Date biografice
Fiu al lui Ștefan și al Anicăi Muntean, s-a născut la Teiuș, județul Alba, la 12.02.1880. După școala elementară din satul natal, a urmat cursurile Gimnaziului superior de la Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1899. A fost trimis ca seminarist al Arhiepiscopiei de Alba-Iulia și Făgăraș la Seminarul central din Budapesta (1899-1904), apoi a obținut o bursă de studii la Institutul Augustineum din Viena (1904-1906), unde a luat doctoratul în teologie în 1906.

A fost hirotonit preot în 1903, la Blaj, unde a îndeplinit apoi diverse funcții în școlile confesionale de băieți și în Curia arhiepiscopală. S-a făcut cunoscut ca publicist în jurnalele Bisericii locale. În 1909 a fost numit preot al credincioșilor greco-catolici din București, iar în 1911, după terminarea construcției primei biserici greco-catolice din București, biserica Sf. Vasile cel Mare de pe str. Polonă, a fost numit protopop greco-catolic de București, unde a rămas de-a lungul Primului Război Mondial. În 1920 a devenit canonic al Capitlului de la Blaj. În 1921 a fost numit rector al Academiei de Teologie străduidu-se pentru buna formare a viitorilor preoți dar și pentru a le îmbunătăți viața: „Mi-am dat seama de importanța postului de rector al viitorilor preoți, pe care l-am socotit cea mai grea răspundere după arhiereu… am făcut baie cu vapori și de duș…m-am interest de aproape de mânacrea teologilor… am cumpărat stofă de reverendă pentru toți teologii… Mi-a fost drag seminarul și mi-au fost dragi teologii; și dacă nu aș fi fost prea încărcat cu multe, aș fi fost foarte vedel sa fiou și azi, 1955, rector la acelși seminar”.  A fost ales deputat, în perioada 1922-1926, din partea Partidului Național Liberal, funcția la care nu a mai candidat pentru că i-a „plăcut deputăția, căci disciplina de partid nu-ți dădea voie să vorbești când voiai…. de multe ori era vreme pierdută.”

În 1929 a fost numit membru al Comisiei Pontificale însărcinate cu redactarea Dreptului Canonic al Bisericilor Orientale. Mare erudit, a publicat o operă științifică și pastorală valoroasă: Fontes Iuris Canonici Ecclesiae Rumenae, Disciplina Bizantina. Rumeni (lucrări de drept canonic), traducerea din greacă a Noului Testament, transcrierea cu litere latine a „Bibliei de la Blaj” (lucrare rămasă în manuscris la arestare), Limba Cărților bisericești – Studiu istoric și liturgic, Viața lui Isus pe înțelesul tuturor, lucrări substanțiale publicate la revistele «Unirea», «Cultura creștină», «Revista catolică» și «Convorbiri literare» din București.

Ieromonahul Bernard Ștef, care l-a cunoscut în acea perioadă, îl descrie astfel: „Era mediu ca statură. Purta barbă potrivită și avea o privire de om de carte. Era un om cu totul dedicat lui Dumnezeu și Bisericii. Era un om simplu, cu cu manifestări populare, predicile sale fiind concrete, priveau direct la fapte. La acest om direct, scurt și la subiect se nota imediat formarea canonică pe care a primit-o.”

În 18 octombrie 1936 a fost consacrat episcop de Lugoj, cu dorința „să vestesc învățătura Domnului și să-i fac pe oameni să o îmbrățișeze cu atâta dragoste, încât după ea să-și îndrepte toată viața”, „îmbrățișând sacrificiul, chiar cu prețul martiriului”. Ca episcop, a rămas celebru pentru organizarea așa-numitelor „sinoade protopopești”, adevărată școala de formare permanentă a clerului, nu numai pentru a ști ce ce trebuie să transmit poporului, mai ales copiilor, cât și cum să o facă. De două ori pe an toți preoții se întâlneau la nivel de protopopiat pentru a dezbate o temă înainte stabilită (de ex. Datoriile cetățenești, Despre restituție – obligația de a restitui bunurile furate sau paguba făcută, Pastorația muncitorilor în lumina principiilor evanghelice, etc), preoții fiind amendați dacă lipseau sau veneau nepregătiți.

Pe măsură ce procesul de comunizare era pus în aplicare de către guvernul Groza, atmosfera era tot mai tensionată. În vara anului 1947, prefectul Lugojului a făcut presiuni ca în toate bisericile să se facă adunări în care să se ceară moartea lui Iuliu Maniu, adunări care nu au avut loc. După Conferința Episcopală din 17 iunie 1948, PS Bălan a trimis o circulară care explica poporului semnificația profund religioasă a a unirii cu Roma din 1700, a intensificat evenimentele menite să adâncească viața spirituală. „Mai intâi am hotărât să facem Ora Sfântă, noaptea de la orele 23.00 la 24.00, în fiecare joi spre vineri…. A fost lansată o amenințare de la Prefectură: «Nu v-a fost destul ziua, acum începeți și noaptea? Pe toți vă arestăm”». (…) Credincioșii vedeau că se dă o mare luptă. Asistența la slujbe nu era o participare resemnată, ci o jertfă entuziasmată… În zilele de miercuri și vineri mulți au ajunat până seara… Adorația perpetuă era făcută de câte doi preoți ziua, iar noaptea de câte unul timp de o oră. Credincioșii erau tot timpul numeroși. Cei tineri au luat orele de noapte, iar cei în vârstă ziua… Când am mers prima dată la Ora Sfântă, pe la orele 22.30 seara, ne-am alăturat episcopului trei preoți. Episcopul era neliniștit, sugerând că vom suprima Adorația dacă nu va fi public. Când a pus însă piciorul pe ultima treaptă să intre în catedrală, total luminată, poporul, care umplea toate băncile, s-a ridicat în picioare cântând Pe stăpânul și arhiereul nostru…, Preasfințitului i-au dat lacrimile” – relatează vicarul general Ioan Ploscaru.

Fiind conștient de iminența arestării sale, în septembrie 1948, episcopul Lugojului a convocat un Consistoriu unde a prezentat situația și și-a desemnat succesori, în situația în care va fi arestat. În 15 octombrie, după prima duminică prevăzută de autoritățile comuniste pentru „trecerea” greco-catolicilor la ortodoxie, s-a adresat public Primăriei Lugojului denunțând toate încălcările legii constrângerile prin care s-au semnat listele respective.

Arestarea și regimul de detenție
P.S. Bălan a fost arestat în după amiaza aceleaşi zile de 29 octombrie 1948 când a fost invitat „să meargă până la Securitate că-l așteaptă doi domni veniți de la București”, totul petrecându-se foarte rapid, cel „invitat” având atâta răgaz cât să-şi ia un pardesiu. Cu un convoi de mai multe maşini în care erau reţinuţi şi canonici din Timişoara şi Arad, episcopul Bălan a ajuns a doua zi în Bucureşti fiind „depus” ultimul în arestul Ministerului de Interne.

De la Ministerul de Interne, împreună cu ceilalți episcopi, a fost transportat la Dragoslavele, o reședință de vacanță a patriarhului ortodox, special transformată de către Securitate în lagăr pentru acest scop. La prima vizită a patriarhului Iustinian, din 14 11.1948, episcopul Ploscaru relatează o discuție memorabilă a cărei protagonist a fost PS Bălan. După ce fost refuzat de către PS Hossu, patriarhul a vorbit separat cu episcopul Lugojului căruia i-a spus: „Dacă nu veți trece la Biserica Ortodoxă, eu îmi voi lua brațul ocrotitor de pe dumneavoastră”. Episcopul Bălan i-a răspuns: „Preafericite, dacă noi, episcopii greco-catolici, am crede că Biserica Ortodoxă este adevarată Biserică a lui Cristos, în acest moment ne-am da semnătura de trecere, căci noi voim să fim cu Cristos! Dar nu ați venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuțile creștinești, ci ne-ați arestat și ne-ați întemnițat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Cristos! Dacă nouă, episcopilor uniți, ne-ar fi propus și ne-ar fi promis cineva că ne dă toată Biserica Ortodoxă pe mână, cu condiția să arestăm și întemnițăm pe ierarhii ei, sau numai pe unul dintre ei, noi ne-am fi dat viața, dar nu am fi acceptat. Deci viața ne-o puteți lua, dar credința nu.”
După perioada de detenție din lagărul de La Căldărușani, episcopul Bălan, impreună cu frații episcopi și cei 21 de canonici și preoți, a ajuns la închisoarea „Colonia Dunărea”, cu regim de exterminare din Sighetu Marmației, închisoare în care umilirea deținuților prin munci degradante și istovitoare care nu țineau cont de vârsta, starea de sănătate sau statutul social avut în libertate, a fost un alt mod de exterminare, împreună cu înfometarea și lipsa îngrijirilor medicale. P.S. Hossu își amintește că cele mai extenuante munci la care a participat a fost pomparea apei necesară pentru toată închisoarea cu o pompă manuală ce necesita efortul a două persoane și tăiatul lemnelor în gerul iernilor din nordul țării. Deși, unii dintre episcopii uniți care sufereau de diferite boli cronice – episcopii Frențiu și Rusu sufereau de afecțiuni cardiace grave și P.S. Bălan de hernie dublă –  care îi putea scuti de corvezile epuizante, alegeau să muncească împreună frații lor. Bucuria sufletească a episcopilor „tăietori de lemne” era dată de faptul că aveau posibilitatea să adreseze deținuților pe sub ferestrele cărora treceau, mai ales a celor care erau singuri în celulă, un „cuvânt de mângâiere” sau o binecuvântare, așa cum a procedat P.S. Hossu sub fereastra lui Iuliu Maniu, a istoricului Constantin Giurescu sau a fostului premier Constantin Argetoianu, cuvânt care „trecea de la celulă la celulă”: „«Episcopul Hossu, președintelui (Maniu) și soților binecuvântare»; și așa de mai multe ori. În altă celulă, tot la parter, se afla Giurescu, care ridica mâinile spre cer și se bucura de un cuvânt bun, cu binecuvântare.”. Binecuvântările episcopilor erau date cu aceeași dragoste și când aceștia ajutau la spălarea coridoarelor și trăgeau cu zgomot găleata cu apă pentru a camufla cuvintele binefăcătoare. Corvezile la care erau supuși deținuții, prin „contribuția” inumană a gardienilor, luau forme foarte umilitoare, așa cum s-a întâmplat când „întreg episcopatul și auxiliarii a stat și a curățat cele două w.c-uri din capetele coridorului” și după ce au terminat, P.S. Bălan a fost obligat să mai curețe singur în continuare, în insultele gardianului.

Un episod dureros pentru PS Bălan a fost când, după patru luni de încarcerare la Sighet, părintele Iuliu Rațiu, pentru a-și apăra familia, rămasă la Timișoara, a cedat. În această grea situație, episcopul a fost ferm în aplicarea excomunicării, deși el era cunoscut ca fire blândă și care reacționa cu multă grijă și bunăvoință. „[Fratele preot Iuliu Rațiu] a căzut în marea nefericire care este această dezertare, totdeauna grea rătăcire, dar mai ales în acel ceas de mare încercare a Bisericii, dând sminteală celor mulţi de afară şi preoţi, și credincioşi, în aspră rezistenţă şi grea luptă peste măsură pentru Biserică şi dreapta credinţă. Episcopul său [PS Ioan Bălan], îndeplinindu-şi datoria cu suflet de Părinte, îndurerat a rostit încă acolo, la Sighet, incursiunea lui în «excomunicare», în care a intrat, conform prevederilor dreptului canonic, fostul vicar foraneu de Timişoara; […].”, descrie episcopul Hossu în Memoriile sale. E lucru cunoscut că, peste ani, părintele Iuliu Rațiu a fost reprimit în Biserică prin episcopul său, PS Ioan Ploscaru.

Cu eliberarea episcopilor supraviețuitori din închisoarea Sighetului, la data 4 ianuarie 1955, PS Bălan urmează Calea Crucii comună cu stațiile București, mănăstirea Curtea de Argeș și mănăstirea Ciorogârla. Observând influenţa episcopilor reuniţi în rândul credincioşilor greco-catolici și a activităţilor clandestine ale acestora, Securitatea a gândit un plan de dispersare şi izolare a ierarhilor. Astfel, sub pretextul unei audienţe la ministrul Cultelor, episcopul Rusu a fost mutat în 13 august la mănăstirea Cocoş din Dobrogea, episcopul Hossu a fost readus la mănăstirea Căldăruşani unde a mai stat cu toţi ceilalţi în 1949, episcopul Bălan rămânând singur la Ciorogârla. Cu toate că decizia mutării episcopilor fusese luată înainte, aceasta dobândise o justificare mai întărită după Liturghia din piaţa bisericii Piariştilor din Cluj Napoca, celebrată în  12 august de câteva mii de greco-catolici, Securitatea folosind momentul considerat ca o „provocare” reacţionând dur printr-un val de arestări pentru a pune capăt oricărei lupte pentru drepturile Bisericii Unite.

Rămas singur la Ciorogârla sub atentă supraveghere a informatorilor Securităţii – a fost urmărit de o rețea de 13 ofițeri și 14 informatori (din care unul membru de familie) – a căror misiune era să raporteze starea sa de spirit şi să-l demoralizeze, episcopul Ioan Bălan al Lugojului şi-a continuat Via Crucis într-o stare de sănătate tot mai precară. În ianuarie 1958 a solicitat sprijinul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din București pentru efectuarea unor tratamente dentare si oculare urgente, aceasta nefiind în situația de a-l putea primi, l-a îndrumat pe episcop către Patriarhia Ortodoxă unde a fost foarte bine primit și ajutat. Patriarhul l-a invitat la o masă festivă dată în cinstea noilor episcopi întronizați, mitropolitul Colan al Sibiului și episcopul Herineanu al Clujului – preot greco-catolic trecut la ortodoxie din convingere, în iunie 1949 –  ocazie în care  a avut un dialog interesant cu acesta din urmă, episcopul ortodox spunând că se consideră in continuare catolic și că a acceptat silit să fie numit episcop fiind pus să aleagă între închisoare și consacrare. „(…) O spun și pentru Teofil Herineanu care, pus în fața alternativei: episcop sau temniță, dacă ar fi cunoscut darul lui Dumnezeu care i se îmbia, ar fi ales temnița; alegerea a picat pe episcopie; vai, a respins mâna Domnului care îi întindea darul și a prins mâna tiranului.”, referindu-se Iuliu Hossu la acest caz.

Din analiza mai multor note informative făcute de rețeaua de informatori și ofițeri ai Securității care-l avea „în grijă”, atitudinea episcopului Bălan este una de prudență, recomandă preoților săi să nu se expună inutil, dă dovada de realism, invitând preoții să nu se hazardeze în acțiuni provocatoare, inutile.

În ultima sa perioadă de domiciliu obligatoriu, PS Bălan a refuzat de mai multe ori un tratament medical adecvat în schimbul renunțării sale la poziția de episcop greco-catolic. Patriarhul i-a făcut propunerea să-l facă mitropolit, însă i-a răspuns că el n-a făcut și nu vrea să facă politică, și că așteaptă ca Dumnezeu să-l judece ca episcop catolic.

Împrejurările morții: «E mare lucru să te poți spovedi»
După mai multe episoade critice care ar fi necesitat tratament medical specializat de-a lungul anului 1959, episcopul Bălan a solicitat în repetate rânduri Ministerului Cultelor transferul la Lugoj, de fiecare dată primind același răspuns condiționat că va putea pleca dacă trece la ortodoxie. Conform mărturiei pr. Francisc Zudor, în timpul ultimei Liturghii celebrate la mănăstire, episcopul a paralizat. O importantă mărturie, culeasă în timpul persecuției de către părintele Anton Moisin, surprinde multe aspecte revelatoare, petrecute cu câteva zile înainte de moartea episcopului: „L-am întrebat pe Pr. Fr[ancisc] Zudor în perioada persecuției și mi-a spus că i-a fost duhovnic Episcopului Ioan Bălan, căruia îi ducea vin și lumânări la Ciorogârla. Episcopul Bălan ținea predici călugărițelor ortodoxe. În timpul celebrării unei Sf. Liturghii – îmi preciza Pr. Zudor –, episcopului Bălan i-a venit paralizia (scleroză galopantă cu amnezie). Pr. Zudor îl pune să-și scrie testamentul: «Subsemnatul, Dr. Ioan Bălan, Episcopul Lugojului, în cazul că voi muri, doresc să fiu înmormântat la [cimitirul] Bellu Catolic de fostul meu elev Zudor Francisc». (Așa mi-a spus Pr. Zudor și am consemnat în fața lui.) Întins în pat, își revine, vrea să se spovedească. N-a vrut în pat: «E mare lucru să te poți spovedi». Îi spune preotului Zudor istoria crucii lui pectorale de episcop: a purtat-o Episcopul [Demetriu] Radu (cel omorât în Senat). Ioan Bălan moare. Se află că Zudor a fost [la căpătâiul lui], i se cere crucea pectorală a PS Ioan Bălan; n-o avea. Pr. Zudor spune că nepoata episcopului Bălan i-a păstrat inelul de episcop. Pr. Zudor îi pune episcopului Bălan o cruce de email de la Papa Leon al XIII-lea. Pr. Zudor l-a spovedit înainte de moarte. Spune despre episcopul Bălan: «Era simplu și umil ca un copil».” După cum reiese din această mărturie, , episcopul Ioan Bălan al Lugojului, cu ultimile puteri s-a spovedit în genunchi și, în data de 4 august 1959, a murit la vârsta de  79 de ani, după 10 ani și 9 luni pătimiți în lagăre, închisori și domicilii obligatorii, fiind înmormântat în cimitirul Bellu Catolic din București. După 54 de ani, în ziua deshumării (8.10.2013), deasupra osemintelor strălucea această cruce de email și s-a putut face astfel legătura cu mărturia părintelui Zudor.

În Memoriile sale, PS Iuliu Hossu înregistrează o altă mărturie surprinzătoare, perfect concordantă cu cea a părintelui Zudor, și care aduce câteva precizări în plus: „O maică monahie de la Ciorogârla, venită la mănăstire [la Căldărușani], văzându-mă afară, la plimbare, a venit la mine și mi-a comunicat vestea tristă despre moartea fratelui iubit Ioan. Mi-a spus că, înainte de moarte cu câteva zile, i s-a făcut rău în cursul sfintei liturghii, dar după puțin timp și-a revenit și a terminat cu bine sfânta slujbă; a rămas încă slăbit, și joi, 30 iulie, și în zilele următoare; în 4 august a trecut liniștit la cele veșnice. Miercuri, în 5 august 1959, a fost ridicat de la Ciorogârla și dus la București, unde, la dorința exprimată înainte de dânsul, a fost înmormântat în cimitirul Bellu […].” După 54 de ani, în ziua deshumării (8.10.2013), deasupra osemintelor strălucea această cruce de email și s-a putut face astfel legătura cu mărturia părintelui Zudor.

Patrimoniul de sfințenie
Prin moartea episcopului Bălan Biserica a pierdut un mare cărturar care a lăsat în urmă o importantă operă pastorală și științifică. De către studenții teologi al căror rector a fost la Academia Teologică de la Blaj a fost foarte apreciat  pentru grija sa în formarea spirituală a  viitorilor preoți  și îmbunătățirea condițiilor din Seminar căutând „să fie un bun părinte al cleriricilor, cari, deja din seminar, să se convingă că în Biserica noastră cei buni și harnici sunt apreciați…”. Ca episcop, a rămas celebru pentru „sinoadele protopopești”, inaugurate de episcopul Frențiu, întâlniri bianuale la care preoții dintr-un protopopiat învățau lucruri concrete care să-i ajute în activitatea lor pastorală, mai ales cu copiii. „Ca tot poporul tău sa fie protejat prin sfințenia ta. Este urarea pe care ți-o fac din tot sufletul”, o urare profetică făcută de mitropolitul Alexandru Niculescu la Liturghia de consacrare episcopală, cuvinte care s-au împlinit atât de frumos în toată viața și faptele episcopului Ioan Bălan al Lugojului.

Nistor Alin Bădiceanu