„Îngerul a strigat către cea plină de har: Curată Fecioară, bucură-te! Şi iarăşi zic: Bucură-te! Că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt şi pe morţi i-a ridicat. Popoare, veseliţi-vă!
Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că mărirea Domnului peste tine a strălucit. Saltă acum şi te bucură, Sioane, iar Tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te intru învierea Fiului tău”. (Catavasia a IX-a)
Așa surprinde imnologia liturgică un eveniment care nu este relatat în Sfintele Evanghelii, dar care, cu certitudine, a avut loc: prima persoană, la care s-a arătat Isus după înviere, a fost mama Sa, Preacurata Fecioară Maria, pe care a lăsat-o zdrobită și ”cu sulița trecută prin inima ei”, în grija lui Ioan apostolul.
Așa cum Îngerul a surprins-o pe Maria la Bunavestire, zicându-i: Bucură-te!, tot așa, Îngerul Domnului îi aduce acum Marea Veste, că Fiul ei, Isus, mort pe cruce, luat și înmormântat, este viu: Curată Fecioară, bucură-te! Că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt!
Să ne imaginăm câtă bucurie, câtă duioșie, a cuprins-o pe Preacurata Mamă, le vederea Fiului ei înviat. Bucuria nu este doar a Maicii Preacurate, nici doar a femeilor mironosițe, nici doar a apostolilor! Bucuria este starea necesară a oricărui creștin pentru a pătrunde, așa cât poate cuprinde, în Taina Învierii: Isus a înviat, și noi vom învia; adică, acolo unde este El, acolo vom fi și noi. Catavasia se încheie imperativ: Popoare, veseliți-vă!
Canonicul Nicolae Pura, în Simfonia Mariei, surprinde, în versuri, această realitate: Bucuria Mamei la vederea Fiului înviat, dar și bucuria oamenilor și a întregii creații la acest mântuitor eveniment!
Învierea
Încleştarea de pe Cruce fu-ncercarea disperată
A Satanei de-a menţine faţa lumii-ntunecată;
Iar când Soarele se-ascunse după umbra unui nor,
El crezu, Întunecatul, c-a ieşit biruitor!
Fariseii sigilară sub o piatră primăvara,
Deci putea de-acum să doarmă, fără teamă, toată ţara,
Mai ales că stăpânirea, prin străjeri, i-asigurată
Că sămânţa de sub brazdă n-o să iasă niciodată…
Gura, dulce ca o şoaptă şi duioasă ca o doină,
Ce suna pe mal de ape, pe dogoare şi pe moină
Crăinicindu-şi Vestea bună şi trezind din morţi pământul,
Astăzi tace-ncătuşată şi-amuţită ca mormântul!
Glasul limpede ca cerul şi puternic ca un tunet,
Ce vibra adânc în Templu şi în inimi cu răsunet,
Biciuind trufia beznei, îmbrăcată-n strai de cleric,
Ori în purpură de rege, azi e stins în întuneric.
Ucenicii se lăsară pradă fricii şi durerii,
Iar a treia zi-şi pierdură şi nădejdea Învierii!
Numai Maica Preacurată, în vârtejul încercării,
Nu şi-a stins măcar o clipă sfânta candelă-a sperării:
– Va-nvia! Îi spune-o şoaptă din adîncul inimii,
Şi, surpând domnia Beznei, jugul Morţii-l va zdrobi!
– Va-nvia cu strălucire! – Zic şi frunzele din muguri -,
Căci viaţa nu se stinge nici pe cruce, nici pe ruguri;
– Va-nvia mai plin de slavă! – Cântă holda pe ogoare -,
Ca şi spicul meu ce creşte din grăuntele ce moare!
– Va-nvia! – Răsună-n codri mii de păsări cu fanfara -,
Căci nu poţi să ţii în lanţuri ferecată primăvara!
De aceea-n zorii zilei Învierii-nvingătoare,
Când vuia prin aer zvonul răspândit de Vestitoare,
Semănând credinţă-n unii, iar în alţii îndoială,
Ea-i cu totul liniştită ca statornică Vestală…
L-a văzut şi Ea, – fireşte -, înaintea tuturor,
Însă tace şi le-ascultă, fremătînd, solia lor;
Ba, că piatra-i răsturnată, ba, că giulgiul s-a aflat,
Şi că Îngerul le spuse că Hristos a înviat!
L-a văzut şi Magdalena în aceeaşi dimineaţă
Când a stat cu El de vorbă, ca pe vremuri, faţă-n faţă.
L-au văzut apoi şi alţii, iar spre seară s-au adaus
Şi cei doi ce-L întâlniră pe cărare spre Emaus.
Chiar necredinciosul Toma L-a văzut şi s-a convins
Că-ntr-o groapă nu se poate astupa Cel Necuprins:
Toţi credeau, în van străjerii, mituiţi, spuneau din gură
C-au văzut prin somn cu ochii cum Apostolii îl fură.
– În zadar îţi pui, Caiafă, un oblon la ochi, şi spui
Că de astăzi înainte soare-n lumea-ntreagă nu-i;
Nu întuneci tu Lumina de-ai fi negru ca un corb!
Dacă vezi numa-ntuneric e un semn că tu eşti orb!
Şi-n zadar ai vrea cu frigul urii tale să îngheţi,
Sub zăpada iernii grele, râul Veşnicei Vieţi,
Căci natura se-ncălzeşte şi nămeţii iernii pier,
Sucul fierbe-n rădăcină şi se-avântă către cer…!
Nu vezi tu că numa-n tine, sub obrocul tău de gheaţă,
Dăinuieşte încă iarna, fără murmur de viaţă?
Dar afară-i primăvară, soare, cântece şi flori,
Căci viaţa e eternă, doar călăii-s trecători!
Pr. prof. Ioan Fărcaș
