Despre credință și evanghelizare:
Evanghelizarea se face cu Evanghelia, nu cu doctrina creștină, căci nu suntem botezați în doctrina creștină. Tot complexul de idei dogmatice s-a născut după. Dar cine crede în idei este idiot, pentru că ideile nu sunt realitatea. Noi suntem botezați în Isus, în Trupul lui Isus… Acest lucru nu-i clar pentru că mereu se învață catehismul ca și cum ar fi trupul lui Isus: fiecare exprimă ideile sale pioase despre trupul lui Isus, despre Dumnezeu, despre Ființa perfectă și despre porunci, idei care nu au nimic de-a face cu Trupul lui Isus… Trupul lui Isus dat pentru noi…
Toate Evangheliile ne-au fost dăruite în timpul Euharistiei (în jurul Cinei euharistice) pentru a explica acest Trup al lui Isus cu care ne hrănim și prin care trăim.
Sfântul Pavel ne spune sensul întregii evanghelizări în Gal. 3,1: „O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeți în adevăr, – pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Isus Cristos răstignit?”… Așadar, evanghelizarea înseamnă zugrăvirea răstignitului… Tocmai acel Trup răstignit este revelația lui Dumnezeu.
Noi suntem obișnuiți să-L considerăm pe Isus Cristos, Fiului lui Dumnezeu în felul următor: Trupul lui Isus e un recipient în interiorul căruia se află divinitatea. Dar nu este așa, căci Isus este o persoană, nu-i un recipient gol, fără umanitate… Tocmai umanitatea Sa, Trupul Său, ne revelează cine este Dumnezeu. Dacă nu credem acest adevăr, suntem docetiști.
E Trupul lui Isus: cine nu-L cunoaște pe Isus în trup nu are Spiritul.
Sunt lucruri uitate… Prima erezie a Bisericii este docetismul, adică trupul lui Isus este doar aparență, nu contează deloc. Dar nu este așa, căci exact Trupul lui Isus ne izbăvește: ceea ce a făcut în trup ne mântuiește: Răstignitul ne izbăvește… Drept urmare, a sta să producem idei frumoase, catehisme, e o pierdere de vreme…
A compara catehismul cu Evangheliile care într-adevăr sunt inspirate de Dumnezeu și ne prezintă Trupul lui Isus – spunea Luther – este ca și cum am compara cântecul privighetorii cu bășina unei scroafe…
Botezul are trei mișcări… Evanghelia începe odată cu moartea lui Isus, iar cele trei mișcări ale botezului sunt: a sta acolo și a privi Răstignitul la fel ca femeile, a privi înăuntru, a se scufunda (a pătrunde) în acest Trup dat pentru noi; a pătrunde în moartea Sa, în iubirea Sa mai tare decât moartea. Și intrând în această iubire mai tare decât moartea, noi murim cu El: „Am fost răstignit cu Cristos”, spune apostolul Pavel; iubirea mea este acolo; păcatul meu este răstignit cu El, și El este păcatul meu răstignit…
Contemplarea iubirii Sale și intrarea/scufundarea în El mă ajută să învii cu Cristos la viața nouă.
Sunt cele trei momente ale botezului descrise în Rm. 6, 3-4… „Au nu ştiţi că toţi câţi în Cristos Isus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? [să intrăm în moartea Sa]. Deci ne-am îngropat cu El [mormântul este camera nupțială, locul în care Cristos întâlnește toți oamenii], în moarte, prin botez, pentru ca, precum Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii;”
Dacă moartea Sa este unică, pentru că este singurul care a murit așa, adică este unicul care l-a dat pe spiritul Său… În schimb, în mormânt Isus este egal cu noi toți: este mort… Moartea Sa este solidaritatea absolută cu limita noastră pe care și-o însușește din iubire… Și în moarte ne întâlnește pe toți.
Prin urmare, noi suntem și îngropați cu El, adică începem să acceptăm limita noastră, moartea noastră, nu precum plata păcatului, ci vedem moartea noastră ca fiind locul solidarității cu Domnul vieții „care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine”…
Iată a treia mișcare baptismală: „am înviat cu El”!
El deja a înviat din morți, iar dacă noi intrăm în moartea Sa, adică omul nostru vechi, egoismul nostru, este răstignit și îngropat cu El, adică acceptăm limita noastră, moartea noastră, atunci trăim o viață nouă ca oameni liberi de frica morții…
Frica de moarte se numește egoism… Cu această frică diavolul ne-a controlat întreaga viață și mereu ne-o controlează, până când poate (cf. Evr. 2,4 ș.u.,)…
Însă nu doar că am înviat, ci am urcat la cer cu El și ședem în slavă cu El, pentru că un om locuiește acolo unde-i este inima… Inima noastră este cu El: deja suntem în slavă…
Totul este legat de Trupul lui Isus, „pentru că în El locuiește trupește plinătatea dumnezeirii” (Col. 2,9)…
Cum să discernem dacă un spirit este de la Dumnezeu sau nu, scrie în 1Io.4,2-3: „În aceasta să cunoaşteţi spiritul lui Dumnezeu: orice spirit care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice spirit, care nu mărturiseşte pe Isus Cristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume”.
În concluzie, pe Domnul Îl aflăm în Cuvântul Său, așa după cum pe fiecare persoană o găsim în cuvântul ei, nu în bârfele despre ea (catehism, ideologii)…
După aceste cuvinte, să contemplăm dimineața de Paște care, de acum, este ziua definitivă…
Dacă cu privire la moartea lui Isus toți evangheliștii concordă, chiar dacă cu stiluri și optici diferite, cu privire la Înviere avem cea mai variată descriere…
De ce?
Pentru că experiențele cu Înviatul sunt diferite, deși sunt unele lucruri constante…
Ne oprim asupra elementelor comune tuturor evangheliilor pe tema învierii…
E frumos că fiecare evanghelie e diferită, pentru că fiecare are experiența sa personală cu Înviatul…
În Evanghelia după Ioan avem trei nivele a experienței cu Înviatul, iar apoi vom vedea experiența care va fi apoi pentru noi, în Biserică.
Se citește In 20, 1-31
1. Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt.
2. Deci a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-l iubea Isus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus.
3. Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt.
4. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt.
5. Şi aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat.
6. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos,
7. Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc.
8. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt şi a văzut şi a crezut.
9. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Isus trebuia să învieze din morţi.
10. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor [înțelegem că ei nu locuiau împreună].
11. Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt.
12. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Isus.
13. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.
14. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Isus stând, dar nu ştia că este Isus.
15. Zis-a ei Isus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica.
16. Isus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică, Învăţătorule)
17. Isus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.
18. Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a zis ei.
În Evanghelia după Ioan ni se prezintă diferitele tipuri de experiență cu Înviatul.
Prima – cea întemeietoare – este experiența avută de Petru care merge și vede că mormântul este gol, căci dacă mormântul n-ar fi fost gol, n-ar fi înviat. Apoi vede că Trupul lui Isus n-a fost furat, căci toate sunt în ordine, la locul lor…
A doua este experiența ciudată a ucenicului iubit care „a văzut și a crezut”.
Apoi avem experiența personală – o experiență pe care fiecare om este chemat să o aibă – este cea a întâlnirii personale cu Domnul care rostește numele meu, exprimând relația mea cu El… Nu întâmplător la botez se dă nume celui care se botează: eu, cel ce mă botez, sunt așa cum Dumnezeu mă strigă pe nume… Și sunt chemat… Și toți suntem chemați. Biserica este alcătuită din cei chemați de Domnul…
Apoi imediat urmează prima apariție a Înviatului în fața comunității…
Cine este chemat este trimis altora, care sunt o comunitate care trăiește în frică, deci nu sunt o comunitate de frați… Această vestire îi pregătește pe cei din comunitate pentru întâlnirea cu Înviatul, apoi avem întâlnirea Înviatului cu comunitatea… Vom vedea ce înseamnă…
Din fericire, apostolul Toma lipsește. Dar după opt zile Isus se întoarce. Aceasta este povestirea rezervată pentru noi care în fiecare a opta zi celebrăm Euharistia și avem întâlnirea cu Domnul înviat și, fără să-L vedem, și noi spunem la fel ca Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu”.
În versetele noastre Isus se folosește de Toma pentru a spune: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Io. 20,29)…
Isus îi spune lui Toma: „Fericit tu că ai crezut”, pentru că mărturisirea de credință perfectă o face Toma, dar mai fericiți sunt cei ce nu vor vedea, dar vor crede…
În acest fel autorul justifică motivul pentru care a scris Evanghelia, pentru că Domnul Isus a făcut multe alte lucruri, dar: „Dar acestea s-au scris, ca să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (In 20,31).
Ne vom opri asupra experienței Mariei, spunând câte ceva și despre cealaltă…
Ne aflăm în prima zi a săptămânii, numită „ziua unu”: de acum trăim în această singură zi, care conține, cuprinde toate zilele, căci mereu este sărbătoare…
În limba latină „luni” se numește „sărbătoarea a doua”, marți se numește sărbătoarea a treia… Și așa mai departe… Sâmbăta este ziua pregătirii, iar apoi urmează „Ziua Domnului”… Căci mereu noi trăim în ziua Domnului. Fiecare zi este a Domnului. Domnul e prezent, Domnul istoriei. Și putem trăi ca oameni înviați cu El viața noastră…
Prin urmare, nu așteptăm altceva pe lume…
Mulți spun că așteaptă sfârșitul lumii…
Când va veni, va veni… Pentru cei mai tineri, sfârșitul lumii va fi peste 80 de ani, pentru cei mai în vârstă, va veni puțin mai repede… Însă toate poveștile despre sfârșitul lumii sunt nesemnificative…
Adevărul este că timpul s-a împlinit: s-a născut lumea nouă… Suntem chemați să trăim această noutate de viață, nu să așteptăm moartea…
În textul în care se vorbește despre Magdalena, ne aflăm într-o grădină… Avem această îndrăgostită care iese dis-de-dimineață și traversează tot orașul… Intră în acel loc plin de mir, căutându-L pe iubitul inimii ei, și plânge. Și nu-L află… Și nu-i mulțumită până când nu reușește să-L îmbrățișeze…
Magdalena este metafora fiecăruia dintre noi care, după ce am văzut felul în care Domnul m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine, și eu „Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, ci El trăiește în mine”, adică viața mea este El: este să trăiesc în iubirea sa care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine! Aceasta este deja viața nouă, și-i Paștele…
Fiind încă întuneric… Întunericul era în ea pentru că nu-L găsea pe iubitul ei…
Ea merge la mormânt, privește piatra și vede că este ridicată…
2. Deci a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-l iubea Isus şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus.
Dacă la Ultima cină se folosește cuvântul „agapao” cu referire la ucenicul pe care Isus îl iubea, aici se folosește cuvântul „fileo”, exprimând că Isus era prietenul celuilalt ucenic…
3. Deci au ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt.
4. Şi cei doi alergau împreună [cu multă probabilitate Magdalena a alergat înaintea lor], dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt.
5. Şi aplecându-se, a văzut giulgiurile [nu este giulgiul, ci cearceafuri de in: nu mai înfășoară un trup, ci sunt puse/întinse jos. În acea cameră se găsesc 100 de litri de mir, mirul hainelor Mirelui. E camera nupțială unde deja este pregătit patul nupțial. Pe pat, prin moartea și mormântul Său, ne-a pregătit odihna. Patul nupțial, unirea cu El; limita noastră extremă este comuniunea noastră definitivă cu El… Așadar, nu sunt puse acolo dezordonat, ci sunt întinse] puse jos, dar n-a intrat.
Mahrama… Mahrama e simbolul morții, se punea pe fața mortului… Pânza de in nu se punea, căci nu se folosea pânza de in, ci se folosea giulgiul în cazul omului mort…
Mahrama era înfăşurată, la o parte, într-un loc. Nu era cu pânza de in…
Mahrama este în mormânt, nu este întinsă, ci înfășurată, fapt care înseamnă că a fost ridicată… Și e înfășurată înspre un anume loc…
„Locul” este Templul, este Templul distrus și reconstruit din nou, adică este Trupul lui Isus.
De acum, Templul este înfășurat în moarte, pentru că Dumnezeu nu este/stă acolo, ci locuiește în trupul lui Isus înviat care și-a dat viața… Deci stă în Templul care cerea jertfe, loc în care domneau legile și prescrierile…
Acest verset amintește de Is. 25, căci Isus este întâiul născut, e noul Adam: „Şi Domnul Savaot va pregăti în muntele acesta pentru toate popoarele un ospăţ de cărnuri grase, un ospăţ cu vinuri bune, cărnuri grase cu măduvă, vinuri bune, limpezite! Şi în muntele acesta El va da la o parte vălul care învăluie toate popoarele şi perdeaua care acoperă toate neamurile. El va înlătura moartea pe vecie! Şi Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele şi ruşinea poporului Său o va îndepărta de pe pământ, căci Domnul a grăit!” (Is. 25,6-8)… Textul conține/este marea făgăduință că va fi învinsă moartea.
8. Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut.
Interesant: ajunge primul, dar stă afară… Îi place să fie al doilea/inferior/slujitor.
Toți vrem să fim primii, dar iubirea mereu este a doua (se pune pe locul doi), căci mereu cel iubit e pe primul loc…
De fapt, Dumnezeu este inferior tuturor: niciodată nu L-am văzut pe Dumnezeu protagonist… El ne lasă să facem tot ce vrem, chiar și toate idioțeniile (nebuniile). Dar le ia El asupra sa…
Dumnezeu are calitatea de a fi vice, slujitor, pentru că El iubește…
Și a văzut şi a crezut… Cu multă probabilitate văzând cearceafurile întinse, mirul și mahrama înfășurate într-un loc aparte, a înțeles că mahrama era luată și că e pregătit patul nupțial, deci Domnul a Înviat! Și a văzut şi a crezut…
Apoi se întreabă: de ce acum nu-i aici?
Acum nu știu să răspund…
Dar adevărul este că cine iubește îl are mereu în inima sa prezent pe cel iubit, indiferent unde acesta ar fi… Și văzând acel semn care i-a confirmat că El n-a fost furat, simțind mirosul de mir, văzând cearceafurile așezate și mahrama luată de pe față și înfășurată în direcția Templului, semn că de acum Templul e mort, adică s-a sfârșit acea imagine despre Dumnezeu, înseamnă că El este Mirele și că va veni… Dar ucenicul iubit deja Îl are în interiorul său…
Și a văzut şi a crezut… Aceste cuvinte evanghelistul le scrie spre sfârșitul vieții sale… Într-adevăr, acea „vedere” este deja „credință”…
Apoi comentează:
9. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Isus trebuia să învieze din morţi.
E limpede că dacă el a văzut și a crezut, înseamnă că a crezut în Scriptură…
„Scriptura” înseamnă toată Scriptura sau un singur pasaj/verset/episod?
Dacă este vorba de un singur pasaj, acesta este cel ce urmează textului din Is. 25, adică Is. 26,19-27,1: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia. Du-te, poporul meu, intră în cămările tale şi închide uşa după tine; ascunde-te puţine clipe, până când mânia va fi trecut! Că iată Domnul va ieşi din locaşul Său, ca să pedepsească fărădelegile locuitorilor pământului. Pământul va arăta sângele pe care l-a supt şi nu va mai ascunde pe ucigaşii lui”. În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil”, adică va ucide moartea…
Isus – vorbind cu ucenicii în drum spre Emaus – explică, având la bază toată Scriptura (adică Moise, profeții, psalmii), că era necesar ca Fiul omului să sufere pentru a intra în slava Sa… Altfel spus, toată Scriptura vorbește de Pătimirea dreptului…
Prima Pătimire a dreptului este Pătimirea lui Dumnezeu, pentru că Adam L-a trădat… apoi este Pătimirea lui Abel, care este ucis de fratele său și așa mai departe…
Istoria este plină de cei drepți care suferă și nu fac niciun rău (nu răspund răului cu rău); și toți sunt chipul lui Dumnezeu care iubește și ia asupra Sa păcatul/răul lumii și mântuiește lumea…
Dar Dumnezeu învinge acest rău, triumfă prin cel drept care ia asupra Sa păcatul lumii… Așa spun cântecele slujitorului din Isaia… Și astfel Dumnezeu împărățește suveran… Împărățește ca slujitorul care spală picioarele.
Trebuie explicat din Scripturi…
Evangheliile s-au născut în jurul Euharistiei. Dar în ce fel? Se folosea o bucată din VT pentru a înțelege o bucată din viața lui Isus, astfel încât să se reconstruiască întreaga istorie…
Evanghelistul Matei și-a construit evanghelia pe Pentateuh, a construit viața lui Isus pe Pentateuh. Altfel spus, predica de pe munte, cu tot ceea ce o precede și o urmează, este Geneza care creează omul nou; Exodul, eliberarea, este misiunea, omul iese din sine pentru a merge în întâmpinarea fraților; Leviticul, care este diferența între ceea ce este bine și ceea ce este rău, îl regăsim în Mt. 13, pildele discernământului; Cartea Numerelor sau organizarea comunității în jurul corabiei se regăsește în Mt. 18, unde se vorbește de comunitatea organizată în jurul celui mai mic, care este prezența lui Dumnezeu; iar discursul din Deuteronom: „Felul în care se va trăi în pământul făgăduinței”, în Evanghelie este discursul escatologic care ne spune felul în care trebuie să trăim viața euharistică: să o trăim în prezent!!!… Nu e un discurs despre sfârșitul lumii: lumea deja s-a sfârșit pe cruce. Odată cu învierea s-a născut omul nou.
Iar noi, în această lume nouă, avem noua geneză, noul exod, care este misiunea; noua sfințenie, care este mila, și nu deosebirea celor buni de cei răi…; avem noua comunitate care are în centrul tuturor pe cel din urmă dintre toți, pe Răstignitul; apoi felul în care se trăiește în pământul făgăduinței… Discursul eshatologic: „Ceea ce ați făcut unuia dintre aceștia, Mie Mi-ați făcut”…
Toată biblia este structurată astfel, precum și celelalte evanghelii: îl explică pe Isus mort și Înviat.
Contextul cultural de atunci țintea (era îndreptat spre) această direcție, căci Biblia nu-i un text mort, ci este istorie…
Iar istoria… Dacă suntem atenți și o mică istorie personală continuă să se repete: mereu facem aceleași idioții… Iar când un om îmbătrânește își dă seama de un adevăr: „În ceva a progresat… Spre exemplu, în propriile defecte, slăbiciuni, lipsuri, imperfecțiuni”, fapt pentru care nevoia după mila Domnului și a fraților este un lucru cert…
10. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor
Petru în perplexitatea sa, iar Ioan în încrederea sa în Domnul
Care a Înviat…
E frumoasă această liniște a celui care este prieten și iubit: e atât de sigur de prietenul său… El cugetă: „Nu trebuie să-l am mereu pe prietenul meu cu mine. Mai mult, sunt prieteni pe care îi vezi o dată la douăzeci de ani și ești fericit că-ți sunt prieteni… Și aproape că sunt cei mai adevărați prieteni”… Viața nu-i lipire, ci este deplina libertate a unei relații sigure…
Credința în învierea morților în Israel s-a născut din această experiență, adică din Alianță. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu este aliatul meu: este aliatul lui Avram, Isac, Iacob și chiar și al meu… Dar pentru că toți au murit, El este aliat cu morții? Atunci ar fi un Dumnezeu al morților… Însă El este Dumnezeul vieții, dar atunci înseamnă că morții trăiesc în El… Apoi, a învia un mort, pentru El nu-i mare lucru, căci El este dătătorul vieții…
Dar adevărata viață este amintirea pe care celălalt o are despre tine… Deja acum, adevărata noastră viață este iubirea pe care alții o au pentru noi, căci noi suntem iubirea pe care o primim. Iar iubirea lui Dumnezeu rămâne în veci.
Viața este misterioasă.
Este limpede/lămurit că există învierea trupului. Fapt care înseamnă că materia noastră va avea ca principiu vital – în locul fricilor și al anxietăților noastre – lumina noastră de fii ai lui Dumnezeu și iubirea noastră; va fi trupul transfigurat/schimbat la față.
Maria rămâne acolo. Maria e frumoasă căci simbolizează cealaltă dimensiune a iubirii… Avem iubirea lui Ioan, care e iubirea pașnică, liniștită, căci Ioan e prietenul, iar prietenul n-are nevoie de prieten pentru a trăi… Însă Maria e simbolul logodnicei, al miresei, iar dacă-i lipsește mirele, ea nu mai e mireasă, căci îi lipsește jumătatea…
Maria reprezintă mireasa, pe fiecare dintre noi în relația noastră cu Dumnezeu, subliniind faptul că trebuie să-L văd, să-L ating… Nu-mi este suficient să știu că El există, ci trebuie să-L ating…
11. Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt.
Maria plânge…. Ca și cum plânsul ei ar uda pământul și ar face să încolțească sămânța îngropată. Acest plâns este iubirea celei care-l dorește pe iubitul ei, dar nu știe unde este El și nu poate trăi fără El… Acest plâns este precum apele nașterii lui Isus înviat…
12. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Isus.
13. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.
Ea nici măcar nu se tulbură că vede doi îngeri, ci spune: „Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus”. Nici măcar n-o interesează îngerii…
Mulți se interesează de îngeri… Ea nu!
De ce plângi?
Am dreptul să plâng, căci lipsește Domnul meu…
14. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Isus stând, dar nu ştia că este Isus.
Domnul se bucură să stea mereu în spatele nostru… Cred că El ne urmează, mai mult decât noi Îl urmăm…
Și a văzut pe Isus stând, dar nu ştia că este Isus.
Caracteristica lui Isus înviat constă în faptul că niciodată El nu-i recunoscut în primul moment. Și mereu are calitățile locului în care El este întâlnit: în grădină este grădinarul, pe cale este călător, pe malul mării, este pescar, în Cenaclu unde toți sunt plini de frică, Domnul înviat este simțit ca fiind nălucă… În El vedem proiectările noastre… Noi nu vedem realitatea, ci proiecțiile noastre asupra realității… Dincolo de metaforă, acest fapt înseamnă că de acum Isus este prezent peste tot și în toți, dar trebuie să știm să-L vedem…
15. Zis-a ei Isus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica.
O numește „femeie”, la fel cum o strigă îngerii. De fapt, ea este mireasa…
16. Isus i-a zis: Maria [Mariam este traducerea corectă și este numele ei în aramaică]! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică Învăţătorule).
Vocea nu se poate confunda. Putem fi înșelați de ceea ce vedem, dar nu de glasul pe care-l auzim… Apoi El strigă/rostește numele meu. Apoi, întâlnirea cu Înviatul este personală: este această iubire pe care vrea cu orice preț să o găsească, pentru că este viața sa.
Pe cine cauți?
E limpede pe cine căuta…
Îl caut pe Cel ce m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine… Și acesta este sensul vieții!!!
Îl caut… până când El mă strigă pe nume… Am această experiență: El îmi dă numele…
Maria deja se întorsese, dar se mai întoarce, căci textul subliniază: Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică Învăţătorule)
Rabuni înseamnă învățătorul meu, marele meu… Apoi vedem ce face, pentru că Isus îi spune să se oprească…
17a. Isus i-a zis: Nu te atinge de Mine, traducerea este, fiind vorba de un imperativ prezent: „Nu continua să Mă atingi”. Cu multă probabilitate i-a îmbrățișat picioarele… Isus îi spune: nu Mă opri pe loc…
17b. căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.
Ce înseamnă? Că Isus se va sui/urca la Tatăl și deci nu-L vom mai atinge… Dar vom avea un mod nou de a-L atinge… Acum nu Mă ține pe loc, pentru că îmbrățișarea definitivă va urma după… Mai înainte mergi la frați… Mai întâi e nevoie de misiunea la frați ca să-l mărturisești pe Domnul… Iar îmbrățișarea definitivă va fi după ce toți frații Îl vor primi; sau când eu voi străbate drumul meu și voi fi de partea Sa… Deja este pregătit patul, e pregătită nunta Mielului, dar în mijloc avem misiunea noastră la frați…
El s-a suit la Tatăl, a anticipat pentru noi ajungerea acasă. Se află acolo să ne pregătească un loc… Și acolo fiind, ne este mai prezent decât atunci când era cu noi… Acest fapt îl deducem din cuvintele Sale: „E mai bine pentru voi ca Eu să plec”…
Dacă El ar fi aici, am sta aici precum niște „vasali”, așa cum fac, spre exemplu, cei din diferitele mișcări: în închinare obtuză față de liderul lor, repetând sloganurile și ideile sale… Am fi făcut un idol din El, nu un Dumnezeu…
Isus nu vrea dependenți de El, ci El vrea să aibă fii ai Tatălui, frați ai Săi și ai tuturor…
Primul apostol în absolut este această femeie. Ea merge la frații lui Isus și ea este cea care vestește că Isus se suie la cer, la Tatăl… Vestește că de acum prezența Sa va fi diferită, chiar dacă timp de 40 de zile Isus își păstrează prezența vizibilă pe pământ… Atât de vizibilă încât să mănânce împreună, căci învierea este trupească… Învierea nu-i numai închipuirea celor care-L iubesc…
18. Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a zis ei.
Aceasta este experiența Mariei, o experiență pe care trebuie să o aibă fiecare dintre noi, să avem această întâlnire cu El, pentru că-L căutăm pe El, pe El care ne-a iubit și s-a dat pe Sine pentru noi; pe El care a fost îngropat… Și-L caut acolo… Îl caut și-n acele locuri ale mele de limită, de moarte, căci acolo Îl întâlnesc… Îl întâlnesc în îndepărtările mele, în pierzaniile mele… Și în aceste locuri El mă trimite în misiune la frați.
Să trecem mai departe…
19a. Şi fiind seară, în ziua aceea,
Este o eroare gravă de care noi nu ne dăm seama, pentru că pentru evrei ziua se sfârșește mai înainte de apusul soarelui… După apusul soarelui, ei deja se află în ziua următoare… Însă, în acest loc evanghelistul greșește intenționat scriind „În seara acelei zile”, pentru că de acum ne aflăm mereu în singura zi, trăim în singura zi: ziua Domnului…
Iar seara?
Nu mai există apusul soarelui!… Mai mult, sosește Domnul…
Toată istoria este o singură zi, iar pentru evanghelistul Luca toată istoria este alcătuită din două zile… Prima zi se întinde de la crearea lui Adam (creat în ziua a șasea), care fuge de Dumnezeu, și până la întoarcerea noului Adam (a lui Isus) la Dumnezeu, în ziua de Paște; iar a doua zi se întinde de la ziua de Paște la sfârșitul lumii, care marchează faptul că noi toți ne întoarcem la Dumnezeu… Deja am fugit de Dumnezeu, dar parcurgem din nou „ziua/azi-ul” lui Isus pentru a ne întoarce la Tatăl…
Isus este centrul timpului!!!
19.b întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Isus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!
20. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa [rănile Sale sunt identitatea Sa, sunt semnele iubirii Sale]. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul [văzând rănile, discipolii s-au bucurat… adică au înțeles slava prezentă în acele răni și știu că-L văd pe Domnul în acele răni].
Să vedem acum misiunea primei Biserici, misiune pe care ar trebui să o înfăptuim mereu…
21. Şi Isus le-a zis iarăşi: Pace vouă! [E importantă această pace, pace… Căci noi mereu suntem în război. Mai întâi de toate, suntem în război cu noi înșine, apoi cu alții. Dar războiul adevărat este cel împotriva noastră, căci niciodată nu ne acceptăm așa cum suntem] Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi [înseamnă: și voi sunteți ca Mine: trimiși de Tatăl. Sunteți frații Mei. Și suntem trimiși să facem ceea ce a făcut Isus. De ce L-a trimis Tatăl pe Isus? L-a trimis să mărturisească iubirea sa fraților. Nu L-a trimis să ridice multe biserici, să facă multe opere, decrete, ci L-a trimis să distrugă orice zid despărțitor, orice separare, și să vestească tuturor iubirea, începând cu cei din urmă… Cum L-a trimis? Să vestească o iubire mai tare decât orice moarte, regulă, principiu care nu poate fi negociat… Ce s-ar fi întâmplat dacă Isus ar fi început să discute despre principiile care nu pot fi negociate ce cei ce au venit să-L prindă?
Misiunea noastră ar fi: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”… Așa cum Eu sunt apostol, voi sunteți trimiși de mine ca apostoli… Voi sunteți ambasadorii Mei, căci singurul apostol este Fiul. Dar fiind noi trimiși de Fiul, ne identificăm cu El, pentru că ambasadorul are valoarea celui care îl trimite… De fapt, suntem frații Săi… Suntem fii ca El.
Dacă El ar spune că ne trimite, am fi precum „nepoții Tatălui”: Tatăl Mă trimite pe Mine, iar Eu vă trimit pe voi; însă textul este Tatăl Mă trimite pe Mine, Eu sunt apostolul Tatălui, iar Eu vă trimit pe voi, în sensul că voi sunteți reprezentanții Mei pentru că sunteți egali cu Mine, sunteți frații Mei. Nu avem un apostolat de mâna a doua, ci suntem reprezentanții singurului apostolat].
22. Şi zicând acestea, a suflat [cuvântul „a sufla” îl găsim numai de două ori și de fiecare dată spune același lucru. În Gen. 2,7, când Dumnezeu a suflat: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. Omul este țărână și suflare a lui Dumnezeu, respirația lui Dumnezeu; avem Spiritul lui Dumnezeu; acest termen îl avem în Înț. 15,11, unde se referă la același eveniment din Geneză… În versetul nostru vedem că aceasta este noua creație, adică ne face creaturi noi: ne suflă Spiritul Său, Cel pe care ni L-a dat în ziua răstignirii Sale… și spune:]
asupra lor şi le-a zis: Luaţi [primiți] Spirit Sfânt;
Sensul vieții noastre este să primim Spirit Sfânt, adică suflarea lui Dumnezeu… Și să trăim tot mai mult în Spirit…
Sensul întregii istorii este ca oamenii să primească tot mai mult Spirit Sfânt, zi după zi… Domnul ne dă Spiritul fără măsură, dar noi Îl acceptăm cu multă greutate… Îi opunem toate împotrivirile noastre… Să ne deschidem Spiritului! Căci fiecare moment pe care nu-L trăiesc în Spirit Sfânt, adică în iubire, îl trăiesc în spiritul egoismului. În viață n-avem nicio clipă „neutră”: ori trăim în iubire, ori în egoism… Viața, Spiritul, nu merge în vacanță… Dacă suntem în afara vieții, suntem morți… Tot așa cum mereu respir: dacă mă opresc din respirat, mor…
Acest Spirit crește constant, căci iubirea este singurul lucru care e infinit. Căci dacă e finită, este terminată…
În ce constă Spiritul Sfânt? Să fim atenți!!!
23. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.
Noi vorbim mereu de iertarea păcatelor… Însă din Scriptură niciodată nu rezultă că Dumnezeu iartă păcatele… Dumnezeu îi iartă pe păcătoși. Păcatele – afiemi – le aruncă, ne eliberează de ele… Însă noi ne ținem păcatele, le mângâiem… Dumnezeu nu iartă păcatul, ci iartă păcătosul! Și tocmai iertarea păcătosului alungă păcatul. Altfel spus, dacă tu te simți iubit, cu adevărat dispare păcatul tău… Pentru că noi săvârșim păcatul din cauza că nu ne simțim suficient de iubiți… Dumnezeu nu tolerează păcatul, căci El a murit pentru păcat; Dumnezeu nu tolerează păcatul pentru că păcatul îmi face rău mie… De fapt, medicul nu îngrijește boala/tumoarea, ci îngrijește bolnavul… Însă noi, destul de mult îngrijim păcatul, adică iertăm păcatul… Nu! Medicul „nu iartă” tumoarea, ci caută să o extirpe, pentru a-i redărui viață bolnavului…
Domnul ne dă un mandat care mereu e înțeles greșit: Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.
Iertați și vi se va ierta.
Și dacă nu iertați?
Nu veți fi iertați!…
În timp ce Dumnezeu n-are puterea de a nu ierta… Persoanele trebuie iertate. Păcatele se îndepărtează… Dumnezeu are puterea de a îndepărta păcatele și de a ierta, și nu are o altă putere… Însă noi avem și puterea contrară (de a nu ierta) și o folosim destul de des… S-ar părea că folosim numai această putere… În timp ce nu trebuie să folosim puterea de a nu ierta!!!
Să ținem cont că dacă nu iertăm, nu suntem iertați, căci facem contrariul a ceea ce a făcut Dumnezeu. A nu ierta nu-i Spiritul Sfânt. Din această cauză primiți Spirit Sfânt și-L primiți tot mai mult. Căci dacă n-ați primit Spiritul Sfânt, încă sunteți trupești, nu îndepărtați păcatele, ci le țineți și-i osândiți pe alții.
Se spune că puterea Bisericii este de a ierta sau a ține (dezlega sau lega) păcatele. Însă nu este așa! Singura putere este cea de a ierta păcatele, de a îndepărta păcatele… Cealaltă este lipsă de putere și de iubire.
E frumos că Isus ne-a spus ce puteri avem: este un semnal de alarmă în sensul că trebuie să folosim bine puterea iertării pe care o avem…
Aceasta este misiunea Bisericii: să primească Spiritul Sfânt, care e Spiritul Fiului care și-a dat viața pentru păcătoși/frați, pentru a le vesti iubirea Tatălui, pentru a le vesti slava… Și avem aceeași putere a Sa și suntem trimiși la fel ca El, dându-ne ca sfat: „Atenție! Dacă îndepărtați, sunt îndepărtate, dar dacă nu iertați, îl osândiți pe frate, Îl ucideți pe Cristos”… Și de câte ori Îl ucidem într-o zi?!… El oricum Își dă viața pentru noi și ne dă Spiritul…
Pentru că suntem botezați – sau pentru că unii sunt hirotoniți preoți – nu înseamnă că avem Spiritul în buzunar…
Din fericire Toma nu era, el care nu era un laș la fel ca ceilalți, care erau plini de frică… El nu-i precum ceilalți care stau împreună, plini de frică…
Toma era dispus chiar să-și dea viața pentru Isus: „Să urcăm la Ierusalim și să murim cu El”… Apoi are curajul să iasă din Cenaclu: eu nu sunt precum aceștia care n-au nicio valoare…
Numele său, Toma, didimo, în limba greacă înseamnă geamăn… El – care este geamăn – umblă mereu singur… El nu crede în Isus, dar apoi va crede, și astfel devine geamănul lui Isus și geamănul fiecăruia dintre noi atât în necredință, cât și-n credință…
24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus.
25. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.
După opt zile și Toma are experiența întâlnirii cu Înviatul…
26. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Isus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!
27. Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.
Este experiența Euharistiei, unde facem memoria Pătimirii: suntem chemați să atingem, să vedem, să experimentăm… este amintirea Pătimirii Domnului pentru noi… Dar în acest loc Toma Îl vede în mod direct, pentru că în acele zile Isus s-a arătat lor, s-a lăsat văzut de ei…
Adu degetul tău încoace… traducerea este „continuă să pui degetul tău aici”, căci este un imperativ prezent… e o poruncă pe care o cultivi mereu…
Apoi Isus îi spune: şi nu continua să devii necredincios, ci credincios. Altfel spus, necredincios ori credincios omul „devine”… Omul nu se naște credincios ori necredincios, ci devine credincios ori necredincios…
28. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
29. Isus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut [adică noi]!
Apoi autorul concluzionează…
30. Deci şi alte multe minuni a făcut Isus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.
31. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.
Aceste versete le-a scris pentru noi, pentru ca prin credință și noi să avem aceeași experiență a apostolilor…
In 21 este un fel de Faptele apostolilor al Evangheliei după Ioan: vom vedea felul în care prima Biserică trăiește învierea Domnului și misiunea sa…
Vă îndemn să vă așezați la mormânt cu Maria și să urmăriți textul. Opriți-vă la scena care vă dă mângâiere, nu-i nevoie să parcurgeți tot textul…
Sursa: «https://www.gesuiti-villapizzone.it/sito/atti.html»
Traducător: p. Mihai Tegzeș
Corector: Cecilia Frațilă