Pe data de 12 octombrie 2025, în Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda Semănătorului și a Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic – Niceea), Preasfinția Sa Virgil Bercea a celebrat Sfânta Liturghie în Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea, alături de un sobor de preoți și diaconi, la rugăciunea cărora s-au unit și numeroșii credincioși prezenți.

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.

Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta?

El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă.

Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.

Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.

Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.

Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile, cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.

Iar cea de pe pământul bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.”

(Lc. 8, 5-15)

În cuvântul de învățătură, ierarhul le-a vorbit credincioșilor despre răbdarea pe care Bunul Dumnezeu, Marele Semănător, o are cu fiecare dintre noi, atunci când seamănă în inima noastră – inimă care nu este întotdeauna pământ bun și fertil. Totodată, Preasfinția Sa a amintit și de data de 11 octombrie 1754, când, la Blaj, au fost deschise primele școli cu predare în limba română.

„Lăudat să fie Isus!

Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa…

Pilda ne este explicată de însuși Mântuitorul, așadar aproape că nu mai trebuie să găsim alte tâlcuiri. Cu toate acestea, de fiecare dată încercăm să ne apropiem de această pildă, pentru că ni se pare că ne este adresată fiecăruia dintre noi. Și acesta este adevărul: Mântuitorul ni se adresează personal – mie, dumneavoastră, fiecăruia în parte.

Semănătorul, care este Dumnezeu, pare că este ușor risipitor, pentru că, dacă ar fi fost mai atent, ar fi putut semăna doar pe pământul bun. Oricine seamănă știe că pământul se pregătește înainte, se ară, se grăpează, pentru ca sămânța să fie acoperită. Totuși, vedem că acest Semănător nu este zgârcit: El seamănă, risipește… Ce anume? Iubirea.

Dumnezeu L-a trimis pe unicul Său Fiu; iubirea adevărată ne este dată nouă – aceasta este sămânța pe care Semănătorul o împrăștie. El știe că sunt și spini, și pietre, și drumuri bătătorite, dar mai știe și că există pământ bun.

Ce este pământul? Este inima noastră. Dumnezeu nu caută perfecțiunea atunci când seamănă iubire, ci doar seamănă, pentru că logica iubirii dumnezeiești este alta decât logica noastră.

De multe ori, inima noastră este bătătorită de griji și de preocupări, de provocările zilnice; altă dată e de piatră – refuzând totul, fiind indiferenți; alteori e plină de spini – de păcate, de greșeli, de jigniri, de ofense…

Câteodată însă, inima mea este și acel pământ bun, care rodește. Chiar dacă de multe ori a fost bătătorită sau împietrită, iubirea Domnului nu a încetat niciodată să vină spre mine. De fiecare dată când vin la Biserică, când mă rog, când fac fapte bune, când iert sau ajut, sămânța cade pe pământul bun și aduce rod.

Semănătorul, Domnul, seamănă cu răbdare, știind că sămânța are timpul ei: trebuie să se odihnească, să vină ploaia, să încolțească și să crească, iar apoi să aducă roade. Chiar și atunci când cade pe drum și este mâncată de păsări, acelea se hrănesc totuși. Există și alții care adună această sămânță – chiar dacă eu nu o primesc, poate că cel de lângă mine o primește.

Să fim atenți la semnele iubirii pe care Domnul ni le dă prin cei din jur. Și noi, la rândul nostru, suntem semănători – pentru copiii, prietenii, semenii noștri. Ce semănăm? Iubire sau vrajbă? Avem răbdare, asemenea lui Dumnezeu, sau vrem rezultate imediate?

Ieri, pe 11 octombrie, am sărbătorit 271 de ani de la deschiderea școlilor de la Blaj. Petru Pavel Aron a trimis atunci o scrisoare preoților, cerându-le să trimită copiii românilor la școală, fără plată. Preoții aceia au semănat constant, iar roadele au venit în timp: secolul în care Biblia s-a tradus de cinci ori la Blaj! Cum au reușit? Prin credință și răbdare.

La Oradea, în 1784, prima școală românească era doar o casă mică. Episcopul Moise Dragoș nu s-a așteptat la roade a doua zi. Nici Petru Pavel Aron nu le-a văzut, dar sămânța semănată a adus roade. El le-a numit „Fântânile darurilor”.

Bunul Dumnezeu țese în viața fiecăruia dintre noi, în viața societății și a Bisericii. El este Stăpânul și Marele Semănător, Cel care are răbdare, care cultivă, care crede în noi și ne dăruiește iubire – constant și mereu.”

„Să o rugăm pe Maica Domnului, Maica Bunului Sfat, să ne ajute să înțelegem că Domnul seamănă necontenit și că și noi, la rândul nostru, suntem chemați să fim semănători.

Domnul dăruiește iubire, iar datoria noastră este să o dăruim mai departe. Poate că uneori suntem pământ bătătorit, piatră, sau spini, dar trebuie să tindem să fim pământul bun care aduce rod la vremea cuvenită.”

La finalul Sfintei Liturghii, părintele paroh Ovidiu Duma a anunțat deschiderea Simpozionului internațional cu tema „Conciliul Ecumenic de la Niceea”, care va avea loc pe 16 octombrie, ora 16:00, la Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Oradea (Bulevardul Gheorghe Magheru nr. 25).

În aceeași zi, de la ora 18:00, în fața Catedralei Romano-Catolice din Oradea, se va desfășura proiectul Caritas – „Un milion de stele”.

Biroul de Presă EGCO

Ciulea Cristian