.

.„Iar tu, … Simone, oarecând, … întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22, 32)

 

Sunt cuvintele pe care Mântuitorul i le adresează lui Simon Petru la Cina cea de Taină, chiar după instituirea Euharistiei, iar eu doresc să le folosesc în acest context de aniversare a 25 de ani de la vizita a Sfântului Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999).

.

În 1978 eram student şi am aflat de la bunica, o ţărancă di Ardeal extrem de înţeleaptă care nu ştia scrie, dar care asculta Radio Europa Liberă şi ştia tot ce se întâmplă în lume, am aflat, că noul Papă ales vine din Polonia, se cheamă Ioan Paul al II-lea şi că va fi instalat în 22 octombrie. În fiecare duminică în casa noastră, la ţară, se asculta Sfânta Liturghie de la Vatican, mama punea o cruce pe radio şi parcă eram în biserică. În acea duminică, emoţiile erau deosebite: urma să primim binecuvântarea noului Papă. Eram şi noi un grup de credincioşi din rezistenţă, pierduţi în lume, dar mereu urmăriţi de securitate iar acea binecuvântare a venit peste noi pe undele radioului ca un balsam pentru a ne „întări”. Papa era unul care cunoştea comunismul, Papa cu adevărat ne va fi mereu aproape, Papa ştie de Biserica Tăcerii, de Biserica Greco-Catolică din România. Radioul, ca mijloc modern de comunicare, ne-a oferit nouă, greco-catolicilor aflaţi în catacombele moderne create de sistemul comunist, posibilitatea de a fi mereu în legătură cu Roma, cu Sfântul Scaun, cu Papa, cu Biserica Catolică.

.

Nu am crezut atunci că vreodată că voi ajunge să-l întâlnesc pe Sfântul Părinte. Era un vis, iar visul a devenit realitate în iunie 1990 când îl însoţeam la Roma pe Preasfinţitul Todea. Eram inginer şi preot, sfinţit în clandestinitate, deja de 9 ani. Preasfinţitul Alexandru i-a spus aceste lucruri Sfântului Părinte, Papa m-a bătut pe umăr dar eu nu ştiu nimic ce mi-a spus pentru că era cea mai fericită zi din viaţa mea și prea emoționat. Când m-am trezit la realitate mi-am dat seama de un lucru – Petru zilelor noastre m-a întărit – i-a spus Isus lui Simon Petru: „și tu, oarecând, întorcându-te întăreşte pe fraţii tăi” (Lc 22, 32).

.

Apoi l-am întâlnit adesea pe Sfântul Părinte şi am început să înţeleg valoarea călătoriilor dânsului pe drumurile lumii pentru a se întâlni cu oamenii, dialogând în spirit ecumenic, intrând firesc în temple, moschei sau sinagogi şi văzând mereu în celălalt un aproape, un frate pe care trebuia sa-l „întărească” prin puterea şi lucrarea harului Spiritului Sfânt după îndemnul Domnului. Vorbind şi răspunzând în numeroase limbi ale pământului, Papa a reeditat într-o manieră nouă taina Rusaliilor, dezvăluind că Biserica şi Adevărul pe care îl întrupează reprezintă Limbajul universal prin excelenţă.

.

Polonez ca provenienţă, venind dinspre ceea ce în concepţia postmodernă a istoriei se numea periferie a Europei, Suveranul Pontif ilustrează prin atitudinea sa rolul pe care in postmodernitate îl are spaţiul marginal prin faptul că el nu mai este raportat la un centru director, ci direcţionează el însuşi prin bogăţia sa viaţa spirituală, unicul centru al vieţii rămânând Domnul pe care îl putem regăsi în oricare din spaţiile mundane. Să ne amintim secvenţa biblică a întrebării: „Ce bine poate veni din Nazaret?”. Nazaretul, simbolic vorbind, este tot o periferie în care a înflorit întrupându-se Vestea cea Bună, revelând istoriei umane că în fragilitatea, umilinţa şi simplitatea „periferiei” se poate naşte centrul şi plinătatea sfinţeniei. Ce bine poate veni de la Blaj? – Biserica Greco-Catolică prin cele trei coordonate ale ei: umilinţa şi inocenţa credincioşilor, lanţurile – adică suferinţa şi martiriul şi speranţa unei depline unităţi, o putem încadra în acest concept postmodern de periferie, iar Sfântul Părinte a înţeles în acest mod rolul şi rostul Bisericii noastre tocmai în concertul umilinţei, suferinţei şi speranţei care creează premizele unităţii în pluralitate. (Scrisoarea la 300 de ani de la Unire) Ce bine poate veni din România? – darul punţii dintre Orient şi Occident!

.

7-9 mai 1999 – Vizita Sfântului Părinte în România: l-am aşteptat la aeroport cu mare entuziasm pe Papa Ioan Paul al II-lea. Şi, am văzut coborând pe scara avionului un om bătrân: piciorul îl durea şi şchiopăta, mâna stângă îi tremura şi se sprijinea pe un baston, vocea îi era obosită de ani dar Papa nu dorea să ascundă aceste lucruri. Venea în România un papă care evident purta crucea Bisericii, nu am primit un Papă conchistador ci un om al lui Dumnezeu care simţea responsabilitatea pe care Domnul i-a pus-o pe umeri. În Catedrala „Sfântul Iosif” din București, Papa a întâlnit un alt om bătrân şi bolnav: Cardinalul Todea care petrecuse prin temniţele comuniste ani lungi şi grei. Când Papa s-a aplecat să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute, parcă era un alt Mântuitor care vroia să şteargă de pe faţa cardinalului, de pe faţa Românieim lacrimile şi durerea întregii suferinţe îndurate în lungi ani de temniţă şi teroare. Nu există rană pe care Papa Ioan Paul al II-lea să nu o fi deplâns în reculegere, în iertare şi în iubire pentru a ne face să înţelegem că doar aceasta este „Calea”.

.

Pentru România un Papă în suferinţă devenea cu adevărat credibil: nu mai exista nici o teamă că vine să cucerească teritorii sau să convertească la catolicism; în schimb cu toţii, ortodocşi şi catolici, trăiau chemarea unităţii şi simţeau că „Petru zilelor noastre îi poate întări în credinţă pe fraţi săi”. Acest comportament spontan al omului bătrân şi înţelept ne-a şocat, ne-a entuziasmat şi ne-a convins că Papa reprezintă totuşi un punct de unitate. Comportamentul senin a două persoane – Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist – în vârstă amândoi şi liberi de veleităţi care-şi dau sărutul păcii a determinat lumea sa strige cu convingere: unitate, unitate. Strigătul a pornit de la compactul grup de seminariști din Oradea, am aflat după aceea.

.

Eu sunt convins că Papa Ioan Paul al II-lea a jucat un mare rol, determinant, în căderea „cortinei de fier”, sunt convins că suferinţa sa de fiecare zi a oferit-o lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, sunt convins că prin tot ceea ce dânsul a fost a reprezentat unitatea și capacitatea de a „întări pe fraţii săi”: astăzi este ridicat la cinstea altarelor, sfânt.

.

Retrospectiv privind cred că putem să-I mulţumim Domnului că la interferența dinte milenii ne-a dăruit un mare Papă, Sfântul Ioan Paul al II-lea.

.

+ Virgil Bercea

.

.