De la înălțimea Crucii Isus ne-o dă pe Mama Sa, ca să fie mama noastră, prin evanghelistul Ioan care ne reprezintă. Privind, de atunci, la Preacurata, descoperim și re-descoperim gingășia unei excepționale mame, care rezonează cu viața, cu durerea fiului ei. Începând cu Bunavestire, cu Betleemul, cu prezentarea Pruncului Isus la templu, cu mijlocirea ei la nunta din Cana, ajungând pe Calvar, la Cruce, o întâlnim pe Maica Preacurată atentă, disponibilă, gingașă, plină de dragoste pentru Fiul ei și pentru misiunea Lui.
Toate aceste momente din viața Preacuratei au încolțit și au rodit în lumea creștină „devoțiunea mariană”.
Sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea ne oferă o minunată reflecție personală referitor la delicatețea Mamei lui Isus. Iată reflecția papei.
„Pentru mine, precum și pentru majoritatea catolicilor, la auzul cuvântului devoțiune mariană se trezesc nenumărate amintiri. Văd biserica decorată, plină de mirosul florilor de primăvară; mai sunt și lumânările și cântecele, în care răsună căldură, afecțiune și încredere. Aici nu guvernează rigidele legi ale Liturghiei, ci pietatea simplă a oamenilor obișnuiți, care iubesc culoarea, sunetul și sentimentele puternice. Atmosfera de primăvară se transmite în încăperea bisericii; înflorirea naturii, aerul cald al serilor de mai, veselia oamenilor într-o lume care se reînnoiește, toate acestea rezonează împreună. Adorația Mariei își are locul ei în această atmosferă deosebită, pentru că ea, Sfânta Fecioară, ne arată credința sub aspectul ei tineresc, ca noul început al lui Dumnezeu într-o lume învechită; în ea, în Maria, vedem viața creștină prezentată ca o tinerețe a inimii, ca frumusețe și ca disponibilitate pentru ceea ce va veni. S-ar putea, desigur, spune că toate acestea nu sunt decât sentimentalisme, desi probabil ceea ce se întâmplă este mai degrabă viceversa, anume că, timpurile noastre suferă de o violentă reprimare a sentimentelor, respectiv atât incapacitatea de a plânge, cât și de cea de a experimenta fericirea”. (Strălucirea lui Dumnezeu în zilele noastre. Meditații la anul liturgic, Galaxia Gutenberg, 2020, pg.89)
Gingășia, sensibilitatea inimii de mamă a Preacuratei, le surprinde Canonicul Nicolae Pura în celebra Simfonie a Mariei, așa cum deducem și din versurile de mai jos.
Testamentul de pe Cruce
Ale crucii braţe-ntinse peste zări mântuitoare,
Despărţesc de-acum în două râul vremii călătoare:
Lumea veche-mbătrânită se-nmormântă pe Calvar,
Şi se naşte alta nouă din Lumină şi din Har.
Dar viaţa-n largul firii, când începe să se-ntrame,
Are lipsă de căldură şi de sânul unei mame:
Ce s-ar face-n cuibul rece puişorii golăşei
Fără grija rândunelei, fără aripile ei?
Oare ce s-ar mai alege, pe acest pământ uscat,
De polenul primăverii, de furtuni împrăştiat,
Dacă n-ar găsi-n potirul primitor al mamei flori
Leagăn, scutece şi pază contra marilor dogori?
Chiar de-aceea Ziditorul de pe lemnul răstignirii,
Cel ce-a scris această lege înţeleaptă-n cartea firii,
Când e gata să-şi arunce bobul vieţii noi în lume,
S-a gândit la bunătatea şi iubirea unei mume.
Şi privind-o pe Maria, pe femeia cea eternă,
Toată inima fecioară, toată dragoste maternă,
Iar alăturea de Dânsa, pe apostolul Ioan,
Drept simbol, icoană vie a tot neamului uman,
Şi-a făcut în faţa morţii, testamentul, ca un tată
Între martori, după lege, glăsuind:”Femeie, iată
Fiul tău!” Şi-ntr-însul iată tot poporul meu ales!
Şi de-atunci se-aude-n inimi cântul plin de înţeles:
– O, Marie, spicul mamă a grăuntelui preasfânt,
Ce-se-aruncă în ogorul ucigaşului pământ,
Vei fi Maica cea de taină a cucernicului lan,
Ce cu vremea se va-ntinde pe tot globul pământean!
Astfel Maica Născătoare a Vlăstarului de Vie
Răsădit azi pe Golgota, a rămas de-atunci să fie
Şi acum şi totdeauna Mama-ntregului popor
De mlădiţe răsărite din Vlăstar în viitor!
Tot de-atunci ca un răsunet, în urechea lui Ioan,
Şi în inima oricărui drept cucernic pământean,
Prelungindu-şi Testamentul, glasul Domnului grăieşte:
– Iată Mama ta, copile, ia aminte şi-o cinsteşte!
Căci sub chipul tău, Eu Însumi dăinuind în omenire
Vreau să-i dau în toată vremea ascultare şi iubire!
Iar atunci când de-ndoială ţi se clatină speranţa,
De o rogi cu umilinţă, Ea-ţi căleşte siguranţa.
Suferinţa ce-o încearcă lângă Crucea sângeroasă
Îi sporeşte gingăşia şi o face mai duioasă:
De mă dăruie pe mine, pentru tine morţii-amare,
Ce-ar fi-n stare să-ţi refuze, de-i vei cere cu răbdare?
Mai vârtos când te vei teme de mânia Celui Drept
Vătămat prin vorbe strâmbe, ori prin mersul tău nedrept
Pocăindu-te te-ascunde sub aripa Maicii Sfinte
Şi prin Inima Ei cere, mila Dreptului Părinte.
Pr. Ioan Fărcaș
