Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Cristos.  (Ioan, 14-17)

Suntem în Săptămâna Mare, timp în care prin patima, moartea și învierea Domnului ne recăpătăm demnitatea de fii. Dimineața învierii este în fiecare zi, dacă știm să credem cu adevărat în Domnul, spunea Preasfinția Sa Virgil Bercea în mesajul său pascal. Dar reușim să credem cu adevărat?

Găsindu-ne în Catedrală, în fața altarului, putem înțelege și simți  semnificația deosebită a Săptămânii Patimilor prin icoanele care domină catapeteasma și care culmineză cu icoana Învierii, scop și sens al credinței creștine. Central, deasupra Ușilor Împărătești, se remarcă reprezentarea celebrei Cine, a celei de Taină, testament al momentului liturgic culminat, euharistia:

Iar pe când mâncau ei, Isus, luând pâinea, a binecuvântat, a frânt și a dat uceniciloe săi zicând: Luați, mâncați, acesta este trupul meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat lor zicând: Beți din acesta toți, căci acesta este sângele meu, al legii celei noi, care se varsă pentru mulți, spre ieratarea păcatelor . Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu. ( Matei, 26, 26-29)

Deasupra ușilor diaconești din stânga și din dreapta, Intrarea Domnului în Ierusalim și Învierea lui Lazăr sunt evenimente premergătoare Săptămânii Patimilor.

Coborîrea de pe cruce domină vizual, prin dramatismul și semnificația ei, acest eveniment seismic al Lumii (Soarele s-a întunecat și perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc. Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez sufletul!” Și când a zis aceste vorbe, Și-a dat duhul. (Luca 23, 45-46 )) care schimbă brusc și definitiv credințele vieților noastre (Sutașul, când a văzut ce se întâmplase, a slăvit pe Dumnezeu și a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era neprihănit!” Luca, 23, 47) ,  Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta! (Luca, 35, 42)).

Palid, trupul inert al Fiului lui Dumnezeu, învelit în giulgiul alb, este coborât de pe cruce. Mama sa, de o paloare similară, cu un acoperământ alb în jurul capului, este prăbușită de durere. Dincolo de aspectul dramatic, specific picturii apusene căruia Szirmai Antal îi rămâne fidel, se remarcă acest dialog al durerii mamă-fiu, care se transformă într-un dialog sacrificiu-înviere, susținut de cruce, element și simbol creștin central. În imagine, toată această mișcare coborâtoare, pe diagonală, care înglobează personajele menționate în scriptură ( Ioan, Iosif din Animateea, Maria Magdalena, Sfânta Fecioară) și având în centru imaginea Fiului care are la bază fundamentul crucii, ne include într-o participare conștientă, chiar dacă nu imediată. Este o imagine care vorbește despre timp, timpul trezirii spirituale și creșterii noastre, pe o scară a unui urcuș cel mai adesea lent, tăcut, dificil în așezarea unei vieți întregi închinate Domnului. Avem oare ochii inimii larg deschiși să vedem toate acestea?

Era un sfetnic al soborului, numit Iosif, om bun și evlavios, care nu luase parte la sfatul și hotărârea celorlalți. El era din Arimateea, o cetate a iudeilor, și aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu. Omul acesta s-a dus la Pilat și a cerut trupul lui Isus. L-a dat jos de pe cruce, L-a înfășurat într-o pânză de in și L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni.(Luca, 23, 50-53)

Icoana Învierii, cea în care Isus iese biruitor din momânt, se află în registrul al doilea, în seria prăznicarelor. Este reprezentat Cristos omul ( având rana în coastă), dar și Cristos Dumnezeu ( triumfător, cu moartea pe moarte călcând). Se ajută în ieșirea din mormânt de flamura victoriei cu însemnul crucii. Și ni se adresează printr-un gest de mare anvergură, dar și dumnezeire, deopotrivă. Forța acestei izbânzi asupra morții o simțim în mișcarea ușor răsucită, pe de o parte, a lui Isus, pe de alta a soldaților care cad îngroziți la pamânt. Și nu întâmplător, fragmentele de nor  din stânga și dreapta Mântuitorului ajută acestei dinamici  a Învierii. Poate acest nor ar trebui și el descifrat, mai cenușiu în stânga, înainte de înviere, imaculat în dreapta, expresie a unei indiscutabile renașteri, a reînnoirii umanității noastre prin Învierea lui Cristos.

Fie ca noi, îmbrăcați în veșmântul alb, pur și sincer al unei existențe curate, să ne lăsăm pătrunși de această forță a triumfului vieții asupra morții și să certificăm această trăire prin salutul pascal Cristos a înviat! Adevărat a înviat!

 

Rodica Indig

Consilier cultural EGCO