„«Ne-a iubit», spune Sfântul Paul referindu-se la Cristos (Rom 8,37), pentru a ne face să descoperim că de această iubire nimic «nu ne va putea despărţi» (Rom 8,39)”. Aşa începe a patra enciclică a Papei Francisc, intitulată de incipit „Dilexit nos” şi dedicată iubirii umane şi divine a Inimii lui Isus Cristos: „Inima sa deschisă ne precedă şi ne aşteaptă fără condiţii, fără a pretinde nicio condiţie prealabilă pentru a ne putea iubi şi pentru a ne oferi prietenia sa: el ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,10). Graţie lui Isus «am cunoscut şi am crezut iubirea pe care Dumnezeu o are în noi» (1In4,16)”(1).

Iubirea lui Cristos reprezentată în Inima sa sfântă
Într-o societate – scrie Papa – care vede înmulţindu-se „diferite forme de religiozitate fără referinţă la un raport personal cu un Dumnezeu de iubire” (87), în timp ce creştinismul adesea uită „duioşia credinţei, bucuria dedicării pentru slujire, fervoarea misiunii de la persoană la persoană” (88), Papa Francisc propune o nouă aprofundare a iubirii lui Cristos reprezentată în Inima sa sfântă şi invită să se reînnoiască devoţiunea sa autentică, amintind că în Inima lui Cristos „putem găsi toată Evanghelia” (89): în Inima sa „ne recunoaştem în sfârşit pe noi înşine şi învăţăm să iubim” (30).

Lumea pare că a pierdut inima
Papa Francisc afirmă că, întâlnind iubirea lui Cristos, „devenim capabili să ţesem legături fraterne, să recunoaştem demnitatea fiecărei fiinţe umane şi să ne îngrijim împreună de casa noastră comună”, aşa cum invită să facem în enciclicele sale sociale Laudato si’ şi Fratelli tutti (217). Şi în faţa Inimii lui Cristos, îi cere Domnului „să aibă încă o dată compasiune de acest pământ rănit” şi să reverse asupra lui „comorile luminii sale şi ale iubirii sale”, pentru ca lumea, „care supravieţuieşte între războaie, dezechilibre socio-economice, consumism şi folosirea antiumană a tehnologiei, să poată recupera ceea ce este mai important şi necesar: inima” (31). Anunţând pregătirea documentului, la sfârşitul audienţei generale din 5 iunie, pontiful a clarificat că va ajuta să se mediteze asupra aspectelor „iubirii Domnului care să poată lumina drumul reînnoirii ecleziale; dar să spună şi ceva semnificativ unei lumi care pare să fi pierdut inima”. Şi asta în timp ce sunt în desfăşurare celebrările pentru a 350-a aniversare a primei manifestări a Preasfintei Inimi a lui Isus Sfintei Margareta Maria Alacoque, în 1673, care se vor încheia la 27 iunie 2025.

Importanţa de a ne întoarce la inimă
Deschisă de o scurtă introducere şi articulată în cinci capitole, enciclica despre cultul Preasfintei Inimi a lui Isus adună, aşa cum a fost prevestit în iunie, „reflecţiile preţioase din texte magisteriale precedente şi dintr-o istorie lungă care ajunge la Sfintele Scripturi, pentru a repropune astăzi, întregii Biserici, acest cult încărcat de frumuseţe spirituală”.

Primul capitol, „Importanţa inimii”, explică de ce este de folos „a ne reîntoarce la inimă” într-o lume în care suntem tentaţi să „devenim consumişti nesătui şi sclavi ai angrenajelor unei pieţe” (2). Face aceasta analizând ce anume înţelegem prin „inimă”: Biblia ne vorbeşte despre ea ca despre un nucleu „care se află în spatele oricărei aparenţe” (4), loc unde „nu contează ceea ce se arată în exterior sau ceea ce se ascunde, acolo suntem noi înşine” (6). La inimă duc întrebările care contează: ce sens vreau să aibă viaţa mea, alegerile mele sau acţiunile mele, cine sunt în faţa lui Dumnezeu (8). Papa subliniază că subevaluarea inimii se naşte „în raţionalismul grec şi precreştin, în idealismul postcreştin şi în materialism”, aşa încât în marea gândire filozofică s-au preferat concepte ca acelea de „raţiune, voinţă sau libertate”. Şi negăsind loc pentru inimă, „n-a fost dezvoltată pe larg nici ideea unui centru personal” care poate să unifice tot, şi anume iubirea (10). În schimb, pentru pontif, trebuie recunoscut că „eu sunt inima mea, pentru că ea este ceea ce mă distinge, mă configurează în identitatea mea spirituală şi mă pune în comuniune cu celelalte persoane” (14).

Lumea se poate schimba pornind de la inimă
Inima este cea „care uneşte fragmentele” şi face posibilă „orice legătură autentică, pentru că o relaţie care nu este construită cu inima este incapabilă să depăşească fragmentarea individualismului” (17). Spiritualitatea sfinţilor precum Ignaţiu de Loyola (a accepta prietenia Domnului este o problemă a inimii) şi John Henry Newman (Domnul ne mântuieşte vorbind inimii noastre din Inima sa sfântă) ne învaţă, scrie Papa Francisc, că „în faţa Inimii lui Isus viu şi prezent, mintea noastră, luminată de Duhul, înţelege cuvintele lui Isus” (27). Şi aceasta are consecinţe sociale, pentru că lumea se poate schimba „pornind de la inimă” (28).

„Gesturi şi cuvinte de iubire”
Gesturilor şi cuvintelor de iubire ale lui Cristos le este dedicat capitolul al doilea. Gesturile cu care ne tratează ca prieteni şi arată că Dumnezeu „este apropiere, compasiune şi duioşie”, se văd în întâlnirile cu samariteana, cu Nicodim, cu prostituata, cu femeia adulteră şi cu orbul de pe stradă (35). Privirea sa, care „scrutează interiorul fiinţei tale” (39), arată că Isus „acordă toată atenţia sa persoanelor, preocupărilor lor, suferinţelor lor” (40). În aşa mod „încât să admire lucrurile bune pe care le recunoaşte în noi” ca în centurion, chiar dacă ceilalţi le ignoră (41). Cuvântul său de iubire cel mai elocvent este faptul de a fi „pironit pe Cruce”, după ce a plâns pentru prietenul Lazăr şi a suferit în Grădina Măslinilor, conştient de propria moarte violentă „provocată de cei pe care el îi iubea atât de mult” (46).

Misterul unei inimi care a iubit atât de mult
În capitolul al treilea, „Aceasta este inima care a iubit atât de mult”, pontiful aminteşte că Biserica reflectă şi a reflectat în trecut „asupra sfântului mister al Inimii Domnului”. Face asta referindu-se la enciclica lui Pius al XII-lea, Haurietis acquas, despre devoţiunea la Preasfânta Inimă a lui Isus (1956). Clarifică faptul că „devoţiunea la Inima lui Cristos nu este cultul unui organ separat de Persoana lui Isus”, pentru că noi îl adorăm „pe Isus Cristos întreg, pe Fiul lui Dumnezeu făcut om, reprezentat într-o imagine a sa unde este evidenţiată inima sa” (48). Imaginea inimii de carne, subliniază papa, „nu cuprinde numai caritatea divină, ci se extinde la sentimentele afectului uman” (61). Inima sa, continuă Papa Francisc citându-l pe Benedict al XVI-lea, conţine o „triplă iubire”: cea sensibilă a inimii sale fizice „şi dubla sa iubire spirituală, cea umană şi cea divină” (66), în care găsim „infinitul în finit” (64).

Preasfânta Inimă a lui Isus este o sinteză a Evangheliei
Viziunile unor sfinţi, deosebit de cinstitori ai Inimii lui Cristos – precizează Papa Francisc –, „sunt stimulente frumoase care pot să motiveze şi să facă mult bine”, dar „nu sunt ceva ce credincioşii sunt obligaţi să creadă ca şi cum ar fi cuvântul lui Dumnezeu”. Apoi Papa aminteşte cu Pius al XII-lea că nu se poate spune că acest cult „îşi datorează originea sa unor revelaţii private”. Dimpotrivă, „devoţiunea la Inima lui Cristos este esenţială pentru viaţa noastră creştină, deoarece semnifică deschiderea plină de credinţă şi de adoraţie la misterul iubirii divine şi umane a Domnului, aşa încât putem afirma încă o dată că Preasfânta Inimă este o sinteză a evangheliei” (83). Apoi, Pontiful invită să se reînnoiască devoţiunea la Inima lui Cristos şi pentru a contrasta „noi manifestări ale unei «spiritualităţi fără carne» care se înmulţesc în societate” (87). Este necesar să ne întoarcem la „sinteza întrupată a Evangheliei” (90) în faţa „comunităţilor şi a păstorilor concentraţi numai pe activităţi externe, reforme structurale lipsite de evanghelie, organizaţii obsesive, proiecte lumeşti, reflecţii secularizate, pe diferite propuneri prezentate drept condiţii care uneori se pretinde să se impună tuturor” (88).

 Experienţa unei iubiri „care dă de băut”
În ultimele două capitole, Papa Francisc scoate în evidenţă cele două aspecte pe care „devoţiunea la Preasfânta Inimă ar trebui să le ţină unite pentru a continua să ne hrănească şi să ne apropie de evanghelie: experienţa spirituală personală şi angajarea comunitară şi misionară” (91). În al patrulea, „Iubirea care potolește setea”, reciteşte Sfintele Scripturi, şi cu primii creştini îl recunoaşte pe Cristos şi coasta sa deschisă în „cel pe care l-au străpuns” pe care Dumnezeu îl referă la sine însuşi în profeţia din Cartea lui Zaharia. Un izvor deschis pentru popor, pentru a potoli setea sa de iubire a lui Dumnezeu, „pentru a spăla păcatul şi necurăţia” (95). Diferiţi Părinţi ai Bisericii au menţionat „rana din coasta lui Isus ca origine a apei Duhului”, peste toţi Sfântul Augustin, care „a deschis calea spre devoţiunea la Preasfânta Inimă ca loc de întâlnire personală cu Domnul” (103). Puţin câte puţin această coastă rănită, aminteşte papa, „asumă figura inimii” (109) şi prezintă diferite femei sfinte care „au relatat experienţe ale întâlnirii lor cu Cristos, caracterizată de odihna în Inima Domnului” (110). Printre cinstitorii din timpurile moderne, enciclica vorbeşte înainte de toate despre Sfântul Francisc de Sales, care reprezintă propunerea sa de viaţă spirituală cu „o inimă străpunsă de două săgeţi, înconjurată într-o coroană de spini” (118).

Apariţiile Sfintei Margareta Maria Alacoque
Sub influenţa acestei spiritualităţi, Sfânta Margareta Maria Alacoque relatează apariţiile lui Isus la Paray-le-Monial, între sfârşitul lui decembrie 1673 şi iunie 1675. Nucleul mesajului care ne este transmis poate să fie rezumat în acele cuvinte pe care Sfânta Margareta le-a auzit: „Iată acea Inimă care i-a iubit atât de mult pe oameni şi care nu a cruţat nimic până la epuizarea sa şi la consumarea sa pentru a le mărturisi Iubirea sa” (121).

Tereza de Lisieux, Ignaţiu de Loyola şi Faustina Kowalska
Din Sfânta Tereza de Lisieux, documentul aminteşte că îl numea pe Isus „Cel al cărui inimă bătea la unison cu a mea” (134) şi scrisorile sale către sora Maria, care ajută să nu se concentreze devoţiunea la Preasfânta Inimă „pe un aspect dureros”, acela al celui care înţelegea repararea ca un „primat al jertfelor”, ci pe încredere „ca oferta cea mai bună, plăcută Inimii lui Cristos” (138). Pontiful iezuit dedică câteva texte din enciclică şi locului Preasfintei Inimi în istoria Societăţii lui Isus, subliniind că în Exerciţii Spirituale Sfântul Ignaţiu de Loyola îi propune celui care le face „să intre în Inima lui Cristos” într-un dialog de la inimă la inimă. În decembrie 1871, părintele Beckx a consacrat Societatea Preasfintei Inimi a lui Isus şi părintele Arrupe a făcut asta din nou în 1972 (146). Experienţele Sfintei Faustina Kowalska, se aminteşte, repropun devoţiunea „cu un accent puternic pe viaţa glorioasă a Celui Înviat şi pe milostivirea divină” şi, motivat de acestea, şi Sfântul Ioan Paul al II-lea „a legat intim reflecţia sa despre milostivire cu devoţiunea la Inima lui Cristos” (149). Vorbind despre „devoţiunea mângâierii”, enciclica afirmă că, în faţa semnelor Pătimirii păstrate de inima Celui Înviat, este inevitabil „ca un credincios să dorească să răspundă” şi „la durerea pe care Cristos a acceptat s-o suporte din atâta iubire” (151). Şi cere „ca nimeni să nu-şi bată joc de exprimările de fervoare credincioasă ale sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, care în evlavia sa populară încearcă să-l mângâie pe Cristos” (160). Pentru că apoi „doritori de a-l mângâia, ieşim mângâiaţi” şi „putem să-i mângâiem şi noi pe cei care se află în orice fel de suferinţă” (162).

Devoţiunea la Inima lui Cristos ne trimite la fraţi
Al cincilea şi ultimul capitol, „Iubire pentru iubire”, aprofundează dimensiunea comunitară, socială şi misionară a oricărei devoţiuni autentice la Inima lui Cristos, care, în momentul în care „ne conduce la Tatăl, ne trimite la fraţi” (163). De fapt, iubirea faţă de fraţi este „gestul cel mai mare pe care i-l putem oferi pentru da înapoi iubire prin iubire” (167). Privind la istoria spiritualităţii, pontiful aminteşte că angajarea misionară a Sfântului Charles de Foucauld l-a făcut „frate universal”: „lăsându-se plăsmuit de Inima lui Cristos, voia să găzduiască în inima sa fraternă toată omenirea suferindă” (179). Apoi Francisc vorbeşte despre „reparare”, aşa cum explica Sfântul Ioan Paul al II-lea: „oferindu-ne împreună Inimii lui Cristos, «pe ruinele acumulate de ură şi de violenţă, va putea să fie construită civilizaţia iubirii atât de dorită, împărăţia Inimii lui Cristos»” (182).

Misiunea de a face ca lumea să se îndrăgostească
Enciclica aminteşte iarăşi cu Sfântul Ioan Paul al II-lea că „şi consacrarea la Inima lui Cristos «trebuie alăturată de acţiunea misionară a Bisericii însăşi, pentru că răspunde la dorinţa Inimii lui Isus de a propaga în lume, prin membrele Trupului său, dăruirea sa totală pentru Împărăţie». Prin urmare, prin intermediul creştinilor, «iubirea va fi revărsată în inimile oamenilor, ca să se edifice trupul lui Cristos care este Biserica şi să se construiască şi o societate de dreptate, pace şi fraternitate»” (206). Pentru a evita marele risc, subliniat de Sfântul Paul al VI-lea, ca în misiune „să se spună şi să se facă multe lucruri, dar să nu se reuşească să se provoace întâlnirea fericită cu iubirea lui Cristos” (208), este nevoie de „misionari îndrăgostiţi, care să se lase iarăşi cuceriţi de Cristos” (209).

Rugăciunea lui Francisc
Textul se încheie cu această rugăciune a Papei Francisc: „Îl rog pe Domnul Isus ca din Inima sa sfântă să curgă pentru noi toţi fluvii de apă vie pentru a vindeca rănile pe care ni le provocăm, pentru a întări capacitatea noastră de a iubi şi a sluji, pentru a ne determina să învăţăm să mergem împreună spre o lume dreaptă, solidară şi fraternă. Asta până când vom celebra uniţi în mod fericit ospăţul din împărăţia cerească. Acolo va fi Cristos înviat, care va armoniza toate diferenţele noastre cu lumina care izvorăşte neîncetat din Inima sa deschisă. Să fie mereu binecuvântată!” (220).

Vatican News – Alessandro Di Bussolo
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu