Dragi frați și surori,

Chipul și vocea sunt trăsături unice și distinctive ale persoanei; ele exprimă identitatea sa irepetabilă și sunt element constitutiv al oricărei întâlniri. Cei din Antichitate știau bine acest lucru. Astfel, pentru a defini ființa umană, grecii din Antichitate au folosit cuvântul „față” (prósopon), care, din punct de vedere etimologic, indică ceea ce se află înaintea privirii, locul prezenței și al relației. Termenul latin persona (din per-sonare) include, în schimb, sunetul: nu un sunet oarecare, ci vocea inconfundabilă a cuiva.

Chipul și vocea sunt sacre. Ele ne-au fost date de Dumnezeu, care ne-a creat după chipul și asemănarea Sa, chemându-ne la viață prin Cuvântul pe care El Însuși ni l-a adresat; un Cuvânt care a răsunat mai întâi de-a lungul secolelor în glasurile profeților și care, la împlinirea timpurilor, S-a făcut trup. Acest Cuvânt, această auto-comunicare a lui Dumnezeu, s-a făcut auzit și văzut în mod direct, pentru că S-a făcut cunoscut în glasul și pe chipul lui Isus, Fiul lui Dumnezeu (cf. 1 In 1,1-3).

Încă din momentul facerii sale, Dumnezeu a voit ca ființa umană să fie interlocutorul Său și, după cum spune Sfântul Grigore din Nisa, a întipărit pe chipul ei o reflecție a iubirii dumnezeiești, pentru ca omul să poată trăi pe deplin propria umanitate prin iubire (cf. Grigore din Nisa, Facerea omului [PG 44,137]). A fi creat după chipul lui Dumnezeu înseamnă că omului, încă din clipa creației sale, i-a fost întipărită o trăsătură regească: Dumnezeu este iubire și izvorul iubirii, iar dumnezeiescul Creator a pus această trăsătură și pe chipul nostru pentru ca, prin intermediul iubirii – reflecție a iubirii dumnezeiești – ființa umană să recunoască și să arate demnitatea naturii sale și asemănarea cu Creatorul său.

A păstra fețele și glasurile umane înseamnă, așadar, a păstra această pecete, această reflecție de neșters a iubirii lui Dumnezeu. Nu suntem o specie compusă din algoritmi biochimici prestabiliți: fiecare persoană are o vocație unică, de neînlocuit și de neimitat, care se desfășoară de-a lungul vieții și se arată chiar în comunicarea cu ceilalți.

Tehnologia digitală, dacă renunțăm la păstrarea acestei peceți, riscă să modifice radical unii piloni fundamentali ai civilizației umane, pe care adesea îi considerăm de la sine înțeleși. Simulând glasuri și chipuri ale omului, înțelepciune și cunoaștere, conștientizare și responsabilitate, empatie și prietenie, sistemele cunoscute sub numele de inteligență artificială (IA) nu doar că interferează cu ecosistemele informaționale, ci invadează și nivelul cel mai profund al comunicării, cel care privește relația dintre persoane.

Provocarea, așadar, nu este una tehnologică, ci antropologică. A păstra glasuri și chipuri înseamnă, în cele din urmă, a ne păstra pe noi înșine. A primi cu curaj, hotărâre și discernământ oportunitățile oferite de tehnologia digitală și de inteligența artificială nu înseamnă a ascunde de noi înșine punctele critice, opacitățile și riscurile.

Să nu renunțăm la propria gândire

Există de mult timp multiple dovezi că algoritmii proiectați pentru a maximiza implicarea în social media – profitabilă pentru respectivele platforme – recompensează emoțiile rapide și penalizează, în schimb, expresiile umane care necesită mai mult timp, precum efortul de înțelegere și de reflecție. Închizând grupuri de persoane în bule de consens facil și de indignare facilă, acești algoritmi slăbesc capacitatea de a asculta și de a gândi critic și alimentează polarizarea socială.

La această realitate s-a adăugat o încredințare ingenuă și necritică acordată inteligenței artificiale, percepută ca o „prietenă” atotcunoscătoare, distribuitoare a oricărei informații, arhivă a oricărei amintiri, „oracol” al oricărui sfat. Toate acestea pot conduce la o uzură accentuată a capacității noastre de a gândi analitic și creativ, de a înțelege semnificațiile și de a distinge între sintaxă și semantică.

Chiar dacă inteligența artificială poate furniza sprijin și asistență în gestionarea unor sarcini comunicative, a se sustrage efortului propriei gândiri, mulțumindu-ne cu o compilare statistică artificială, riscă, pe termen lung, să erodeze capacitățile noastre cognitive, emoționale și comunicative.

A fi sau a se preface: simularea relațiilor și a realității

Pe măsură ce derulăm fluxurile noastre de informare, devine din ce în ce mai dificil să înțelegem dacă interacționăm cu alte ființe umane sau cu boți ori influenceri virtuali. Intervențiile lipsite de transparență ale acestor agenți automatizați influențează dezbaterile publice și deciziile persoanelor. În mod deosebit, așa-numiții chatboți bazați pe marile modele lingvistice se dovedesc surprinzător de eficienți în persuasiunea ocultă, printr-o optimizare continuă a interacțiunii personalizate. Structura lor dialogică, adaptivă și mimetică este capabilă să imite sentimentele umane și să simuleze astfel o relație. Această antropomorfizare, care poate părea chiar distractivă, este în același timp înșelătoare, mai ales pentru persoanele mai vulnerabile.

Tehnologia care exploatează nevoia noastră de relații poate avea nu doar consecințe dureroase asupra destinului indivizilor, ci poate leza totodată țesutul social, cultural și politic al societății. Aceasta se întâmplă atunci când înlocuim relațiile față de ceilalți cu cele ale inteligenței artificiale, instruite să ne catalogheze gândurile și, prin urmare, să construiască în jurul lor o lume de oglinzi, în care totul este făcut „după chipul și asemănarea noastră”. În acest fel, ni se răpește șansa de a ne întâlni cu celălalt, care este întotdeauna diferit de noi și cu care putem și trebuie să învățăm să ne raportăm. Fără primirea alterității nu poate exista nici relația, nici prietenia.

O altă mare provocare pe care aceste sisteme emergente o prezintă este distorsiunea (bias-ul), care conduce la o percepție alterată a realității. Modelele de inteligență artificială sunt plăsmuite de viziunea asupra lumii a celor care le construiesc și, la rândul lor, pot impune forme de gândire prin copierea stereotipurilor și prejudecăților prezente în datele din care se alimentează. Lipsa de transparență în proiectarea algoritmilor, împreună cu reprezentarea socială inadecvată a datelor, riscă să ne mențină blocați în rețele care manipulează gândirea și perpetuează și adâncesc inegalitățile și nedreptățile existente.

Riscul este mare. Puterea simulării este de așa natură încât inteligența artificială ne poate amăgi prin fabricarea unor „realități” paralele, însușindu-și chipurile și glasurile noastre. Suntem cufundați într-o multidimensionalitate în care devine din ce în ce mai greu să distingem între realitate și ficțiune.

La acestea se adaugă lipsa de acuratețe. Sisteme care afișează doar o probabilitate statistică a cunoașterii ne oferă, în realitate, cel mult aproximații ale adevărului, uneori adevărate „halucinații”. Lipsa verificării surselor, împreună cu criza jurnalismului de teren, favorizează un teren și mai fertil pentru dezinformare, generând un sentiment crescând de neîncredere, dezorientare și insecuritate.

O posibilă alianță

În spatele acestei forțe enorme și invizibile se află doar un număr restrâns de întreprinderi, ai căror fondatori au fost recent desemnați drept „Persoana anului 2025”, fiind considerați arhitecții inteligenței artificiale. Această situație generează o îngrijorare serioasă cu privire la controlul oligopolistic al sistemelor algoritmice și al inteligenței artificiale, capabile să orienteze subtil comportamentele și chiar să rescrie istoria omenirii, inclusiv istoria Bisericii, adesea fără ca noi să realizăm pe deplin acest lucru.

Provocarea care ne așteaptă nu constă în a opri inovația digitală, ci în a o călăuzi și a o guverna, fiind conștienți de caracterul ei ambivalent. Depinde de fiecare dintre noi să ne facem auzit glasul în apărarea persoanei umane, pentru ca aceste instrumente să fie integrate cu adevărat ca aliați ai noștri.

Această alianță este posibilă, dar trebuie să se întemeieze pe trei piloni: responsabilitatea, cooperarea și educația.

În primul rând, responsabilitatea. Ea se exprimă prin onestitate, transparență, curaj, capacitate de viziune, dorința de a împărtăși cunoașterea și respectarea dreptului de a fi informați. În general, nimeni nu se poate sustrage responsabilității față de viitorul pe care îl construim.

Pentru cei care conduc platformele online, aceasta înseamnă a se asigura că strategiile lor nu sunt ghidate exclusiv de maximizarea profitului, ci și de o viziune clară orientată spre binele comun. Creatorilor și dezvoltatorilor de modele de inteligență artificială li se cere transparență și responsabilitate socială cu privire la principiile de proiectare și la sistemele de moderare care stau la baza algoritmilor, astfel încât utilizatorii să poată oferi un consimțământ informat.

Aceeași responsabilitate este cerută și legiuitorilor naționali, precum și celor care decid reglementarea supranațională, chemați să vegheze la respectarea demnității umane. O reglementare adecvată poate proteja persoanele de legături emoționale nocive cu chatboții și poate limita difuzarea conținuturilor false, manipulatoare sau derutante, păstrând integritatea informației în fața simulărilor înșelătoare.

Instituțiile media nu pot permite ca algoritmii orientați exclusiv spre câștigarea atenției să prevaleze asupra fidelității față de valorile profesionale menite să caute adevărul. Conținuturile generate sau manipulate de inteligența artificială trebuie semnalate clar și diferențiate de cele create de ființe umane. Trebuie protejată paternitatea și proprietatea muncii jurnaliștilor și a altor creatori de conținut. Informația este un bun public.

Toți suntem chemați la cooperare. Niciun sector nu poate aborda singur provocarea gestionării inovației digitale și a guvernării inteligenței artificiale. Industria tehnologică, legiuitorii, mediul academic, artiștii, jurnaliștii și educatorii trebuie să se implice împreună în construirea și implementarea unei cetățenii digitale informate și responsabile.

Aceasta este menirea educației: de a extinde capacitățile noastre personale de a gândi critic, de a evalua credibilitatea surselor și interesele care pot sta în spatele selecției informațiilor, de a înțelege mecanismele psihologice activate și de a elabora criterii pentru o cultură a comunicării mai sănătoasă și mai responsabilă.

Este tot mai urgent să fie introdusă în sistemele de învățământ, la toate nivelurile, alfabetizarea media, informațională și în domeniul inteligenței artificiale, alături de inițiative de educație permanentă. Ca și catolici, putem și trebuie să contribuim pentru ca persoanele, mai ales tinerii, să dobândească o gândire critică și să crească în libertatea spiritului.

Avem nevoie ca chipul și glasul să exprime din nou persoana. Avem nevoie să păstrăm darul comunicării ca pe adevărul cel mai profund al ființei umane, către care să orientăm orice inovație tehnologică.

Încredințând aceste reflecții tuturor celor care lucrează în domeniul comunicării, le mulțumesc și îi binecuvântez din inimă pe toți cei care contribuie la binele comun prin mijloacele de comunicare.

Din Vatican, 24 ianuarie 2026 Comemorarea Sfântului Francisc de Sales

Leon PP. XIV

Biroul de Presă EGCO

Foto: © Eugen Ivuț