18 mai 1820—31 iulie 1892

200 de ani  de la naștere

 

„După cât ne vor ajuta puterile de care dispunem din darul lui Dumnezeu, ne vom năzui să fim spre folosul şi prosperarea, spre înflorirea şi înaintarea în toate privinţele a Arhidiecezei şi a Provinciei noastre bisericeşti”, este mărturisirea de credinţă faţă de Biserica Română Unită cu Roma, făcută de Mitropolitul Ioan Vancea în Catedrala Blajului, la ceremonia instalării sale ca Mitropolit, la 21 decembrie 1868.

Și cuvintele rostite de Episcopul Iosif Papp-Szillagyi în Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea, la consacrarea ca Episcop a Canonicului Ioan Vancea, se aşezau cu tot adevărul lor peste mărturisirea Înaltului Ierarh: „ … Tu, darul lui Dumnezeu dat poporului său spre mântuirea lui; tu, rază de frumuseţe a Bisericii; tu, binecuvântarea poporului român pe care-l iubeşte Domnul, pentru că te-a dat pe tine!”.

          Sub semnul acestei mărturisiri a fost întreaga viaţă a Mitropolitului Ioan Vancea: pentru ceea ce a construit la Blaj, este considerat al doilea ÎNTEMEIETOR, pentru întărirea vieţii spirituale a credincioşilor, un mare PREOT, pentru participarea la Conciliul Vatican I, contribuţia la lucrările Conciliului şi efortul de a face cunoscută Biserica Greco-Catolică în lume, un MARE PRELAT AL BISERICII CATOLICE, pentru cunoştinţele teologice, pentru larga cultură şi stăpânirea desăvârşită a limbii latine, un ERUDIT, pentru generozitatea avută pentru cei în nevoi, un PĂRINTE.

Personalitatea remarcabilă a Mitropolitului Ioan Vancea ne este readusă în atenţie la comemorarea, la 31 iulie, a 125 de ani de la stingerea sa din viaţă.

„ Cărarea vieţii străbătută de Ioan Vancea a pornit din Văşad – Bihor, a poposit un timp la Viena şi Oradea, apoi, cu toiagul episcopal în mână, s-a oprit o vreme la Gherla, şi-a schimbat toiagul cu cârja de mitropolit şi s-a aşezat la Blaj …, de unde a ajuns până la amvoanele Vaticanului …”.

Odată cu el ne este readus şi pus în lumină un trecut al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, pentru că Ioan Vancea s-a născut pe plaiurile bihorene, în comuna Văşad.

Familia are ascendenţă nobilitară pe linie paternă, este originară din Onceşti (Vănceşti) de Maramureş, înrudită cu nobilii români de Apşa. Este atestată din 1406, când Sigismund, Regele Ungariei, face o donaţie lui Vancea şi Alexandru, fiii nobilului Vlad. O ramură a familiei s-a mutat mai târziu în Buteasa Sătmarului, de unde este şi titulatura „de Buteasa”, apoi la Văşad.

Părinţii, Gheorghe şi Floriana i-au fost primii îndrumători, însă în mod deosebit mama.

Școala elementară o începe la Văşad, unde face primele două clase, dar, remarcată inteligenţa şi înclinaţia spre învăţătură, va continua următoarele clase la „Școala Normală Greco-Catolică” din Oradea.

Studiile secundare şi doi ani de filozofie le-a frecventat la „Liceul Premonstratens”, intern fiind la „Seminarul Tinerimii Române”, prin bursa obţinută din „Fundaţia Ignaţiu Dărăbant” – este perioada în care se conturează chemarea Altarului.

Consistoriul Diecezei Unite de Oradea l-a trimis pentru studii la Colegiul „Sfânta Barbara” din Viena, „studiile efective urmându-le la Facultatea de Teologie a Universităţii vieneze”. A încheiat excepţional studiile universitare, remarcându-se prin talent în învăţarea limbilor străine, franceza şi germana, dar şi a celor orientale (semitice); limba latină o cunoştea bine la plecarea la studii, în anii vienezi se poate vorbi de o stăpânire desăvârşită – cursurile se predau în latină.

Ioan Vancea se înapoiază acasă şi este hirotonit preot celib la 10 august 1845, în ziua sărbătorească a sfinţirii bisericii din comuna natală.

Pentru foarte scurt timp lucrează în cadrul administrativ al Episcopiei ca arhivar, protocolist în cancelaria diecezană, capelan la Macău. Episcopul său Vasile Erdelyi i-a observat „înclinaţia spre erudiţie, morala exemplară şi devotamentul pentru Biserică” şi îl va retrimite la începutul anului 1846 în Capitala Imperiului, la Institutul „Augustineum” pentru obţinerea doctoratului. La 7 iunie 1849 susţine la Universitatea din Viena teza de doctorat intitulată „Dissertatio Historico-Dogmatica de Processione Spiritus sancti a Filio”, obţinând titlul de doctor în teologie.

La o lună după obţinerea doctoratului se înapoiază la Oradea, unde, pe lângă Episcopii Vasile Erdelyi şi Iosif Papp-Szillagyi, a învăţat ştiinţa administraţiei ecleziastice şi totodată i s-au deschis treptele unei cariere de excepţie. A fost numit secretar episcopal, calitate ce îl situa în apropierea Episcopului, ajutându-l în rezolvarea problemelor ecleziastice ale timpului. Astfel, a participat la conferinţele „care au pregătit înfiinţarea Provinciei Mitropolitane de Alba Iulia şi Făgăraş şi a diecezelor de Gherla şi Lugoj”.

Fără să enumerăm toate funcţiile ce i-au fost încredinţate, menţionăm totuşi câteva: notar consistorial, director şi secretar al Cancelariei episcopale şi profesor la „Preparandie” (Școala Normală Română Unită), profesor la „Seminarul Teologic Latin” din Oradea, Canonic în Capitlul orădean.

Puternica personalitate este remarcată la Oradea şi în întreaga Biserică: „Potrivit mărturiilor contemporane, în calitatea sa de canonic a excelat prin zelul filantropic, lăsând în urma sa o amintire plăcută în rândul săracilor şi orfanilor diecezei orădene” (Canonici, profesori şi vicari foranei din Biserica Română Unită – 1853-1918 – „Dicţionar”,  Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013, p.396).

Perioada orădeană a fost de mare însemnătate atât în însuşirea deprinderilor administraţiei ecleziastice, utile mai târziu, când avea să devină episcop şi mitropolit, cât şi în scrisul cu caracter teologic.

La 4 iulie 1865 a fost numit Episcop al Diecezei de Gherla, consacrat în Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea, prin punerea mâinilor Episcopului Iosif Papp-Sillagyi, împuternicit al Mitropolitului Alexandru Șterca-Șuluţiu.

În cei doi ani de episcopat, a cuprins şi s-a ocupat cu deosebită competenţă de toate îndatoririle ce-i reveneau, depăşind dificultăţile. Cu înţelepciune, fermitate, cu înţelegere şi deschidere către problemele timpului, a rezolvat situaţii imediate, dar şi pe termen lung.

Întâietate au avut viaţa spirituală a preoţilor şi a laicilor, trăirea creştină şi dezvoltarea învăţământului românesc, „condiţionând orice avansare preoţească de progresul şcolii confesionale parohiale; cere şi introduce studiul limbii române pentru elevii români din gimnaziile catolice, inclusiv cântările bisericeşti” (Preot profesor dr.  Ioan M. Bota, „Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi”, ediţia a II-a, Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2003, p.397).

A mutat „Școala Normală Grănicerească” din Năsăud la Gherla, a organizat „Seminarul Teologic” diecezan, a înfiinţat „Tipografia diecezan㔺i a editat primul şematism diecezan.

După moartea Mitropolitului Alexandru Șterca-Șuluţiu, în sinodul electoral a fost ales Mitropolit, numit la 21 octombrie 1868, confirmat de Sfântul Scaun la 21 decembrie în acelaşi an şi instalat la Blaj prin Episcopul Lugojului, Alexandru Dobra, delegat al Papei Pius IX, la 11 aprilie 1869.

Programul noului Mitropolit este cuprins în cuvintele: „Biserica şi Școala sunt leagănul credinţei, a naţionalităţii şi luminării poporului nostru. Asupra lor se cuvine dară să îndreptăm privirile tuturora”.

Sinoadele arhidiecezane şi provinciale au fost folosite pentru îndrumarea vieţii spirituale şi progresul Bisericii: s-au stabilit canoane pentru „organizarea bisericească, viaţa clerului, educaţia tineretului, Ordinul Basilian, subliniindu-se adevărurile de credinţă comune cu Biserica Catolică Romană, dar cu păstrarea neştirbită a rânduielilor Bisericii Răsăritene (Op.cit., p.398).

La Congresul Scolastic Arhidiecezan din 1873 s-au stabilit hotărâri importante pentru dezvoltarea învăţământului românesc confesional. Preoţilor şi protopopilor li se cerea muncă de „zi şi noapte” pentru asigurarea „bunei funcţionări a şcolilor confesionale”. Celor îngrijoraţi de atâtea poveri, Mitropolitul le-a spus: „Că dacă nu voi putea altfel,atunci îmi voi da Crucea de pe piept şi reverenda de pe mine şi institutele de cultură a poporului meu nu le voi lăsa să piară” (Lucian Petrescu, „Istoria Blajului”, Editura Dosoftei, Iaşi, 1997, p.59).

De numele Mitropolitului Ioan Vancea se leagă 300 de şcoli confesionale ridicate în parohiile greco-catolice. Și tot Ioan Vancea este cel care a semnat împreună cu Ioan Raţiu şi George Bariţiu „Memorandumul de la Blaj”, 3 iulie 1872, prin care se cerea recunoaşterea limbii române ca limbă oficială alături de cea maghiară, limba română, limbă de predare în învăţământul superior şi autonomia şcolilor confesionale.

Părinţilor le cerea să-şi trimită copiii la şcoală, „ca o obligaţie faţă de Dumnezeu şi naţiune; Știinţa luminează, ea deşteaptă, întăreşte şi înavuţeşte pe popoare” (Circulara nr.567/1867), sublinia marele Ierarh.

A organizat instituţiile de învăţământ din Blaj. La „Institutul Teologic” a adăugat studii practice: Ritul oriental, Cântul, Tipicul bisericesc şi Dreptul civil, dar şi Filozofia, Liturgica şi Omiletica, profesori putând fi doar doctorii în Teologie.

A ridicat din bani proprii „Internatul de Băieţi” din Blaj, pe care îl va transforma în „Școala civilă superioară de fete” (liceu), construind în locul lui „Internatul Văncean”. În acest internat, condus de preoţi cu suflet mare, s-a dat învăţătură şi educaţie creştină, s-au format caractere adevărate, pregătite să trăiască bucuriile, dar şi să învingă marile încercări ale vieţii. Pentru elevii săraci şi orfani, a fost adevăratul cămin părintesc. Foştii elevi ai „Internatului Văncean” mărturisesc că „simţeau supravegherea din umbră a ctitorului ce ne îndemna la învățătură temeinică şi viaţă morală, ca să fim folositori ţării şi neamului, iar la vreme de cumpănă, gata de sacrificiu” (Op.cit.,p. 60).

În timpul păstoririi Mitropolitului Ioan Vancea a avut loc cel de al XX-lea Conciliu al Bisericii Catolice, Conciliul Vatican I”, convocat de Papa Pius al IX-lea la 29 iunie 1868 prin Scrisoarea apostolică „Aeterni Patris”. Lucrările Conciliului s-au desfăşurat între 8 decembrie 1869 şi 1 septembrie 1870, având ca tematică „Dogma infailibilităţii Papei” şi „Definirea poziţiei Bisericii faţă de raţionalism, relativism şi materialism”, decretele şi constituţiile dogmatice formulate la Conciliu urmând să aibă efecte pe termen lung.

Un loc important la Conciliul Vatican I îl aveau poziţiile episcopatului catolic de rit oriental, prezent cu 10% din totalul participanţilor, prin 61 de prelaţi.

Biserica Română Unită cu Roma a fost reprezentată de Mitropolitul Ioan Vancea, însoţit de secretarul mitropolitan Victor Mihalyi de Apşa şi de Episcopul Diecezei de Oradea, Iosif Papp-Szilagyi, care îl aducea cu sine pe Canonicul Ioan Szabo, prelaţi cu studii la Roma sau Viena, care cunoşteau în afara limbilor clasice latina şi greaca, limba română şi maghiara, cât şi limbile moderne italiana, franceza şi germana, în acelaşi timp erau stăpâni ai unei culturi de largi dimensiuni.

Prin prezenţa acestora şi prin participarea directă la lucrările Conciliului, Biserica Română Unită cu Roma a fost mai bine cunoscută în lumea catolică. A fost mai bine înţeleasă individualitatea sa catolică de rit oriental, de asemenea, originea latină a romanilor, latinitatea limbii şi locul nostru între popoarele Europei.

Cei doi ierarhi români au înregistrat o paletă amplă de contribuţii la lucrări, de la discursuri rostite în plenul şedinţelor, la observaţii şi amendamente, petiţii, memorii şi contacte directe cu demnitarii catolici de pe întreg mapamondul catolic.

Mitropolitul Ioan Vancea a ţinut patru discursuri pe marginea tematicii. S-au reţinut toate datorită conţinutului bine documentat teologic. Au impresionat cuvintele alese prin care definea Biserica: „ … columnă şi firmament al adevărului, care poate aduce în tenebrele spirituale şi în variatele suferinţe ale sufletelor cărora le sunt supuşi oamenii, lumina unică şi necesară şi vindecarea mântuitoare” (Nicolae Bocşan – Ioan Cârja, „Episcopatul greco-catolic român şi prerogativele Papei la Conciliul Ecumenic Vatican I”, în „300 de ani de la Unirea Bisericii Româneşti din Transilvania cu Biserica Romei”, Presa Universitară Clujeană, 2000, p.258).

Una din cele mai importante contribuţii aduse de Mitropolitul Ioan Vancea la lucrările Conciliului se referă la definirea puterii şi a drepturilor episcopilor, capitol ce lipsea din programul Conciliului, subliniind că „este de neconceput faptul că episcopii au fost omişi din schema”. De asemenea, a insistat să fie trecut integral în documentele Conciliului Decretul florentin, „care a fost baza unirii cu Biserica Romei” a unei părţi a Răsăritului, dar şi pentru că „vechea poartă a Conciliului florentin” rămâne deschisă.

Eruditul nostru Mitropolit a apărat autonomia, ritul şi limba liturgică română şi a obţinut dezmembrarea parohiilor unite de la Sighetul Marmaţiei de Episcopia Ruteană Greco-Catolică a Muncaciului şi alipirea la Episcopia Greco-Catolică de Gherla.

La 28 ianuarie 1870, Mitropolitul Vancea a pontificat prima Sfântă Liturghie greco-catolică în limba română în Bazilica San Pietro, asistat de Episcopul Iosif Papp-Szilagy, la care au servit ca diaconi Victor Mihalyi de Apşa şi Ioan Szabo, în prezenţa tuturor părinţilor conciliari. La elogiile care au fost aduse Mitropolitului şi prelaţilor români „pentru competenţa aleasă şi prestanţa la cel mai înalt nivel intelectual” la lucrările Conciliului, pentru erudiţie şi stăpânirea perfecta a limbii latine, s-au adăugat cele pentru rugăciunea noastră, pentru sfinţenia şi frumuseţea ei. O recunoaştere evidentă a personalităţii cu totul distincte a Mitropolitului român o atestă primire sa în audienţă particulară de către Papa Pius al IX-lea.

Participarea la Conciliul Vatican I a Bisericii Române Unite cu Roma, prin Mitropolitul Ioan Vancea şi delegaţia sa a însemnat „afirmarea plenară a comuniunii Bisericii noastre cu Biserica Catolică, cu Sfântul Scaun, integrarea deplină în lumea catolică de pe poziţia eclesiologiei individualităţii şi specificului acestei Biserici, consacrate de tradiţia, ritul şi disciplina care îi erau specifice, de codul Bisericii Orientale” (Op.cit.,p.283).

Mitropolitul Ioan Vancea are paginile sale în Istoria Bisericii noastre, citindu-le, vom trăi bucuria de a-l fi avut un timp în fruntea Bisericii. Recunoştinţa va deveni rugăciune ca Dumnezeu să-i dea răsplata promisă celor buni … Și rugăciunea ne face să simţim cât ne este de aproape … Suntem siguri că „de la fereastra sa din Cer”, Ioan Vancea priveşte Biserica noastră, întârzie mult privind Biserica Greco-Catolică din Văşad, fericit de a vedea „credinţa cu care se crede” şi trăirea ei …

Profesor Otilia Bălaş