Cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut vreodată erau ai Sorei Ionela şi ai Maicii Veronica. Le-am vizitat pe amândouă în amurgul vieţii lor. Datorită închisorilor comuniste ştiu cum arată ochii de martir. Un prieten istoric îmi spunea că ultimele imagini dinaintea morţii rămân imprimate pe retina celor torturaţi şi, în felul acesta, el a putut identifica un mare număr de asasini ai regimului. „Doar ochii sfinţilor, a continuat, nu au pe retina lor niciun chip. Au o cruce subţire de lumină”. Cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut vreodată aveau pe retină o cruce de lumină, iar dacă te apropiai simţeai cum te încălzesc.

Sora Ionela se născuse într-o familie de ţărani greco-catolici din Mureş. A fugit de acasă, ajutată de preotul satului, pentru a deveni călugăriţă. După invazia sovietică şi interzicerea Bisericii sale, şi-a luat traista de misionar şi a cutreierat satele Ardealului alături de blândul, dar curajosul, episcop Ioan Suciu. El, cu buzele şi toiagul de păstor, ea, cu ochii de vizionară. După arestarea episcopului a continuat lupta de una singură, până când a fost, la rândul ei, arestată şi condamnată. În temniţă i-au apărut stigmate. Nu erau doar stigmatele ei, ci ale tuturor persecutaţilor vremii. Autorităţile au socotit-o nebună şi au pus-o în libertate, sub îngrijire medicală. Dar ea a continuat să profetizeze. În jurul ei sporeau credinţa, iubirea şi speranţa. A fost din nou întemniţată. Aproape şapte ani.

La ieşirea din iad a reînfiinţat Congregaţia Inimii Neprihănite, alinând suferinţele orfanilor şi ale celor năpăstuiţi. După fiecare împărtăşire cu trupul şi sângele lui Hristos rănile din palme i se deschideau ca nişte oracole. De aceea purta mânuşi de culoarea ochilor ei – verde smarald. Într-o seară, agentul care o supraveghea a încercat să o pângărească. A rămas neputincios pe tot restul vieţii (ştiu asta chiar din mărturisirea lui). A doua zi i-a cerut iertare, plângând cu lacrimi de foc, şi s-a convertit. A fost eliberat din funcţie şi a trăit ca un vagabond,

prin vagoane şi case pustii, până la Revoluţie. Sora Ionela îi oferea, din când în când, mâncare şi un pat la subsolul mânăstirii.

Când episcopii clandestini trebuiau să ia hotărâri importante o consultau şi pe Sora Ionela. Papa îi trimisese, pe ascuns, un inel sfinţit, lucrat din sârmă ghimpată. Sora l-a purtat, ca pe un talisman, ascuns sub mănuşă – inelul ei de logodnă.

În temniţă s-a întâlnit cu Maica Veronica. S-au recunoscut după semnul din ochi. Maica Veronica fusese stareţă la o mânăstire ortodoxă. Martiriul ei a început când nu avea decât şapte ani. Atunci şi-a pierdut mama. A fost sechestrată, de un unchi şi de soţia acestuia, într-un beci. Acolo i se arunca, la răstimpuri, un colţ de pâine mucegăită şi i se aducea un vas cu apă. Acolo dormea, acolo îşi făcea  nevoile, acolo plângea, acolo îngerii au învăţat-o să se roage. După doi ani a reuşit să fugă. Pe 22 octombrie 1937, într-un lan de porumb de pe ţarina părinţilor, a avut prima viziune: mâna luminoasă a lui Isus a coborât din cer şi s-a înfipt în pământ, iar un glas puternic a rostit: „Aici să fie altarul meu!”

Au urmat alte viziuni, cu aceeaşi poruncă. Ajutată de câteva prietene, adolescenta a zidit o bisericuţă, după firavele ei puteri şi mijloace financiare. În 1940 a devenit călugăriţă, apoi stareţă. Avea în jur o comunitate întreagă, alcătuită din tinere cu dor de mântuire: copile de la ţară, studente, intelectuale, universitare. Dar totul s-a prăbuşit în anii 1950. Stareţa a fost acuzată, inclusiv de patriarhie, de impunerea unor practici „neortodoxe” – de pildă, împărtăşirea frecventă – şi că întreţine relaţii sexuale cu duhovnicul maicilor, Ioan.

Calvarul Vladimireştilor – aşa se numea şi se numeşte încă mânăstirea – a fost descris de Petre Pandrea, comunist interbelic, cumnat al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care a devenit, ulterior, avocatul „columbelor” şi al preotului calomniat de „porcii cu mitră”. Mai mult, ateul Petre Pandrea a devenit creştin, căsătorindu-se religios. Pe 29 martie 1955, sute de militari au înconjurat mânăstirea, le-au agresat pe măicuţe şi i-au arestat pe stareţă şi pe duhovnic. Petre Pandrea avea să plătească „trădarea tovarăşilor” cu ani grei de închisoare.

Astfel s-au întâlnit, sub semnul răstignirii, cele două logodnice ale lui Isus, greco-catolica şi ortodoxa. Au rostit puţine cuvinte, pentru că ochii lor spuseseră totul. Într-o noapte, amândouă au avut aceeaşi viziune, pe care şi-au povestit-o a doua zi.

Se aflau pe Dealul Golgotei şi aşteptau convoiul lui Isus, care fusese condamnat de procuratorul roman. Pe vârful dealului se înălţau cele două cruci ale tâlharilor. Convoiul se apropia tăcut, în fruntea lui mergând Isus, cu trupul sfâşiat de răni şi fruntea plină de sânge. Se târa greu, împiedicându-se de pietre. După el veneau soldaţii, cu platoşe de metal, asudaţi. Isus, gârbovit, se sprijinea de braţul unui iudeu bătrân, probabil acel Simon din Cyrene, despre care vorbeşte Evanghelia. Nici Simon, nici Isus nu aveau bârna supliciului pe umeri. Ajuns în vârful Golgotei, convoiul se opri, iar centurionul dădu câteva porunci. Doi soldaţi îl apucară pe Isus,

îl dezbrăcară şi îl trântiră la pământ. În clipa aceea se auzi un glas din mulţime: „Dar unde este crucea? Unde sunt bârnele crucii?” Din cauza îmbulzelii, a grabei, a arşiţei cumplite nimeni nu-şi aduse aminte să ia şi cele două bârne de lemn pe care trebuia răstignit Fiul Omului.

Atunci Isus îşi ridică ochii din pământ şi-i spuse centurionului: „Crucea mă aşteaptă, e aici.” Apoi o cuprinse în braţe pe Maria, mama sa, care stătea retrasă după apostolul Ioan, şi îi şopti la ureche: „Iată, a venit ceasul, ajută-mă!” Iar mama, zâmbind, îşi întinse palmele, se înălţă pe vârful picioarelor şi deveni o cruce puternică, albă, luminoasă. Fiul se lipi strâns de ea, o sărută pentru ultima oară şi îşi dădu duhul.

După ce şi-au povestit viziunea cele două femei tăcură îndelung, înfiorate.

Cristian Bădiliță

Din volumul Trandafirul de la Eleusis, Editura Presei Universitare Clujeană, 2024. Volumul poate fi comandat online: https://libraria.ubbcluj.ro/…/trandafirul-de-la-eleusis/)