepțional în intervalul orar 20:00-22:00 pentru cei prezenți cu acest prilej.

A fost aici un dialog despre tăcere și reflecție, despre lumină și umbră, despre penumbre, de fapt, despre un parcurs spiritual condus de lumină. După intrarea tăcută, plină de un amestec de emoție, teamă, încredere și speranță, prin Poarta Sfântă – scop și sens pentru orice pelerin –, o voce caldă de soprană te conducea, din întunericul bazilicii, către Pietà, transpunerea fără egal a echilibrului, seninătății și acceptării, a prezenței și confirmării lui Dumnezeu în lume. Lumină pe formă, expresie a spiritualității, această sculptură m-a făcut să înțeleg pentru prima dată, deși mai văzusem lucrarea lui Michelangelo, acel „Fie mie după cuvântul Tău”. Am avut impresia, în acea seară, într-o logică a contemplării pozitive, că forța, concretețea Maicii Domnului – și a noastră, a tuturor – construiește acea legătură directă spre înalt, că este deopotrivă coloană, bază și vehicul către Domnul.

Ni se spunea la școală că această compoziție, sub formă de triunghi, cu latura mare la bază, este o formă a perfecțiunii. Eu însă am văzut aici dinamica comunicării pe verticală, soliditatea și reazemul de netăgăduit în care ne putem regăsi. Am simțit acea îmbrățișare în care suntem cuprinși toți.

Liniștea sfântă, aș zice, din Bazilică, faptul că îi simțeai discret pe ceilalți participanți, ca martori părtași tăcuți pe același drum, aspiranți către Împărăție, liniștea care însemna și timp – gândindu-mă la atâtea jubilee anterioare – adâncea sentimentul de comuniune, dar și de profundă trăire spirituală. Organizatorii au mizat pe elemente simple: întuneric și lumină, rugăciune tăcută și rugăciune amplificată prin cântec. Vorbim de o lumină harică, un clarobscur extatic.

Revenind în nava principală, erai condus către altarul central, dădător de lumină, către luminile reflectate pe coloanele laterale ce marcau „traseul”. Ele erau reperele, în claritate și semnificație, sprijinul în acest drum spiritual. Scaunele din plastic transparent, proiecția modernității și utilității imediate, prin transparențele lor fără umbre, păreau odihnitoare și marcau, cu reflexii de cristal, aproape un fluid care conducea către altar, către baldachin. Privind în sus, lumina clară de pe statuile sfinților se estompa, lăsând decorațiunile tavanului să se întrevadă și să se scalde în umbriri de albastru celest. Acest albastru, de profunzimi diferite, genera un reglaj al percepției aici-dincolo, o poartă a proximității și a Cerului.

Baldachinul lui Bernini era aproape strălucitor, cu coloanele sale torsadate conducând către Cer, la fel și absida unde trona Scaunul Episcopal al Sfântului Petru, susținut de statuile celor patru sfinți învățători ai Bisericii: Sf. Ambrozie, Sf. Augustin, Sf. Atanasie și Sf. Ioan Gură de Aur. Vitraliul reprezentând Sfântul Spirit iradia și capta ochiul și inima pelerinului. La baza altarului, flacăra fragilă, ritmică și umilă a lumânărilor, expresia efortului nostru uman, își avea rostul ei plăpând. Ea se extindea până la zona în care sunetul unui violoncel, modest, așezat în penumbră, te copleșea.

Am receptat, firește, grandoarea, imensitatea, sentimentul copleșitor de la Vatican. Mi-a plăcut că am simțit în ele puterea Bisericii Universale, timpul de dincolo de timp, am simțit că pot rezona cu ele și că mă cuprind. Coloanele lui Bernini sunt o îmbrățișare reală atunci când faci parte din marea familie creștină de demult și de acum.

Acest pelerinaj mi-a mai confirmat un lucru: Roma este plină de artă creștină. Știm. Chiar și cele treisprezece obeliscuri egiptene, cu semnificațiile lor anterioare (de dominație sau de putere, cu indiscutabila legătură cu divinitatea și, fără îndoială, bijuterii arhitecturale), sunt aici, dincolo de simboluri ale continuității istorice și culturale, semnificația victoriei creștinismului. Așezat în fața unei lucrări de artă sacră, emoția estetică vine firesc. Ce este mai greu, dar marchează înțelegerea deplină a unei astfel de lucrări de artă, este mesajul ei evanghelic trăit, în mod necesar ajutat de chei de descifrare simbolice, teologale, artistice și spirituale. Arta sacră nu este un obiectiv turistic „de bifat”. Este un parcurs în răgaz, în deplină conștiință creștină.

Am plecat de acolo marcată și îndreptățită să cred că putem, în unitate și smerenie, să construim continuu o lume a frumosului, că artiștii și operatorii culturali, cum i-am văzut eu, sunt prezențe discrete, aproape nevăzute, dar conștiente; sunt vocea penetrantă, puternică, continuă, acordată la vremuri, dar și la filonul tradiției. Lor le stă în putere să așeze lumina pe forme pentru a iradia din interior, dând contur unor trăiri spirituale profunde. Ei au talanții și metodele de a le duce la îndeplinire.

Un pelerinaj se parcurge cu inima, în smerirea propriei originalități, încercând aflarea, în pulsația Preasfintei Inimi a lui Isus, a fantei de iubire divină care definește și integrează în marea Lumină.

Dar, cel mai mult, vin de acolo stăruindu-mi în minte și inimă cuvintele Sfântului Părinte:

„Voi, artiști și persoane de cultură, sunteți chemați să fiți martori ai viziunii revoluționare a fericirilor. Misiunea voastră este nu numai de a crea frumusețe, ci de a revela adevărul, bunătatea și frumusețea ascunse în pliurile istoriei, de a da glas celui care nu are glas, de a transforma durerea în speranță.”

Rodica Indig

Consilier cultural EGCO