În prima zi a acestei luni, am publicat un amplu articol despre începuturile oficiale ale relaţiilor comune dintre România şi Sfântul Scaun, care au fost marcate, la 1 iunie 1920, prin trimiterea la Sfântul Scaun a ministrului Dimitrie Pennescu, constituindu-se astfel „legaţia” (reprezentanţa) României la Vatican. Ministrul Pennescu şi-a prezentat scrisorile de acreditare în ziua de 12 iunie, iar patru zile mai târziu, la 16 iunie 1920, Secretariatul de Stat al Vaticanului a trimis Guvernului Regatului României notificarea cu privire la crearea Nunţiaturii Apostolice în România.

Marţi, 16 iunie 2020, când se aniversează un secol de la acel moment istoric, Nunţiatura Apostolică, împreună cu Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, vor marca evenimentul prin dezvelirea şi binecuvântarea unui monument (bust din bronz pe soclu de piatră) dedicat Papei Francisc, în amintirea vizitei pe care a făcut-o anul trecut în România.

Pentru a păstra memoria istorică a celor 100 de ani care s-au scurs de atunci, putem evidenţia că în primii 30 de ani (1920-1950) a existat o colaborare diplomatică deosebită, prin întocmirea, semnarea şi ratificarea Concordatului dintre România şi Sfântul Scaun, numeroase vizite şi colaborări diplomatice, susţinerea unor proiecte culturale şi sociale etc. În această perioadă au activat la Bucureşti cinci nunţi papali, iar la Vatican mai mulţi legaţi şi ambasadori. A urmat o perioadă de 40 de ani (1950-1990) în care nu au existat relaţii oficiale între Bucureşti şi Vatican, după ce autorităţile comuniste din ţara noastră au anulat Concordatul şi au expulzat diplomaţii Sfântului Scaun. După reluarea relaţiilor diplomatice, au urmat alţi 30 de ani (1990-2020) de colaborare, vizite reciproce şi realizarea unui proiecte comune, în acest timp activând la Bucureşti cinci nunţi papali. Vom aminti câteva date istorice despre prezenţa diplomaţilor Vaticanului la Nunţiatura Apostolică din Bucureşti.

Mai întâi, pentru cei care nu cunosc semnificaţia şi misiunea unui „nunţiu”, precizez că acest cuvânt provine din latinescul „nuntius” şi înseamnă „mesager”. Aşa a fost numit ambasadorul Sfântului Scaun pe lângă un guvern. Nunţiul este întotdeauna un arhiepiscop, care ţine direct de Sfântul Scaun, asigurând în acelaşi timp legătura şi unitatea dintre Vatican şi Biserica Catolică din ţara unde este trimis. Reprezentarea permanentă a Sfântul Scaun pe lângă guverne datează din secolele al XV-lea, până atunci se recurgea la trimiterea de „legaţi papali” pentru misiuni temporare şi limitate. Conform Convenţiei de la Viena din anul 1815, confirmată de noile acorduri tot de la Viena, din anul 1961, nunţiul este, de drept, decanul corpului diplomatic în ţara unde e trimis. Atunci când statul unde este acreditat nu-i recunoaşte acest privilegiu, reprezentantul Vaticanului poată numele de „prenunţiu”. Atunci când un obstacol durabil privează o Nunţiatură de titularul său, Sfântul Scaun desemnează un „internunţiu” care are rangul de ministru plenipotenţiar. În ţările care nu au relaţii cu Sfântul Scaun sunt trimişi delegaţi apostolici care-l reprezintă pe Papa pe lângă Bisericile locale, deşi ei nu se bucură de privilegii diplomatice. Sfântul Scaun este reprezentat oficial în marile organizaţii internaţionale de misiuni diplomatice sau de observatori permanenţi.

Revenind la situaţia din România, relaţiile diplomatice au fost intensificate după constituirea statului Vatican (1870) şi Războiul de Independenţă (1877), rezultatele imediate fiind văzute prin înfiinţarea Arhiepiscopiei Catolice de Bucureşti (27 aprilie 1883) şi a Episcopiei de Iaşi (27 iunie 1884). Trebuie amintite, de asemenea, meritele deosebite ale episcopului Dominic Jaquet în privinţa redeschiderii problemei concordatului dintre Sfântul Scaun şi Statul Român, alcătuind chiar un proiect de concordat în 16 articole. Aşa cum s-a scris foarte mult în ultimii ani, anul 1918 a însemnat o cotitură istorică pentru România, mai ales după alipirea Basarabiei (9 aprilie), Bucovinei (28 noiembrie) şi Transilvaniei (1 decembrie). Numărul mare de creştini romano-catolici şi greco-catolici a schimbat mult geografia religioasă a României, deschizând noi perspective pentru definitivarea unui concordat cu Sfântul Scaun şi stabilirea unor relaţii diplomatice consistente. În timpul Primului Război Mondial, Sfântul Scaun a fost un susţinător al aspiraţiilor naţionale ale românilor, iar la sfârşitul anului 1918 a recunoscut decizia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia şi, implicit, Marea Unire. Mai mult, pentru a ajuta la organizarea Bisericii Catolice din România, Sfântul Scaun a numit imediat şi câţiva episcopi, primul dintre ei fiind Alexandru Theodor Cisar, la 9 mai 1920.

După multiple schimburi de corespondenţă, relaţiile comune dintre România şi Sfântul Scaun au fost inaugurate la 1 iunie 1920, prin trimiterea la Sfântul Scaun a ministrului Dimitrie Pennescu, constituindu-se ca o „legaţie” (reprezentanţă), nu o ambasadă. Printr-un decret semnat la 12 iunie 1920, regele Ferdinand I, „prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României… (…) am decretat şi decretăm că Dimitrie C. Pennescu (…) este numit, în ziua de 1 iunie 1920, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al nostru pe lângă Sfântul Scaun”. Cum era firesc, Vaticanul a acceptat această numire, iar la 16 iunie 1920 îşi dă acordul privind înfiinţarea unei Nunţiaturi Apostolice în România.

  1. Primul nunţiu trimis la Bucureşti a fost Mons. Francesco Marmaggi, care a sosit în capitala ţării noastre în ziua de 17 octombrie 1920. El fusese numit de Papa Benedict al XV-lea în ziua de 1 septembrie acelaşi an, dar fiind numit episcop doar de două zile (la 30 august 1920 a fost numit, iar la 26 septembrie a fost consacrat arhiepiscop titular de Hadrianopolis in Haemimonto) au fost necesare câteva săptămâni de formare diplomatică, chiar dacă a fost membru al Congregaţiei pentru Afaceri Ecleziastice Extraordinare din Vatican, încă din anul 1904. Delegaţia Apostolică s-a stabilit la Bucureşti pe lângă Arhiepiscopia Romano-Catolică, după care se va muta, în anul 1922, în clădirea situată pe strada Pictor Constantin Stahi, nr. 5-7, care va deveni palatul Nunţiaturii Apostolice în România. Clădirea a fost construită în perioada 1896-1905, la iniţiativa arhiepiscopului Franz Xaver von Hornstein, finanţarea fiind asigurată de binefăcători din Elveţia şi printr-o subvenţie a regelui Carol I. Misiunea principală a nunţiului Marmaggi a fost aceea a cunoaşte realităţile din România şi de a întări legăturile cu Regele Ferdinand I, fiind prezent la Alba Iulia în ziua încoronării acestuia ca rege la României (în 1922). La 30 mai 1923, Mons. Marmaggi a fost transferat ca nunţiu apostolic în Cehoslovacia, încetându-i astfel misiunea diplomatică din România.
  2. În aceeaşi zi, Papa Pius al XI-lea l-a numit ca nunţiu la Bucureşti pe Mons. Angelo Maria Dolci, care va activa în această misiune timp de zece ani. Fiind consacrat episcop de Gubio, în 1900, pentru a fi nunţiu apostolic a fost numit arhiepiscop titular de Nazianzus (în 1906) şi de Hierapolis in Syria (în 1914). Înainte de fi numit în România, a fost delegat sau nunţiu apostolic în Ecuador, Bolivia, Peru şi Belgia. Dosarul Corespondenţă de la Nunţiatura Apostolică din Bucureşti (1920-1936), din Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, ne prezintă ampla activitate a acestui delegat papal, atât în Bucureşti cât şi în întreaga Românie. Evidenţiez doar câteva momente fundamentale pentru Biserica Catolică din România: după stabilirea relaţiilor cu episcopiile şi eparhiile catolice, precum şi cu diferite instituţii ale statului român, au început negocierile pentru elaborarea unui concordat care să reglementeze ansamblul relaţiilor dintre România şi Sfântul Scaun şi să stabilească organizarea ecleziastică a credincioşilor catolici din România; la 10 mai 1927, în Cetatea Vaticanului, a fost semnat Concordatul dintre aceste ţări, dar a intrat în vigoare la 29 mai 1929, prin votul Parlamentului României (votul a fost dat la 24 mai, în Senat şi la 29 mai, în Camera Deputaţilor); Sfântul Scaun putea avea în România un ambasador (nunţiu), iar Biserica Catolică putea avea instituţii de învăţământ şi caritative, mănăstiri, biserici şi alte bunuri imobile. Religia catolică putea fi trăită în libertate deplină; în urma Concordatului dintre Sfântul Scaun şi România, la 5 iunie 1930, prin documentul „Sollemni conventione” se organizează episcopiile şi eparhiile catolice din România; prin decretele care au fost date de Nunţiatura Apostolică din Bucureşti s-a văzut clar modul de relaţionare a instituţiilor bisericeşti din România faţă de Sfântul Scaun etc. În anul 1925, arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar a încredinţat Vaticanului, prin nunţiul papal, palatul de pe strada Pictor Constantin Stahi pentru a-l folosi ca reşedinţă a nunţiaturii. Nunţiul Angelo Maria Dolci îşi încheie misiunea din România în ziua de 13 martie 1933, când este creat cardinal de Papa Pius al XI-lea şi este chemat la Vatican.
  3. După o vacantare de peste 100 de zile, a fost numit al treilea nunţiu la Bucureşti, Mons. Valerio Valeri, care era arhiepiscop titular de Ephesus din 18 octombrie 1927. Fiind delegat apostolic în Egipt şi Arabia, la 1 iulie 1933, a fost numit nunţiu în România, misiune pe care a îndeplinit-o până la 11 iulie 1936, când a fost transferat ca nunţiu în Franţa.
  4. Între timp, la 14 iunie 1936, a fost numit ca nunţiu apostolic în România Mons. Andrea Cassulo, arhiepiscop titular de Leontopolis in Augustamnica şi delegat apostolic în Canada. A îndeplinit această misiune în vremuri tulburi, marcate atât de Cel de-al Doilea Război Mondial, cât şi de instaurarea comunismului în ţara noastră. Pentru a asigura succesiunea apostolică, a consacrat doi episcopi: pe Marton Aron (în 1939) şi pe Marcu Glaser (în 1943). Graţie eforturilor sale, relaţiile României cu Sfântul Scaun au evoluat armonios, iar în 1938, Legaţia de la Vatican a fost ridicată la rang de ambasadă. Din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial, după doi ani, ambasada a redevenit legaţie. Fiind un apărător al evreilor, în timpul Holocaustului, a fost apreciat de unii şi condamnat de alţii, dar a avut curajul de a face trei proteste diplomatice către Antonescu: la 20 noiembrie 1940, la 2 decembrie 1940 şi la 14 februarie 1941. Instaurarea regimului comunist în România a schimbat radical relaţiile cu Sfântul Scaun, ajungându-se până la ruperea unilaterală a Concordatului. Astfel, pe fondul tensiunilor social-politice generate de comunişti, la începutul anului 1946, nunţiul apostolic Andrea Cassulo a fost declarat „persona non grata”, fapt pentru care a trebuit să părăsească România şi să fie numit, la 3 iunie 1947, ca delegat apostolic în Turcia.
  5. În aceste condiţii, la 19 februarie 1946, Sfântul Scaun l-a numit pe Mons. Gerald Patrick O’Hararegent (însărcinat cu afaceri) al Nunţiaturii Apostolice din România. Fiind arhiepiscop titular de Heliopolis in Phoenicia, acesta a venit la Bucureşti abia în ziua de 29 ianuarie 1947 şi a rămas în funcţie până la 4 iulie 1950, când a fost expulzat. În faţa persecuţiei comuniste, misiunea principală pe care şi-a asumat-o a fost aceea de a asigura continuitatea jurisdicţiei canonice în România, de aceea a consacrat mulţi episcopi: Anton Durcovici, Ioan Ploscaru, Ioan Duma, Adalbert Boros, Imre Eros, Szilard Bogdanffy, Ioan Dragomir, Iuliu Hirţea, Joseph Schubert, Alexandru Todea etc. Prin Decretul nr. 151, din 17 iulie 1948, al Preşedinţiei Marii Adunări Naţionale, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 164 din 19 iulie 1948, a fost denunţat Concordatul României cu Sfântul Scaun. Raporturile diplomatice dintre România şi Sfântul Scaun s-au întrerupt brusc. Printr-o notă verbală, din 23 iulie 1948, regentul Nunţiaturii, Mons. O’Hara, a protestat faţă de decizia unilaterală a părţii române, care încălca articolul XXIII al Concordatului. După doi ani, prin nota verbală nr. 3092, din 4 iulie 1950, Ministerul Afacerilor Externe al R.P.R. îi declara pe Mons. Gerald Patrick O’Hara, regent al Nunţiaturii Apostolice în România, pe Mons. Mestri Schönberg, auditor, şi pe Mons. Kirk C. John, secretar, drept persoane indezirabile pentru noua putere şi le cerea să părăsească teritoriul ţării în termen de trei zile. Aşadar, la 7 iulie 1950, relaţiile diplomatice cu Vaticanul au fost întrerupte, iar două săptămâni mai târziu palatul Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti a fost confiscat de către autorităţile statului comunist.

După denunţarea Concordatului de către autorităţile comuniste, guvernul român a interzis funcţionarea Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică), o parte dintre clericii ei, în frunte cu episcopii, fiind întemniţaţi, iar credincioşii supuşi unei adevărate prigoane. Biserica Romano-Catolică, deşi nu a fost interzisă, şi-a desfăşurat activitatea cu mari dificultăţi şi sacrificii martirice. Noua Lege a Cultelor şi cea a Învăţământului, din august 1948, au adus prejudicii imense Bisericii Catolice din România şi au rupt definitiv relaţiile diplomatice cu Sfântul Scaun.

Timp de aproape două decenii nu au existat contacte oficiale între Bucureşti şi Vatican. În anul 1963 a început pontificatul Papei Paul al VI-lea, care a arătat bunăvoinţă faţă de regimurile comuniste din Europa de Est, sperând să poată pleda cu mai mult succes în favoarea credincioşilor catolici. În anul 1966, Papa Paul al VI-lea l-a primit la Vatican pe ministrul de externe sovietic Andrei Gromâko, după care a început discuţii cu Ungaria, Cehoslovacia şi Iugoslavia, dar a dorit să normalizarea relaţiilor şi cu România. Un prim pas s-a realizat în anul 1967, când copia columnei lui Traian aflată la Vatican a fost adusă la Bucureşti şi expusă în Muzeul de Istorie a Republicii Socialiste România. În 1968, când se aniversau 50 de ani de la Marea Unire, s-a discutat repatrierea urnei conţinând rămăşiţele pământeşti ale episcopului Ioan Inochentie Micu-Klein, proiect care nu s-a putut concretiza. La începutul aceluiaşi an, premierul Ion Gheorghe Maurer şi ministrul de externe Corneliu Mănescu au făcut o vizită de lucru în Vatican , după care, în toamna aceluiaşi an, după 18 ani, un oficial al Sfântului Scaun a putut vizita România.

După mai mult de patru ani de la aceste vizite, abia în primăvara lui 1973 Nicolae Ceauşescu a admis o vizită la Vatican. Întâlnirea dintre el şi Papa Paul al VI-lea, din 26 mai 1973, avea să detensioneze climatul riguros al relaţiilor bilaterale, deşi încercarea Suveranului Pontif de a discuta problema greco-catolicilor l-a iritat pe preşedintele Republicii Socialiste România. După cele „circa 50 de minute” ale dialogului celor doi şefi de state, ziarul „Scînteia” consemna că „întâlnirea dintre Ceauşescu şi Papă poate fi trecută în categoria «vizitelor istorice»”. Totuşi, în problema care interesa Vaticanul, Ceauşescu a rămas inflexibil, limitele conversaţiei cu Suveranul Pontif fiind stabilite de autorităţile comuniste. Astfel, în privinţa Bisericii Greco-Catolice, relaţiile României cu Sfântul Scaun au rămas rupte până în anul 1990.

Evenimentele politice din România, de la finele anului 1989, aveau să readucă treptat armonia diplomatică între Sfântul Scaun şi România. În ziua de 23 decembrie, Papa Ioan Paul al II-lea a lansat un apel pentru pace şi înţelegere, pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Mesajul se încheia cu aceste cuvinte: „Dumnezeu să binecuvânteze iubita naţiune română!”. În ziua de 31 decembrie 1989 a sosit în România Monseniorul Francesco Colasuonno, nunţiu apostolic cu însărcinări speciale („itinerant pentru ţările Europei de Est”), care urma să analizeze noua situaţie din ţara noastră. Un prim pas a fost făcut chiar în aceeaşi zi: prin Decretul Lege nr. 9, din 31 decembrie 1989, al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ca urmare a abrogării Decretului Lege 358/1948, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a fost recunoscută oficial.

  1. În ziua de 15 mai 1990, România şi Vaticanul au decis să restabilească raporturile diplomatice, iar după trei luni a fost restituit palatul Nunţiaturii Apostolice. Primul nunţiu care a fost numit în această nouă realitate socio-politică a României a fost, la 18 august 1990, Mons. John Bukovsky. El a sosit la Bucureşti în ziua de 28 noiembrie 1990 şi a rămas în funcţie până la 20 decembrie 1994. Pentru a îndeplini misiunea încredinţată, a fost consacrat în acelaşi an şi a fost numit arhiepiscop titular de Tabalta. La 6 noiembrie 1992, după 42 de ani, s-a redeschis, la Bucureşti, Nunţiatura Apostolică, eveniment care a coincis cu sărbătorirea celui de al 15-lea an de pontificat al Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, fiind prezent şi un delegat de-al său, arhiepiscopul Jean Louis Tauran. Redeschiderea Nunţiaturii Apostolice la Bucureşti a reprezentat un eveniment deosebit de important în desfăşurarea relaţiilor dintre România şi Vatican.
  2. Arhiepiscopul John Bukovski fiind numit reprezentant al Sfântului Scaun în Federaţia Rusă, la 23 ianuarie 1995, a fost numit nunţiu în România Mons. Janusz Bolonek, arhiepiscop titular de Madaurus şi delegat papal în Burkina Faso şi Nigeria. La 5 mai 1995, a sosit la Bucureşti, iar instalarea ca nunţiu apostolic a avut loc la 12 iunie, după prezentarea scrisorilor de acreditare şefului statului. În mandatul său, la 1 ianuarie 1998, Guvernul României a reînceput să acorde nunţiului apostolic din România titlul de Decan al Corpului Diplomatic. În acelaşi an, la 30 septembrie, arhiepiscopul Janusz Bolonek şi-a încheiat misiunea în ţara noastră.
  3. După 40 de zile, la 12 noiembrie 1998, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Mons. Jean Claude Périssetnunţiu apostolic la Bucureşti. Având o vastă experienţă în diplomaţia Vaticanului, a lucrat în cadrul Reprezentanţelor Pontificale din Africa Meridională (1973-1976), Peru (1976-1980), Franţa (1980-1983), Pakistan (1983-1984), Japonia (1984-1986), auditor în Secretariatul de Stat al Vaticanului, la 16 noiembrie 1996, a fost numit episcop titular de Accia şi, apoi, al treilea nunţiu în România de la reluarea, în anul 1990, a relaţiilor diplomatice cu Vaticanul. La 3 decembrie 1998, a sosit la Bucureşti, după care a urmat o rapidă cunoaştere a României prin vizite pastorale în întreaga ţară. Mulţumită eforturilor sale diplomatice, în zilele de 7-9 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat România, fiind pentru prima oară când un episcop al Romei a vizitat o ţară majoritar ortodoxă. După nouă ani de misiune în România, la 15 octombrie 2007, arhiepiscopul Périsset a fost numit nunţiu în Germania.
  4. După o conducere interimară asigurată de Mons. Mauro Lalli, la 10 decembrie 2007, a fost numit la Mons. Francisco-Javier Lozano Sebastiàn, arhiepiscop titular de Penafiel şi nunţiu apostolic în Croaţia. Ceremonia de investire a avut loc abia la 26 februarie 2008. Excelenţa sa are meritul de a intermedia celebrările de beatificare a mai multor martiri, la Oradea, Satu Mare, Bucureşti şi Iaşi. Încheierea misiunii diplomatice a avut loc la 20 iulie 2015.
  5. Ultimul şi prezentul nunţiu apostolic la Bucureşti este Mons. Miguel Maury Buendía, arhiepiscop titular de Italica şi nunţiu apostolic în Kazahstan, Kârgâzstan şi Tadjikistan, care a fost numit la 5 decembrie 2015. Venirea în România a avut loc duminică, 10 ianuarie 2016, în jurul orei 18.00, fiind întâmpinat la sosirea sa pe Aeroportul Internaţional „Henri Coandă” din Bucureşti de ÎPS Ioan Robu, PS Mihai Frăţilă, oficialităţi ale statului român şi ale Nunţiaturii Apostolice. Ca o împlinire a eforturilor sale şi bunelor relaţii dintre România şi Sfântul Scaun a fost vizita istorică în ţara noastră a Papei Francisc în perioada 31 mai – 2 iunie 2019. Trebuie să evidenţiem şi activitatea din ultimii ani în alegerea şi numirea noilor ierarhi ai Bisericii Catolice din România.

Aşadar, astăzi aniversăm un secol de la aprobarea deschiderii Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti, rod al relaţiilor oficiale între România şi Sfântul Scaun, care consfinţesc secole de relaţii şi raportări oficiale ale episcopiilor şi eparhiilor catolice din ţara noastră cu instituţiile şi congregaţiile Bisericii Universale. Au fost perioade armonioase, în care s-au pus bazele structurilor bisericeşti din România, dar şi ani de sistare unilaterală a acestor relaţii necesare pentru buna funcţionare a instituţiilor civile şi religioase. Fie ca experienţa acumulată în acest secol să aducă linii şi principii clare de colaborare pe viitor între România şi Sfântul Scaun!

Pr. Alois Moraru

Sursa: www.ercis.ro