„Moartea și învierea nu i-au stins focarele durerii: rănile, pentru că nu i-au stins iubirea cea mai tare decât moartea. Evangheliștii atâta au putut spune: A murit iubindu-ne! Restul îl spun rănile și în fața pământului și în fața cerului. Iubirea nu poate să fie împiedicată de nimeni și de nimic. Și rănile mâinilor și ale picioarelor, primite, fiind în viață, și rana coastei primită după moarte, îi rămân deschise după înviere, le duce cu Sine în ceruri, să se bucure de marea mărire. Rănile spovedesc fidelitatea iubirii. Iată pentru ce s-au bucurat ucenicii în fața acestor vitrine ale spectacolului iubirii dumnezeiești. Fiii nu au mai avut drept să tremure, să se înfricoșeze. Iubirii, de felul celei arătate de Isus, nu-i poți răspunde altcum decât ca Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iar ceilalți apostoli s-au bucurat prin nestăpânită tresărire de fericire”. (Episcop Ioan Suciu, Rănile Domnului, Buna-Vestire, Blaj, 2004, p. 20)

În seara zilei celei dintâi a săptămânii, Ziua Învierii, Isus s-a arătat ucenicilor Săi. Evanghelistul Ioan consemnează: „Și s-au bucurat ucenicii că au văzut pe Domnul” (20,20b). Cum poți să te bucuri văzând pe cineva care-ți apare cu rănile de pe trupul lui, provocate cu două zile mai înainte? Și totuși, ucenicii se bucură de prezența lui Isus, Care ”le-a arătat mâinile și coasta Sa”, adică rănile. Mai mult, Toma, după opt zile, cere să-i vadă și să-i pipăie rănile. Isus îl invită, iar Toma pune degetul în răni și mâna în coasta Lui, pronunțând o formulă de crez: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Atitudinea lui Toma, ucenic al evidenței, smulge de pe buzele lui Isus încă o fericire: „Fericiți cei ce n-au văzut, dar au crezut” (In.20,28). Iată cum Isus ne fericește pe noi toți, cei care „vedem”, prin credință, rănile Lui, prețul răscumpărării noastre.

Rănile de pe trupul lui Isus înviat îi bucură pe ucenici, bucurie ce se răsfrânge și asupra noastră, pentru că acestea sunt semnul mântuirii noastre, sunt semnul vindecării noastre de „mușcătura” păcatului și a morții.

Rănile lui Isus înviat sunt rănile deschise pe trupul lui în ziua crucificării; rănile lui Isus înălțat la ceruri sunt rănile lui Isus crucificat și înviat; cu aceleași răni va veni Isus, la sfârșitul timpului, să judece pe cei vii și pe cei morți. Rănile Lui sunt semnul împlinirii făgăduinței: „Eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine” (In. 12,32).

„Crucea transpiră mireasmă”, rostea Sfântul Ioan Vianney!

Pr. prof. Ioan Fărcaș