Date biografice
S-a născut la 25 aprilie 1875 în Reșița Montana (jud. Caraș-Severin), în familia preotului greco-catolic Ioachim și Rozalia. A avut două surori și un frate, la 5 ani rămâne orfan de mamă, iar sora mai mare preia grija familiei. A urmat școala elementară în localitate, liceul la Gimnaziul superior din Blaj, unde ia examenul de maturitate în 1894, după care a fost trimis la Seminarul central din Budapesta. A fost hirotonit preot la Lugoj în 20 septembrie 1898, a urmat studii la Institutul Augustineum din Viena, finalizate cu doctorat în 1902. S-a întors la Lugoj, numit protopop la Cugir și paroh de Orăștie remarcându-se, de atunci, de buna funcționare a școlilor confesionale românești.
Ne-a rămas un portret spiritual de tinerețe, întocmit cu ocazia recomandării făcute de episcopul său, Vasile Hossu, pentru episcopat: „În toate însărcinările a dovedit prudență și zel în grija față de suflete și în administrația bisericească, o integritate ireproșabilă, o știință profundă și rigoare în îndeplinirea obligațiilor sale (…) slujește zilnic Sfânta Liturghie, se spovedelte des (…) Ca protopop… străbătea pe jos cei peste 40 de km împreună cu credincioșii săi, în fiecare an, la Sanctuarul Maicii Domnului de la Prislop, contribuind astfel la reînnoirea și consolidarea evlaviei credincioșilor față de Sfânta Fecioară…”.
În 1912 este consacrat episcop de Lugoj de către episcopul de Oradea Mare, Radu Demetriu. Activitatea pastorală a orientat-o, cu prioritate, în două direcții: culturalizarea poporului prin instrucția scolară și întărirea vieții spirituale. Deși eparhia era foarte săracă – Un’te duci tu sărăcie; La Lugoj, la Vlădicie, după cum făcea haz de necaz și PS Ioan Bălan – reușește să strângă și să administreze cu pricepere și integritate fondurile necesare pentru înființarea de școli: deschide, în 1914, prima școală normală românească de fete pentru a pregăti învățătoare. În ce privește viața spirituală, impune preoților celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii și a predicii de duminică și de sărbători, întroduce exerciții spirituale pentru cler și „misiuni populare” pentru parohii, trimite scrisori pastorale la sărbătorile mari, le cere preoților să incurajeze colaborarea laicilor, înființează în fiecare parohie Societatea Sf. Pavel.
După moartea episcopului de Oradea, Radu Demetriu, în urma atentatului din Senatul României în 8 decembrie 1920, scaunul episcopal de Oradea devine vacant, iar în 1922 este ocupat de către episcopul Lugojului, Valeriu Traian Frențiu. Ca și episcop de Oradea Mare, o eparhie mare care dispunea de resurse finaciare însemnate, geniul administrativ în mecenatul școlar a putut fi pus în valoare. Noul ierarh a extins Seminarul mare ridicându-l la nivel de Academie teologică, a deschis noi școli confesionale și a renovat Școala normală de institutori, a construit biserici noi, în toate lucrările de arhitectură promovând stilul neoromânesc. Pentru a avea un corp pedagogic de înaltă calitate intelectuală și spirituală, aduce ordine călugărești cu carismă în educația tinerilor: Frații Școlilor Creștine la Oradea, Surorile și Părinții Asumpționiști la Școlile Beiușului. În formarea spirituală a seminariștilor, ierarhul orădean se implică direct asistând la examene. În timpul vacanței de vară organizează la reședința sa din Beiuș diferite activități spirituale și culturale. De asemenea, susține financiar Colegiul Pontifical Pio Romeno de la Roma și cu burse studenții merituoși de la alte universități din țară.
Precum a făcut la Lugoj, se preocupă foarte mult întărirea vieții spirituale a clericilor și a credincioșilor: „Organizează exerciții spirituale pentru întregul cler al Eparhiei – preoți, protopopi, profesori de teologie și de liceu, canonici – ținute anual, în serii, la Oradea. Episcopul Valeriu Traian Frențiu participa ca orice preot, la toate seriile”, mărturisește ieromonahul Augustin Prunduș. La nivel eparhial, fixează trei locuri de pelerinaj (Drăgești în Bihor, Zalău în Sălaj, Sanislău in Satu Mare), insistând mult asupra evlaviei pentru Sfânta Fecioară și introduce Octava de rugăciune pentru unirea Bisericilor. Încurajează asociațiile de laici pentru a fi prezente în toate parohiile, insistă pentru împărtășania frecventă, a introdus în ritualul liturgic muzica sacră acompaniată de orchestră a compozitorului Francisc Hubic.
Cei care l-au cunoscut bine, îl descriu astfel: „Valeriu Traian Freanțiu avea o figură demnă, barbă roșcovană, atitudine surâzătoare, figură care m-a impresionat încă de la început. De statură potrivită, având prestanța funcției sale, se prezenta mereu foarte îngrijit și curat. Era un om calm, cu o privire blîndă, mereu disponibil pentru ajutorarea celor nevoiași… Am remarcat căldura cu care vorbea cu oamenii, căldură care m-a impresionat profund. Am remarcat spiritul de rugăciune pe care-l demonstra, întrucât participa la toate slujbele oficiate în biserica din localitatea în care poposea, sau chiar din catedrala episcopală… Episcopul Frențiu trăia purerea în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, alimentând-o cu rugăciune, meditații și fapte bune” mărturisește ieromonahul Bernard Ștef.
„(…) În fiecare vară episcopul Traian Frențiu venea la Beiuș, în dieceza dînsului, să-și petreacă o lună de concediu. În acest timp eu eram dator să-i pregătesc altarul și să-i raspund la Sfânta Liturghie: nu eram decât noi doi. Era o Sf. Liturghie liniştită, reculeasă, cu o minunată pregătire făcută în genunchi, rostită cu pietate şi urmată de o rugăciune de mulţumire în care se simţea cu adevărat mesajul acesteia (…) Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi îi sunt recunoscător episcopului Valeriu Traian Frenţiu pentru această lecţie de pietate.” – își amintește pr. Vasile Mare despre Sfintele Liturghii celebrate de PS Frențiu la Beiuș.
Pentru bunăstarea locuitorilor, punând în valoare resursele naturale locale, episcopul Frențiu a făcut investiții inteligente, generatoare de venituri: restaurează și amenajează stașiunea Stâna de Vale și o cale ferată turistică, în diferite locuri din Apuseni sau zona Beiușului construiește căi ferate, ateliere și gatere pentru exploatarea lemnului, amenajări piscicole, mori pentru producerea electricității.
În urma Dictatului de la Viena din septembrie 1940, Eparhia de Oradea se injumătățește iar eparhiile de Cluj și Baia Mare sunt încorporate în statul maghiar. În Consistoriul din 2 septembrie de la Oradea s-a decis ca partea Eparhiei din Oradea ajunsă în Ungaria să fie păstorită de episcopul auxiliar Ioan Suciu, partea rămasă în România va fi condusă de la Beiuș de către episcopul Frențiu, administrator apostolic pentru eparhiile din partea Ungariei fiind desemnat episcopul Hossu. După moartea mitropolitului Nicolescu, la 5 iunie 1941, și în urma refuzului canonicilor Blajului de a-l numi ca succesor pe auxiliarul acestuia, Vasile Aftenie, episcopul Traian Frentiu, decanul de vârstă al colegiului episcopal, este numit administrator apostolic pentru Blaj.
În urma „caldei chemări părintești” de la 15 mai 1948 de la Blaj a Mitropolitului ortodox al Transilvaniei, ÎPS Nicolae Bălan, pentru „revenirea” greco-catolicilor la Biserica Ortodoxă, episcopul Frențiu a difuzat o circulară, la 19.07.1948, în care a arătat, printre altele: „La 3-15 Mai ÎPS Metropolit de Sibiu ne-a făcut o așa-zisă invitare frățească ca să călcăm cuvântul dat de strămoșii noștri și să rupem sigiliile actului de unire. Dar aceasta a fost o insultă la adresa noastră, ca și cum noi am fi inconștienți și nu am fi din convingere catolici.”
Arestarea și conditiile de detenție – De aceea suntem aici pentru a suferi
Primul episcop arestat în „noaptea episcopilor” (noaptea din 28/29 octombrie) a fost PS Frențiu, când „la ora una dimineața am fost trezit de șeful Siguranței și am fost invitat să plec la București la Ministerul Cultelor, inisistând că nu sunt arestat ci doar invitat de domnul ministru. Seara, sosind la București, am mers la Ministerul de Interne, zicând că trebuie să anunțe că au sosit. După o așteptare de o oră în mașină m-au poftit în salon până când se informează când mă primește Dl Ministru. Intrând la Ministerul de Interne, m-au condus într-o celulă din beciurile Ministerului, unde era deja P.S. Aftenie și după un sfert de oră l-au adus și pe P.S. Suciu.” P.S Frențiu a mai menționat că începând cu data de 10 octombrie reședința episcopală era păzită, numănui nu i se permitea să intre sau să iasă, doar după o atentă percheziție. O altă mărturie despre arestarea episcopului Frențiu aparține lui P.S. Hossu care, spunea despre „fratele Valeriu”: „n-a voit să plece până nu va liturghisi; așa au așteptat până s-a pregătit și a terminat sf. liturghie; a fost adus cu un jeep mic și astfel a avut o călătorie foarte grea, fără întrerupere de la Oradea la București; de altcum, era slăbit din boala grea din iarnă, din care încă nu se refăcuse deplin; astfel, era suferind.”
De la Ministerul de Interne, împreună cu ceilalți episcopi, Valeriu Traian Frențiu a fost transportat la Dragoslavele, o reședință de vacanță a patriarhului ortodox, special transformată de către Securitate în lagăr pentru acest scop. Cu toate că era o reşedinţă patriarhală, ierarhii uniţi au suferit de frig şi de foame, neavând haine călduroase şi cele necesare igienei personale, mâncarea fiind insuficientă. „La Dragoslavele, am suferit foarte mult frig și aprovizionarea a fost insuficientă” cum relatează P.S. Frenţiu, viaţa acolo „a fost ca o introducere la ceea ce era să urmeze”, după cum a notat episcopul Clujului. După cum se știe, episcopii greco-catolici au fost vizitați de două ori de către patriarhul Iustianian pentru a-i „pofti în casa ortodoxiei”, cu dorința ca cel „cel puțin unul dintre ei l-ar convinge, iar în cazul în care nu se va ajunge la niciun rezultat, vor fi dați pe mâna poliției”,după cum relata fiul patriarhului într-o discuție cu un informator al Securității. La a doua vizită, patriarhul ortodox le-a adus o Monitorul oficial cu publicarea Decretului nr.358/1948 care scotea Biserica Română Unită în afara legii, cerându-le episcopilor greco-catolici o recunoaştere implicită a decretului cu toate consecinţele sale, renunţarea la prerogativele episcopale prin pensionarea lor definitivă. În urma răspunsului primit, de a merge „fiecare la reședința sa, în orașele de reședință; până suntem împiedicați de a ne exercita slujba de episcop, să se îngrijească de arestarea noastră cei ce ne împiedică” și redactarea unui memoriu referitor la decret, prin care „într-o manieră documentată am arătat că decretul este nefondat din punct de vedere legal şi este chiar anticonstituţional, cerând să fie revocat şi să se redea Bisericii Greco-Catolice libertatea de organizare şi funcţionare…”, răspunsul Securității a venit prompt, cu propunere de cercetare penală a episcopilor Aftenie, Hossu și Rusu, internarea ierarhului de Oradea într-un sanatoriu, izolarea „într-un schit inaccesibil” a episcopilor Suciu și Bălan. În acest scop, episcopii vor fi transferați de la Dragoslavele într-un alt loc mai aproape de București cu regim de detenție mai dur, la mănăstirea Căldărușani, iar P.S. Aftenie, P.S. Suciu și P.S. Rusu vor fi supuși unor anchete penale la Ministerul de Interne.
De la Căldărușani, ne-a rămas mărturia episcopului de Oradea, trimisă într-un raport olograf către Nunțiatură: la Căldăruşani „era o mizerie de nedescris, hrană insuficientă, dimineaţa un ceai fără zahăr, la prânz şi seara, o supă foarte diluată. Fără îngrijiri medicale. Stare sanitară slabă. Absenţa băii şi lipsa curăţeniei”. În aceste condiții de lagăr, are loc un eveniment care „a fost poate unic în istoria Bisericii.”, după cum apreciase nunțiul apostolic G.P O’Hara, consacrarea a doi episcopi clandestini, a protopopului Tit Liviu Chinezu (25.04.1949) și a canonicului Ioan Chertes (25.12.1949). Din acest loc de detenție, episcopul Frențiu, a cărui stare de sănătate s-a agravat, a fost internat la spitalul orăşenesc din Rucăr care era încă o construcţie nefinalizată unde singurul medic era în concediu. Urmînd parcursul comun al Căii Crucii, după perioada de detenție de 1 an și trei luni din lăgărul de la Căldărușani, episcopul Valeriu Traian Frențiu, împreună cu frații episcopi și cei 21 de canonici și preoți, a fost trimis la închisoarea cu regim de exterminare din Sighetul Marmației.
Despre episcopul Frențiu, unul din rezidenții „reședinței episcopale ” a celulei 44, au rămas câteva mărturii impresionante. Una dintre acestea este a episcopului de Cluj-Ghela care descrie înfomatarea la care erau supuși deținutii: „Da, aici la Sighet am văzut, am simţit şi am trăit ‘foamea’. Se vorbeşte de atâtea ori de foame şi nu ne dădeam şi nu ne dăm destul de bine seama ce este foamea; în temniţa Sighetului am învăţat ce este foamea şi greutatea poruncii Domnului, de a o alina oriunde se află, oriunde se vede; porunca Domnului, că El este Cel ce este flămând şi aşteaptă să i se dea de mâncat. (…) Şi-l vedeam (pe P.S. Frenţiu) cu gamela aşezată pe o batistă ruptă şi găurită, ca faţă de masă, adunând micile firmituri de pâine să nu meargă pierdute; îmi ziceam: «Iată episcopul Orăzii Mari; Doamne, cu toţii suntem flămânzi»”. Cu toate acestea, înfometarea nu afecta umorul episcopului Frenţiu care, făcând haz de înfăţişarea lor, remarca că „suntem slabi cum erau caii care se dădeau de hrană peştilor la Stîna de Vale”. În primăvara anului 1953, ca şi cum hrana deţinuţilor nu era insuficientă, din ea trebuia să se asigure şi regimul alimentar pentru îngrăşarea unor purcei cumpăraţi de administraţia închisorii, împărţirea hranei făcându-se în favoarea animalelor: deţinuţilor le revenea „zeama”, iar ce era mai consistent din aceasta (arpacaş, cartofi, fasole) se dădea suinelor. În aceaşi perioadă, meniul închisorii s-a „diversificat” cu organe de vită (intestine, burţi şi plămâni) care, nefiind spălate şi gătite suficient, în zilele în care erau date deţinuţilor împreună cu mămăligă, umpleau aerul cu un miros greu de fecale, stârnind uimirea gardienilor care se întrebau cum putea fi mâncată „astfel de mâncare, greu mirositoare, pe care nici câinii n-o pot suferi?”, după mărturia pr. Alexandru Rațiu. Răspunsul îl dă tot P.S. Hossu care a fost printre acei norocoşi care a putut „încheia un pact de neagresiune cu stomacul, care-şi împlinea credincios datoria fiziologică, în împrejurări grele[…] fără a protesta pentru injuria ce i se aduce”. Alţii, mai puţin norocoşi, au „moştenit Sighetul” din cauza înfometării: P.S. Durcovici, P.S. Suciu, ministrul Virgil Potârcă. Având în vedere aceste condiții inumane, cu atât mai impresionante sunt gesturile de dragoste fraternă: „Cu greu i s-a aprobat iubitului frate Valeriu regim de lapte, dar rar primea; până atunci n-a mai văzut lapte de când am venit la Căldărușani; m-a îmbiat să gust și eu; ca să nu-l supăr am luat cu lingura o dată; i-am mulțumit fratelui; am văzut ce gust are laptele; mai dulce dragostea fratelui decât laptele, aceea m-a îmbucurat și m-a mișcat.”, mărturisește episcopul Hossu.
O altă mărturie despre episcopul Frențiu este dată de către Nicolae Carandino, directorul ziarului «Dreptatea»: „Spectacolul pe care îl oferea celula episcopilor era impresionant. Când ieşeau la plimbare, toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu. Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. Deşi mic de statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; n-am avut niciodată sentiment religios. Am fost însă întotdeauna sensibil la măreţie. Şi niciodată nu am avut puternic şocul suprafirescului, decât privind la şirul de moşnegi […] Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere. Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc”.
Umilirea deținuților prin munci degradante și istovitoare („munci voluntare”) care nu țineau cont de vârsta, starea de sănătate sau statutul social avut în libertate, a fost un alt mod de exterminare de la Sighet care, împreună cu înfometarea și lipsa îngrijirilor medicale, grăbea moartea victimelor. P.S. Hossu își amintește că cele mai extenuante munci la care a participat a fost pomparea apei necesară pentru toată închisoarea cu o pompă manuală ce necesita efortul a două persoane și tăiatul lemnelor în gerul iernilor din nordul țării. Deși, unii dintre episcopii uniți care sufereau de diferite boli cronice – episcopii Frențiu și Rusu sufereau de afecțiuni cardiace grave și P.S. Bălan de hernie dublă – care îi putea scuti de corvezile epuizante, alegeau să muncească împreună frații lor „pentru a fi liniștiți în conștiință și să închidă gura unor milițieni fără suflet care îl apostrofau (pe P.S. Frențiu) că nu muncește; îl vedeam cu atâta durere cu mâinile vinete de frig ținând lemnul nemișcat pe capră, deși rugat că nici nu era lipsă de așa ceva.”, ne descrie PS Hossu suferința tăcută a ierarhului de Oradea Mare.
Împrejurările mortii – Slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pus credincios, peste multe te voi pune, intră în bucuria Domnului Tău
Începând cu Floriile anului 1952 (12 aprilie 1952) starea episcopului Frenţiu s-a agravat până în punctul în care nu mai putea să coboare din pat decât ajutat de „părintele Cori”, plimbarea zilnică în curte se rezuma doar la câţiva paşi în cameră, mâncarea se limita doar la puţin piure de cartofi sau macaroane şi mămăligă cu „un strop de marmeladă” servită ca desert, alimente ce rămâneau de la regimul alimentar special aprobat pentru P.S. Suciu, regimul de lentă exterminare fizică atigându-şi scopul, suportat „cu o răbdare senină, de admirat”. Episcopul Frențiu a afirmat în mod repetat că motivul pentru care ierarhii greco-catolici se află în închisoare este suferința pentru credință și pentru Biserică: „[PS Frențiu] suporta toate neajunsurile, toate greutățile cu eroică răbdare, nicicând nu s-a auzit un cuvânt de tânguire; […] dacă îl întrebam: «Te doare ceva?», răspundea totdeauna liniștit: «Pentru aceea suntem aici, să suferim». Tot timpul am fost cu admirație față de ÎPS frate, pentru tăria cu care suporta toată batjocura la care a fost supus […]”, își amintește PS Hossu. În luna iunie 1952, P.S. Frenţiu măturisea confratelui Hossu că dacă nu vor fi eliberaţi până la sfârşitul lunii „pe mine aici mă veţi lăsa aici”, dorind eliberarea pentru că „ducea dorul sfintei Liturghii, al sfintei Cuminecături”, lipsuri care-l dureau mai mult decât orice, ultima împărtăşanie a fost în ziua sosirii la Sighet, în urmă cu doi ani. Pe lângă grija pentru cei doi grav bolnavi (episcopii Frenţiu şi Suciu), confraţii lor trebuiau să facă tot posibilul să ascundă gravitatea situaţiei Seniorului lor, pentru a nu fi scos din mijocul lor şi să moară izolat, respectându-se astfel ordinul criminal al conducerii închisorii, care însemna să fie „duşi la spital”, care nu era altceva decât o cameră izolată unde bolnavul era lăsat să moară singur, în izolare totală, fără nici o îngrijire medicală sau prezenţa consolatoare a fraţilor de suferinţă. Această măsură, care poate fi considerată cea mai barbară dintre toate măsurile represive luate împotriva deţinuţilor de la Sighet, a fost luată tot din dorinţa de a păstra secretul asupra identităţii persoanei, a cauzei morţii, a datei decesului şi a locului de înmormântare. Avem impresionanta mărturie a lui P.S. Hossu despre ultima stațiune a Calvarului episcopului Frenţiu din celula 44: „Vineri dimineaţa (11 iulie)… a făcut Sfânta Mărturisire pe care am ascultat-o îngenunchiat lângă pat, pentru a o putea face fără sforţare; după aceea s-a odihnit liniştit; (…) noi am rămas în potolită reculegere, fiecare în sufletul său cu o rugăciune pentru scumpul nostru frate. (…) Sta liniştit în pat; Cori se interesa mereu dacă are lipsă de ceva; eu eram acolo, pe patul meu, la picioarele dânsului, iar Ionel (P.S. Suciu n.red.) în patul de alături, paralel cu al fratelui Valeriu, despărţit de trecerea printre paturi; toţi concentraţi cu sufletul la dânsul. Directorul era absent din institut, şi aşa am scăpat mai uşor cu izolarea temută de noi; cu raportul de seară s-a trecut uşor că se odihneşte. (…) De la un timp, ora între cinci şi şase, a început să respire mai adânc, şi iarăşi mai potolit, apoi iarăşi mai adânc; nu după mult timp, a început să respire liniştit, dar cadenţat, ritmic regulat, tot mai scurt, tot mai scurt, ritmic regulat, ca pâlpâirile unei lumânări spre terminate; atunci am observat cu toţii că aceasta este stingerea; m-am intors spre fraţi şi ne-am aşezat cu toţii în genunchi, în rugăciune, pentru cel ce se stingea; m-am uitat de-aproape, îngenunchiat lângă pat, la faţa liniştită; respiraţia cadenţată, tot mai încet, apor o respiraţie adâncă, însoţit de un sunet ca de oftat, şi apoi, după câteva pâlpâiri, respiraţia a încetat. Priveam faţa mereu şi observam cum sta liniştit fără mişcare, fără respiraţie, (…) mâinile se răceau, sufletul a intrat întru îmbrăţisarea Domnului Isus, care, în mila Sa nemărginită, i-a rostit invitaţia promisă: «Slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pus credincios, peste multe te voi pune, intră în bucuria Domnului Tău.» (Matei 25,21).”
Aşa a primit episcopul Valeriu Traian Frenţiu, la 77 ani, mergând timp de 3 ani şi 9 luni pe Drumul Crucii, invitaţia de a intra în casa Sa, la masa Sa, pentru a primi Împărtăşania veşnicei fericiri. După ce au făcut „panehidă” şi au rostit cu toţii rugăciunile de dezlegare, pr. Cori a anunţat gardianului decesul Seniorului Frenţiu şi împreună cu episcopii Hossu, Chinezu şi Cherteş i-au transportat corpul neînsufleţit într-o celulă goală de la parterul închisorii, unde „(…) Am aşezat pe fratele nostru Valeriu pe primul pat de la intrare (…) Zăcea senin, ca şi când ar dormi. I-am dat ultima binecuvântare cu dezlegare din suflet, l-am sărutat pe frunte şi, privindu-l înduioşaţi, am ieşit din celulă”. A fost luat în noaptea următoare şi înmormântat în cimitirul de la marginea oraşului (Cimitirul Săracilor n.red) într-un „mormânt mascat ca să nu poată fi identificat”, fără cruce sau alte semne de identificare, mormânt care nu a putut fi identificat niciodată. Deşi demnităţii sale episcopale s-ar fi cuvenit funeralii naţionale, aşa cum au fost cele organizate la înmormântarea predecesorului său, episcopul Radu Demetriu, în decembrie 1920, P.S. Frenţiu a avut parte doar de funeralii ţinute în sufletul tuturor fruntaşilor naţiunii „care sufereau în temniţa Sighetului pentru neamul şi ţara lor.”
Patrimoniul de sfințenie
IPS Valeriu Traian Frenţiu rămâne în memoria Bisericii Unite ca un ierarh al rugăciunii şi al jertfei liturgice, un binefăcător darnic, cu atitudine surâzătoare, de o căldură umană remarcabilă, dar şi un superior exigent faţă de cler. A dat dovadă de un adevărat geniu administrativ în gestionarea cu integritate a bunurilor Bisericii şi a comunităţilor păstorite, contribuind la bunăstarea generală. Preocuparea sa constantă a fost formarea intelectuală şi spirituală a laicilor şi a clerului deschizând şi extinzând şcoli profesionale, normale şi confesionale, a promovat în arhitectura acestora stilul neoromânesc, folosind carisma pedagogică a mai multor ordine călugăreşti (Fraţii Școlilor Creştine,
Ordinul Franciscan, Surorile şi Părinţii Asumpţionişti). A luat măsuri pentru întărirea vieţii spirituale cerând preoţilor să slujească zilnic Sfânta Liturghie, a insistat pentru împărtăşania frecventă, a îndemnat clerul să încurajeze colaborarea laicilor, a introdus Prima Împărtăşanie solemnă şi Octava de rugăciune pentru unirea Bisericilor și propășirea spirituală a Neamului românesc: „În trecut Bisericile noastre au luptat pentru drepturile românilor; în prezent şi viitor, după Unirea cea Mare, aceste drepturi s-au câştigat pe deplin, iar acum misiunea noastră este să fericim poporul şi ţara prin asigurarea vieţii creştine. Şi în acest domeniu să ne întrecem unii pe alţii.”, din mărturia pr. Vasile Fernea despre o predică ţinută de P.S. Frenţiu la o activitate comună cu ortodocşii din Oradea.
Nistor Alin Bădiceanu