Răstignit fiind Isus, pe trupul Lui s-au deschis cinci răni: două răni în palme, două la picioare și una în coastă.
Prorocul Isaia, cu șase veacuri și jumătate mai înainte, îl vede pe Isus-Mesia în chinurile răstignirii: „Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni: om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și desconsiderat. Dar el a luat asupră-și durerile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat. Și noi îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu. Dar el fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile lui noi toți ne-am vindecat” (53,3-5).
Rănile Lui le-a contemplat Maica Preacurată, chinuindu-se sufletește alături de El. Rănile Lui rămân rămân și după Învierea Sa din morți; cu rănile s-a înălțat la ceruri, rămânând deschise până la sfârșitul timpului.
Fericitul episcop martir Ioan Suciu ne invită să conștientizăm valoarea rănilor lui Isus: „După înviere, slava lui Cristos se-mperechează cu rănile Sale. Rănile sunt mărirea Sa…Acesta este Cristos. Semnul negreșit al Lui va fi de aici înainte prezența rănilor Sale…Ele sunt o Evanghelie aparte, Evanghelia iubirii…După înviere în Isus Cristos rămân aceste perle ale iubirii, sigiliu nemincinos și infailibil al dragostei: rănile sfinte. După înviere Isus Domnul păstrează rănile proaspete, pentru că păstrează iubirea până în sfârșit, primăvăratică și neștirbită…Isus vrea să fie recunoscut după răni, deoarece vrea să fie recunoscut după Iubire. Toată Legea și prorocii se cuprind în cele cinci răni, care vor rămâne deschise până la sfârșitul veacurilor, carte nesigilată”. (Rănile Domnului, Editura Buna-Vestire, Blaj, 2004, pg.19)
Același canonic Nicolae Pura, în Simfonia Mariei, surprinde în versuri prezența Preacuratei în fața jertfei Fiului ei, în fața rănilor deschise pe trupul Lui.
Plinirea Jertfei
Lupta crâncenă şi crudă de pe Cruce s-a sfârşit,
Şi prinosul Liturghiei Mântuirii s-a-mplinit.
Lemnul cel mai drept şi verde din pădurile libane
A căzut sub lovitura nedreptăţilor umane.
Maica Sfântă lîngă Cruce, a rămas încremenită;
Dar, proptită de Speranţă, sora Ei nedespărţită,
Îşi îndreaptă ochii-n lacrimi către ceruri suspinând:
– Dumnezeule, primeşte jertfa Mielului Tău blând!
Trupul Său la sânul morţii doarme somnul păcii lin:
De acum n-o să-L mai pască nici o caznă, nici un chin.
Dar Tu, Maică a Durerii, ţi-ai golit întreg paharul?
Dimpotrivă-amărăciunea şi-a-nteţit în el amarul.
Când cu suliţa ostaşul L-a străpuns pe El în coastă,
Nu mai scoate nici un geamăt, nici nu vede-n juru-i oaste;
Dar Tu simţi cum Te pătrunde fierul lung al lungii suliţi,
Şi prin inima Ta frântă îşi deschide crude uliţi…
În sfârşit Pilat, pe semne, vrând să-şi spele încă-odată
De pe mâinile pătate, veci de veci neştearsa pată,
Se îndură şi lui Iosif îi îngăduie spre seară
Să-şi coboare-Nvăţătorul de pe lemnul de ocară.
– Vezi că-i bună lumea Maică, şi-şi întoarce Fiul iar!
– Bunătate? Omenie fără dragoste şi har?
Iată-o scrisă cu piroane-n mădularele Lui reci,
Şi-or citi-o-nfiorate toate veacurile-n veci!
Străbătînd apoi cu ochii peste rănile deschise
De piroane şi de lance în divinul Trup, le zise:
– Rămâneţi de-acum deschise pe vecie, sfinte rane,
Ca să fiţi mereu limanul suferinţelor umane!
L-a luat apoi în braţe şi la piept cu drag îl strînge:
De pe rănile brăzdate şterge dârele de sânge,
Suspinând îi ia cununa de ocară de pe frunte,
Smulge spinii, câte unul, din făgaşele lor crunte.
– Va pricepe oare lumea tot Calvarul Crucii Tale?
Zice Maica biruită de iubire şi de jale!
Şi, strângându-L tot mai tare, să-L răzbune de dureri,
Fiecare rană-i pare ţeapă crâncenă de fier.
Pr. Prof. Ioan Fărcaș
