Concluzia
Este bine să știm că instituția este în slujirea carismei iubirii.
Instituția se naște din iubire și este chemată să sporească în iubire, căci dacă nu, nu este instituție… Iar iubirea este veșnică. Nu se va sfârși…
Fecioara Maria este modelul nostru pentru că este prima (cea dintâi) care i-a dat Trup Cuvântului, și fiecare dintre noi suntem chemați să-i urmăm exemplul, să dăm trup Cuvântului…
Sinteza Evangheliei și cheia citirii Evangheliei
Primele nouăsprezece capitole sunt trupul lui Isus, protagonistul. Acel Trup care a împlinit totul și care ne dă Spiritul. Spiritul vine de la acel Trup. De fapt, Isus își înclină capul și ne dă Spiritul. El nu moare, ci ne dă viață nouă. Iar acel Trup mort, nu e mort, ci e izvor continuu de viață: „a ieșit sânge și apă”.
Trupul mort, nu e mort, ci e izvor continuu de viață, e dar total de viață… Adică acel Trup mort este noua creație.
Îmi pare rău când aud că unii catolici spun că Sfânta Scriptură este o problemă a cultelor… Dacă spui așa, nici măcar nu ești creștin, ci jansenist…
Din păcate, și catehismele noastre uită acest adevăr…
Să nu uităm că la Euharistie vorbim de Isus, nu de problemele noastre și nici de principiile noastre care nu pot fi negociate… Vorbim de Isus care, dincolo de toate, este iertare, dincolo de toate principiile, și care creează lumea nouă în iubire.
După moartea pe cruce, evanghelistul, pentru prima dată dă cărțile pe față atunci când de trei ori mărturisește, la persoana a III-a: „Și cine a văzut, mărturisește… Și mărturia sa este adevărată… Și el știe că spune adevărul”… Este semnătura autorului evangheliei, la persoana a III-a.
Tocmai aici avem împlinirea Scripturii.
Tot capitolul al XX-lea vorbește despre „primirea Spiritului”… Adică pe Domnul Înviat Îl căutăm, iar când Îl aflăm, la fel ca acei discipoli închiși în Cenaclu, El suflă peste noi Spiritul Sfânt – „suflă” exprimă noua creație – și spune: „Primiți Spirit Sfânt”…
La ce folosește Spiritul Sfânt?
„Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Io. 20,23). E limpede că noi trebuie să iertăm păcatele, căci dacă le ținem, înseamnă că n-avem Spiritul Sfânt… Noi încă trebuie să primim mult Spirit Sfânt…
Avem aceeași legătură între Spiritul Sfânt și iertare… Spiritul Sfânt este Dumnezeu-iubire, e iubirea dintre Tatăl și Fiul, iar iubirea este iertare… Și în iertare (Ier. 31,31ș.u.,) toți Îl cunoaștem pe Dumnezeu… Și devenim theo-didacți așa cum scrie în In 6,45, citându-l pe Isaia: „Suntem învățați, instruiți de Dumnezeu”. Iubirea, iertarea ne învață cine este Dumnezeu și ne fac la fel ca Dumnezeu.
După apariția Înviatului în Cenaclu, vedem că, după opt zile, Înviatul încă mai are rănile deschise. Îi apare lui Toma și-l invită să pună mâna în rănile Sale… Acele răni vor rămâne deschise până când în ele vor pune mâna toți oamenii… Iar când toți vom fi născuți/generați de acea iubire, atunci Dumnezeu va fi totul în toți și va fi împlinită creația…
Și creația este împlinită în măsura în care noi trăim această a opta zi – căci de acum avem numai această a opta zi – care este ziua Euharistiei. În această zi credinciosul are experiența Domnului mort și înviat care ne dă Spiritul și trăiește întreaga săptămână, cu toți oamenii, acest Spirit, până când Dumnezeu va fi totul în toți… Așadar, acele răni niciodată nu se vor închide… Iar ultimul care se va așeza la cina euharistică va fi Isus, care s-a făcut ultimul dintre toți (cel din urmă)… Atunci vom avea întoarcerea lui Mesia.
Când noi îl vom primi pe ultimul dintre oameni – om pe care acum îl condamnăm ca fiind hulitor, păcătos, îndrăcit – Dumnezeu va fi totul în toți… Pentru că Isus s-a identificat cu ultimul dintre toți, a fost acuzat că a hulit, că e îndrăcit, tâlhar și rebel… Și tot păcatul lumii – religios, politic, civil – este descărcat asupra Lui…
Din acest loc începem să facem teologie, nu din alte locuri…
Este adevărat că suntem obișnuiți să-i condamnăm pe prietenii de astăzi tot la fel cum i-am condamnat pe dușmanii de ieri… Căci după ce un om a murit, nu mai dăunează, atunci îl facem sfânt… Însă când trăiește, îți dăunează, în sensul că te cheamă la convertire, și atunci te deranjează…
În In 20 ni se arată că sensul istoriei este acest Spirit al Domnului care vrea să re-creeze noi toate lucrurile și le re-creează: începutul, a fost Isus, care Și-a dat viața pentru păcătoși și a suflat/a dat Spiritul Său – iubirea Sa – pentru toți… Noi, celebrând Euharistia și participând (fiind părtași), mâncând acest Trup, hrănindu-ne cu acest Trup, trăim ca El. Și în măsura în care noi trăim ca El, se naște Biserica…
Iată ecleziologia.
Capitolul 21 din Evanghelia după Ioan ne prezintă ecleziologia, prezentându-ne structurile principale ale Bisericii…
Și cap. 20 se încheie în mod frumos, amintind sfârșitul cap. 19: „Deci şi alte multe minuni a făcut Isus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca [voi] să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (In 20,30-31).
„Ca [voi] să credeţi”, evanghelistul se adresează „vouă, cititorilor”, adică mai întâi de toate comunității sale din Efes… …
„Ca să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă în numele Lui”.
Capitolul 21 nu este scris de evanghelistul Ioan, care între timp a murit, ci de acel „voi” căruia i-a fost adresată Evanghelia – comunitatea din Efes – voi care devine noi, vom vedea la urmă… Noi suntem martori că este adevărat ceea ce a spus evanghelistul.
Comunitatea întemeiată de Ioan mărturisește cu viața ei că tot ceea ce a spus Ioan este adevărat, pentru că și comunitatea are aceeași experiență ca a evanghelistului. Prin urmare, experiența descrisă în In 21 este experiența Bisericii avută după ce Isus s-a înălțat la cer, deci în absența lui Isus…
Să ascultăm în sinteză Faptele apostolilor ale Evangheliei după Ioan, adică In 21… În sinteză ni se prezintă Biserica, misiunea ei și dimensiunile ei fundamentale…
În vv. 1-8 ni se descrie Biserica…
1. După acestea, Isus S-a arătat [în limba greacă scrie: „s-a manifestat”, și nu s-a arătat. Adică modul prezenței Sale este diferit: mai înainte s-a arătat în Trup, apoi s-a înălțat la cer. Dar acum Isus Se manifestă într-un alt mod. În acest loc ni se spune despre felul în care de atunci încoace Isus ni se manifestă nouă. Unde se manifestă discipolilor? Mai întâi de toate, nu se mai manifestă în Cenaclu, ci la Marea Tiberiadei] iarăşi ucenicilor la Marea Tiberiadei, şi S-a arătat aşa:
Cenaclul este locul în care au celebrat Euharistia, unde au rămas cu ușile încuiate din cauza fricii de iudei, unde s-a născut prima Biserică, unde încă se adună între ei… Însă de această dată, arătarea lui Isus este la marea Tiberiadei…
„Tiberiada” este numele păgân al Mării Galileii. Prin urmare, manifestarea lui Isus, nașterea comunității, a Bisericii, este în lumea păgână… Altfel spus, este misiunea noastră înaintea păgânilor… Experiența noastră – atunci când facem ca Isus – este să ne adresăm altora…
Și s-a arătat așa…
2. Erau împreună Simon-Petru şi Toma, cel numit Geamănul, şi Natanael, cel din Cana Galileii, şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi din ucenicii Lui. [Erau împreună. Ce făceau?]
3. Simon-Petru le-a zis: Mă duc să pescuiesc [În sfârșit! Petru nu spune: „Mergeți să pescuiți!”, ci spune: „Merg eu să pescuiesc”. Și ce zic ceilalți?]. Şi i-au zis ei: Mergem şi noi cu tine [Interesant: rolul lui Petru este cel de a da bun exemplu, nu de a da porunci. Dacă dă exemplu bun, îl urmează, dacă dă exemplu greșit, nu-l urmează. Iar dacă dă o poruncă, ceilalți spun: „Să o execute el”… Petru nu poate spune: „Înarmați-vă și porniți”, căci alții i-ar fi spus: „Pornește tu! Dacă pornești tu, noi te urmăm…”. E clar? Păstorul este cel care-și expune viața sa pentru oi, nu cel ce le aruncă în luptă oarbă. Acesta este un prim început… Petru are inițiativa. Îi este recunoscut locul/rolul celui care are inițiativa, dar nu cea de a-i comanda pe alții, ci de a da exemplu bun. El spune „Eu merg”. Ceilalți sunt în comuniune cu el. El nu le poruncește. Ci ei, în mod liber spun: „Noi venim cu tine”. E frumoasă această comuniune. Episcopii nu fac votul de supunere papei, ci de comuniune… Nici preoții nu fac un vot de supunere episcopului, deși realitatea este că ei au o supunere oarbă, dar care nu este evanghelică… Supunerea preoților ar trebui să fie comuniune… Iar supunerea religioasă/călugărească – nu este nazistă – pentru că monahul renunță la voia sa presupunând că superiorul nu este un ierarh, ci o persoană spirituală care trimite călugărul acolo unde este nevoie în baza cunoașterii reciproce și a discernământului. Avem aici primele dimensiuni ale Bisericii: „Venim cu tine”. Este această comuniune…]. Şi au ieşit şi s-au suit în corabie, şi în noaptea aceea n-au prins nimic.
Amintește de pescuitul din Lc. 5… Ce prind inițiativele noastre?
Nimic!!! Și toți erau pescari…
Ei sunt în număr de șapte… Pe cinci îi cunoaștem: Simon-Petru şi Toma, cel numit Geamănul, şi Natanael, cel din Cana Galileii, şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi din ucenicii Lui… Acești „alți doi” sunt toți ceilalți ucenici, noi incluși… Pentru că „șapte” simbolizează un număr mult mai mare decât „doisprezece”… Doisprezece indică cele douăsprezece triburi ale lui Israel, cei doisprezece apostoli… „Șapte” este format din „șase” indicând întreaga creație plus „unu”, odihna lui Dumnezeu… Deci exprimă împlinirea creației… Prin urmare, este vorba despre Biserica universală reprezentată de acești șapte ucenici; este Biserica care va fi și care de acum se expune „la mare”, mare care este simbolul abisului, al morții, al lumii păgâne…
4. Iar făcându-se dimineaţă, Isus a stat la ţărm [e frumoasă această scenă: este noapte, căci se pescuia pe timpul nopții… apoi se desfășoară la granița dintre noapte și zi, dintre mare și uscat, moarte și viață, căci marea reprezintă moartea, iar pământul reprezintă viața… Aceasta este situația Bisericii înaintea lumii: Biserica e chemată să-i pescuiască pe toți cei care sunt în abis (adică să ne pescuiască pe toți oamenii care suntem pierduți pentru că nu cunoaștem iubirea) ca să-i prindă în mreaja iubirii… Să devenim pescari de oameni… Omul în apă moare… Prin urmare, noi suntem chemați să salvăm omul din moarte, iar moartea omului este egoismul… Așadar, suntem chemați prin mărturia unității și a iubirii să le propunem lor – din iubire pentru ei – ceea ce avem de dat, așa cum a făcut Isus: și-a dat viața. De fapt, dincolo de toate lucrurile sublime pe care le facem – noi preoții și noi creștinii – singurul lucru care este util sunt acele dăți puține în care „din neatenție” suntem cu frații și surorile, la nivelul lor – egali cu ei – iar ei ne simt solidari… Când văd că un preot stă 30-40 de ani cu ei, încep să se întrebe: „Cum de stă aici? Nu i-ar fi mai bine altundeva? Atunci răspund: „Rămânând cu noi, poate că într-adevăr și-a dat viața, chiar fără să vrea”. Și tocmai acest fapt valorează mai mult decât toate câte se fac… Noi deja am făcut mult mai mult decât Isus Cristos. Nu mai bine ca El, dar am făcut mult mai mult… Însă ceea ce este semnificativ este acest fapt care aproape că ni se pare lucrul cel mai inutil: adică a trăi ca ei și cu ei, mărturisindu-le lor ceea ce putem să le vestim”]; dar ucenicii n-au ştiut că este Isus.
Ei au pescuit toată noaptea, iar Isus stă la țărm…
Peștele – simbol al lui Isus – deja i-am întâlnit în darul pâinilor și al peștilor.
De ce peștii sunt simbolul lui Isus?
Pentru că peștele trăiește în apă, Isus trăiește în moarte… Și vine pe pământ ca să ne dea viața sa nouă, devenind hrana noastră… Și a Se dărui nouă este un a muri, dar este un a muri care dă viață, pentru că El este viața!
Isus e acolo și-i privește pe ucenicii Săi cum pescuiesc… Și se bucură că, în sfârșit, s-au dus să pescuiască…
5. Deci le-a zis Isus: Fiilor [„fiuților”, îi numește, e un diminutiv, care în limba greacă înseamnă: „Generați/născuți de mine”… ], nu cumva aveţi ceva de mâncare [„de mâncare” nu este traducerea corectă, căci în limba greacă avem prosfaghion, care înseamnă „ceea ce se unge/adaugă pe pâine (spre exemplu), deci ceea ce se adaugă hranei”, căci peștele deja este pregătit la țărm, și este El… El deja a gătit hrana pentru ei… Dar există un „mai mult” pe care-l putem adăuga numai noi: și este ceea ce pescuim noi. Iar ceea ce pescuim noi, în realitate, este identitatea noastră de iubire pe care o avem, iar pe aceasta putem să o adăugăm numai noi, și nu El… E precum samariteanul care lasă doi dinari, „doi dinari” înseamnă că ajung pentru două zile. „Două zile” înseamnă întreaga istorie pentru evanghelistul Luca, fapt pentru care sunt suficienți pentru toți și pentru vecie… Însă „Ceea ce vei cheltui în plus îți va fi restituit la întoarcerea Mea”… Prin urmare, există un „mai mult, în plus” pe care-l putem adăuga numai noi… Pentru că partea mea, iubirea mea n-o poate adăuga El… Un altul nu poate mânca în locul meu. Și acest în plus ne face la fel ca Isus… și în latină se numește companaticum, căci este mai gustos… E adevărat că Dumnezeu poate adăuga totul, dar El respectă libertatea noastră și nu poate obliga libertatea noastră… Iar răspunsul nostru de iubire stă doar în puterea noastră… El Și-a dat viața și mai mult nu poate face. Doar așteptă, rugându-ne: „Te rog, iubește-Mă. Iar iubirea Sa infinită este să aibă acest companaticum din partea noastră… Prin urmare, misiunea noastră nu înseamnă că salvează lumea, ci ne salvează pe noi: din această cauză toți suntem apostoli. Fiecare este apostol – adică trimis – și trebuie să dea companaticum, adică să dea gust vieții prin iubire… Cine primește iubire, dă iubire…”]? Ei I-au răspuns: Nu.
[Un răspuns scurt… Și toți erau pescari de meserie… ]
6. Iar El le-a zis: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corabiei [„partea dreaptă” este partea puternică, partea divină. Barca e simbolul Bisericii care deja a mânat (pătruns) în largul mării, în marea păgână, în marea lumii, pentru a salva oamenii, dar nu prinde nimic…
Ați încercat să aruncați mrejele în partea dreaptă, în partea divină?
Care este partea dreaptă a lui Isus?
Dreapta este puterea.
Care este puterea lui Isus?
Cea de a spăla picioarele, de a muri pe cruce, de a-Și da viața.
Ați încercat să aruncați mrejele în această partea dreaptă, în loc să pierdeți vremea cu toate strategiile studiate la masă? Ați încercat să aruncați mrejele în partea dreaptă, în partea puterii lui Dumnezeu, care este neputința crucii?] şi veţi afla. Deci au aruncat-o [iată supunerea față de Cuvânt] şi nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor.
Ascultând Cuvântul de a arunca în partea dreaptă – în loc să arunce în „părțile noastre (după planurile noastre)” – în partea neputinței crucii, care este puterea lui Dumnezeu de a spăla picioarele… Iar această putere îi atrage pe toți… Pentru că fiecare om este făcut de iubirea lui Dumnezeu și este creat pentru a iubi și înțelege iubirea.
Delirurile noastre (ale clerului) după putere nu le înțelege nimeni. Și totuși, ne urmează. Din ce cauză? Pentru că urmează exemplul nostru, și anume: noi îi alegem (votăm) dintre politicieni pe cei mai deliranți care urmăresc puterea, pentru că și noi urmărim obținerea puterii… Dar acest lucru înseamnă să perpetuam osândirea, nu izbăvirea credincioșilor.
Dreapta este singura parte unde ei prind…
7. Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Isus: Domnul este! [Iubirea înțelege imediat. ] Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina [Isus a fost gol și s-a încins cu un ștergar. Și Petru își încinge haina. De fapt, era gol pentru că pescuiau fără haine… Și se îmbracă pentru a se arunca în apă. Se aruncă el însuși în mare, așa cum s-a aruncat Domnul său… ], căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în apă.
8. Şi ceilalţi ucenici au venit cu corabia [plecaseră cu „barca”, iar barca – după ce au aruncat la dreapta, devine „o bărcuță”, așa cum în Mc. 3,12 Isus a cerut o bărcuță, nu o barcă gigantică… Aici este vorba de o barcă mică, pentru că e mică poate pescui/prinde tot, nu pentru că e mare], căci nu erau departe de ţărm, ci la două sute de coţi, trăgând mreaja cu peşti.
„Două sute de coţi”… Întotdeauna numerele sunt semnificative… „Şi Filip i-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puţin”, In 6,7. Prin urmare, două sute de dinari nu sunt suficienți pentru a cumpăra pâine ca să sature… Acești „200” de dinari reprezintă distanța dintre țărm (pământ) și pâine… Însă nu-i o problemă de dinari, ci de cu totul altceva: de a intra în apă, de a se arunca…
Trăgând mreaja cu peşti
Mreaja este una, iar toți peștii sunt în ea…
Nu-i o mreajă pentru a prinde în capcană lumea, pentru a o ține îngrădită… Căci imaginea acestei mreje pline cu pești este imaginea tuturor persoanelor scoase afară din apă, a persoanelor salvate… În mod ciudat, noi am spune astăzi că lumea este salvată dacă „este în rețea”, dar nu în cea virtuală, ci în cea reală…
Când ajung, debarcă pe pământ, privesc, văd jarul aprins, jar care era deja în noaptea în care Petru stătea acolo… iar deasupra jarului se află pește și pâine, adică însuși ISUS care a pus pe masă ospățul Său…
În acest tablou vedem Euharistia peste cosmos, înaintea mării, pe care acești șapte o celebrează, având 153 de pești mari…
9. Deci, când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra şi pâine.
10. Isus le-a zis: Aduceţi din peştele pe care l-aţi prins acum.
Peştele pe care l-aţi prins acum… Altfel spus, pentru a celebra Euharistia nu este suficient ceea ce a făcut Isus, ci e nevoie de partea noastră, de acea „picătură de apă”… Adică este vorba despre iubirea pe care noi am dat-o fraților; e ceea ce am prins, în sens pozitiv; este partea noastră de Euharistie, căci Euharistia este: „Iubiți-vă așa cum Eu v-am iubit pe voi”. Așa cum iubirea Domnului ne-a cucerit pe noi, iubirea noastră îi cucerește pe alții și-i conduce să celebreze Euharistia…
La porunca de a duce ceea ce am prins, Petru „sui”…
11. Simon-Petru s-a suit în corabie [Petru are inițiativa…] şi a tras mreaja la ţărm, plină de peşti mari [Isus este obișnuit să vorbească limbajul lumii pe care o are înaintea Sa: cu pescarii El vorbește de pește]: o sută cincizeci şi trei, şi deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja.
Știm ce înseamnă 153 de pești. Și deși erau atât de mulți, mreaja nu s-a rupt…
Cuvântul „a rupe” face referire la cămașa dintr-o cusătură care nu trebuie ruptă… Această mreajă nu trebuie ruptă, ci voalul/catapeteasma Templului trebuie ruptă… Cerul se rupe pentru că Dumnezeu coboară pe pământ, ca să facă din noi toți una… …
Ce reprezintă acești 153?
Există multe păreri…
E limpede că numerele au o semnificație…
Unii spun că e vorba de cele 10 porunci, plus cele șapte daruri ale Spiritului; alții spun că 10 e numărul totalității, al comunității, plus șapte, adică înmulțit la infinit…
Apoi dacă adunăm numerele de la 1 la 17, „17”, „tov” în limba ebraică, înseamnă bine… Așadar, suma numerelor de la 1 la 17 este 153 și cuprinde acel BINE care conține tot binele… Este totalitatea… În această pescuire, cu numărul 153 – deja sunt mulți – prefigurează totalitatea omenirii, pentru că universul întreg este creat de Dumnezeu și pentru Dumnezeu, în Fiul… Și numai totalitatea este binele, deci niciun om nu trebuie exclus… Dacă excluzi pe unul, Îl excluzi pe Fiul… Deci e simbolul oricărui pescuit până când va mai exista unul singur care încă nu șade la masa euharistică… Și ultimul va fi Domnul Isus, pentru că este ultimul dintre toți…
Să fim atenți când excludem lumea de la Împărtășanie… Să nu uităm că Isus a dat Împărtășania lui Iuda!!!
O sută cincizeci şi trei, şi deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja.
12. Isus le-a zis: Veniţi de prânziţi. Şi niciunul din ucenici nu îndrăznea să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul.
13. Deci a venit Isus şi a luat pâinea şi le-a dat lor; şi de asemenea şi peştele.
Este Euharistia. Fapt care înseamnă că modul nou de a se manifesta al Domnului „după acestea (sau „după aceste lucruri”)”, după cristologie, după darul Spiritului, este în Biserică, prin misiunea care își are apogeul în Euharistie, care îi trimite din nou în misiune…
Este celebrarea Euharistică, unde ne hrănim cu Cristos… dar participând activ, trăind noi înșine Euharistia… Și hrănindu-ne cu Cristos (trăind după stilul Său)… Iar acest fapt ne va trimite din nou în misiune, pentru că finalitatea CREAȚIEI este Euharistia. Pentru că mulțumind pentru toate câte există, toate sunt re-purtate (re-conduse) la izvorul lor, la Dumnezeu… Din această cauză e important să facem Euharistie… „Faceți euharistie (mulțumiți) pentru orice lucru și în orice timp”, spune apostolul Pavel. A mulțumi și euharistia este același cuvânt…
Ceea ce nu este Euharistie este moarte, pentru că „e al meu”… Însă dacă ceea ce ai îl raportezi la Dumnezeu, înțelegând că e semnul iubirii lui Dumnezeu, este îndumnezeit…
Și o pisică, făcută obiect de euharistie – am primit-o ca dar al lui Dumnezeu – are izbăvirea veșnică, spune teologul Zizoulas… Și e adevărat, căci lumea este salvată, izbăvită de Euharistie, pentru că e recondusă la izvorul vieții, care este Dumnezeu…
Rolul/menirea omului este să fie „liturgul” creației, dar nu în sens liturgic, cu rubricile, ci în sensul că în creație Îl celebrează pe Dumnezeu, Îl recunoaște pe Dumnezeu prezent în toate lucrurile, și toate lucrurile capătă, în sfârșit, semnificație/valoare… Dacă nu, ele sunt nimic, fără valoare…
Şi niciunul din ucenici nu îndrăznea să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul.
E limpede că știau că e Domnul după ce au prins 153 de pești mari… Adică vedem că noi aducem mai mult rod ca Domnul și rămânem uimiți… Ne uimim că multă lume crede în cuvântul nostru, în mărturia noastră. Și ne întrebăm: cum de crede în mărturia noastră care este mai slabă decât Cuvântul… Cum de cred?
Lumea crede pentru că Domnul lucrează…
Pentru că Domnul e deja acolo prezent. Așteaptă un om căruia să-i vestească Cuvântul. Și el spune: în sfârșit că cineva îmi spune ceva just, ceva pe care am înțeles că deja îl am în interiorul meu… Pentru că Dumnezeu deja este prezent în fiecare persoană… Așteaptă numai cuvântul care să o retrezească… ca într-o sală cu instrumente muzicale: dacă tu cânți la un instrument, celelalte răsună… Pentru că toți suntem „acordați” după Dumnezeu, căci El ne-a creat, El care e prezent în profunzimea noastră mai mult decât suntem noi înșine, și așteaptă să re-trezim (re-găsim) acest fapt prin mărturie, pentru că noi suntem relație…
14. Aceasta este, acum, a treia oară când Isus S-a arătat ucenicilor, după ce S-a sculat din morţi.
15. Deci după ce au prânzit, a zis Isus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei.
Deci după ce au prânzit… După Euharistie și din Euharistie noi înțelegem cum este alcătuită Biserica… Pentru că acum ies la iveală două probleme fundamentale ale Bisericii: Petru, care reprezintă instituția (și toți suntem „instituție” în vreun fel), și Ioan – iubirea – care este carisma…
Cum putem împăca aceste două laturi. Mereu avem această tensiune.
E probabil că acest capitol făcut de redactorii din Efes, nu de Ioan, a folosit pentru a-l reintegra pe Ioan în biserica petrină, sau pentru a-l reintegra pe Petru spre biserica ioanină… Oricum e un text divin, căci în biserică nu există separare…
Deci după ce au prânzit, a zis Isus lui Simon-Petru. Ai pescuit, ai mâncat, ai recunoscut iubirea Domnului care te-a pescuit, care Și-a dat viața pentru tine… Acum îl întreabă:
Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?
Isus folosește cuvântul „agapao”, care înseamnă a-și da viața…
Mai mult decât aceştia? Mai înainte Petru Îi spusese: „Dacă alții te vor părăsi, eu nu”…
Petru I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că [Îți sunt prieten]… căci nu mai folosește cuvântul agapao, care înseamnă a-și da viața…
Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei.
Isus este păstorul. Deci, principiul care inspiră orice instituție – Păstorul este Isus – este „dacă iubești”… Principiul care inspiră orice instituție, principiul și scopul oricărei instituții este iubirea, nu este instituția în sine! Căci dacă ar fi instituția în sine, ar fi o societate care încalcă normele stabilite de lege…
Instituția care se are ca scop pe ea însăși este precum institutele de întrajutorare care apoi se ajută numai pe ele însele… Spre exemplu toate băncile s-au născut ca instituții de întrajutorare… Iar acum ele guvernează lumea… Deja sistemul bancar se numește satana…
Lucrurile care se nasc ca intenție de întrajutorare, apoi, fără iubire, devin execrabile, urâciune, abominabile, pentru că-și pierd spiritul din care s-au născut…
Să fim atenți că nicio instituție, niciodată, nu-i un scop în sine…
Când cineva vrea să salveze instituția… „Cine iubește Biserica, distruge Biserica, dar cine iubește frații, construiește Biserica”… Vreau să spun: din iubire pentru Biserică, noi distrugem Biserica… Pentru a o apăra…
Dar de cine?
Din iubire pentru Cristos, Petru scoate sabia…
Ce? Ucizi pentru Cristos?
Uiți că El Își dă viața…
E limpede???
Principiul instituției este: dar aceasta îl ajută pe aproapele? Nu instituției! Căci în acest caz, instituția devine Dumnezeu… Însă Dumnezeu este iubire, nu este instituție…
Mă iubeşti… Paşte mieluşeii Mei.
Precum păstorul din Io. 10 care scoate oile din toate „staulele”, care înseamnă instituțiile, pentru că oile în staul sunt mulse, tunse, în așteptarea de a fi sacrificate în Templu… La acest fapt făcea aluzie Ioan, căci „staul” și „curtea Templului” este același cuvânt… Și acolo erau oile, iar Isus vorbea acolo…
Isus e păstorul care are și alte oi, care nu sunt din acest staul, adică există multe staule în întreaga lume. Și pe toate trebuie să le scoată afară și să alcătuiască o singură turmă…
Turma e liberă, e la pășune, pe pășunea vieții, și o conduce Mielul, nu lupul, și nici păstorul stăpân, ci Mielul care și-a dat viața pentru oi…
16. Isus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona [Ioan], Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Isus lui: Păstoreşte oile Mele.
Simone, fiul lui Iona [Ioan]… E ciudat că vorbește de Ioan…
Lasă de o parte „mai mult decât aceștia”, dar din nou folosește cuvântul „agapao”, Mă iubești? Știi să-ți dai viața pentru Mine?
Din nou Petru Îi răspunde: „Da, Doamne, Tu știi că sunt prietenul Tău”… Petru Îi dă același răspuns, căci „A-mi da viața pentru Tine” este cu totul altceva, căci „Tu ți-ai dat viața pentru mine”, dar eu Îți sunt prieten…
17. Isus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Isus i-a zis: Paşte oile Mele.
A treia oară Isus îl întreabă: „Simone… atunci Îmi ești prieten?”
Petru s-a întristat căci și-a amintit că s-a lepădat de Isus de trei ori… Apoi e important ca Petru să înțeleagă un lucru: că el, Petru, poate să pască oile fix pentru că s-a lepădat; pentru că el este o oaie pierdută care a fost găsită, pentru că înțelege că Mielul Și-a dat viața pentru el… Atunci Petru nu va fi păstorul care mulge oile, le tunde și le măcelărește/sacrifică/taie… ci va fi păstorul care dispune, expune și-și depune viața sa pentru oi, și care le iubește așa cum le iubește Domnul…
Și trebuie să ia/îndepărteze de la Petru această întristare, care este egoismul său învins…
Petru este mărturisitorul credinței, dar ce este credința?
Este faptul de a ști că Isus mă iubește și mă mântuiește… Aceasta este credința!!!
Nu există alte credințe, ci faptul că „M-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”.
Aici avem descris botezul lui Petru. Și încă trebuie să iasă la iveală ultima umbră, faptul că ar vrea să fie grozav el și să se salveze pe el și pe alții… Așa cum vrem noi toți… Petru ne reprezintă cu succes…
18. Adevărat, adevărat zic ţie: Dacă erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti.
Stai liniștit, fă-ți mofturile până la sfârșit, apoi și tu vei îmbătrâni, și „altul te va încinge cu haina”, adică îți va da haina Domnului, adică te vor întemnița și te vor ucide și te vor duce unde nu vrei…
19. Iar aceasta a zis-o însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu. Şi spunând aceasta, i-a zis: urmează-Mă.
Altfel spus, și Petru va sfârși la fel ca Isus, pe cruce… Și el va ști să-și dea viața, dar nu în baza voinței sale după putere, ci „atunci când nu va vrea”, și „când va fi bătrân”, când un altul îl va îmbrăca și-l va conduce unde el nu vrea… Un altul îi va da putere lui Petru să fie ca Domnul său… Pentru că a-și da viața este un dar de har, nu este prezumția ta de a-ți da viața…
Nu Petru, ci Toma se luptă cu moartea, el e „erou”, dar care disprețuiește viața și nici nu crede în înviere, el e un necredincios… el crede că singurul destin al omului este moartea și e nevoie să trăiască eroic aceste câteva „clipe” ale vieții pe pământ, precum un leu…
Şi spunând aceasta, i-a zis: urmează-Mă.
Aici avem adevărata chemare a lui Petru, atunci când Petru este ajutat să se cunoască pe sine, să cunoască greșeala sa, dar cu pace, adică să recunoască acele lepădări de Isus ca fiind locul mântuirii sale și al fidelității absolute a lui Dumnezeu care-i garantează (prin Isus) că și el va sfârși ca Isus, tocmai atunci când nu va vrea.
S-ar părea că istoria se încheie aici, însă avem o scenă nouă…
Petru se întoarce și vede că-l urmează ucenicul pe care Isus îl iubea…
20. Dar întorcându-se, Petru a văzut venind după el pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care la Cină s-a rezemat de pieptul Lui şi I-a zis: Doamne, cine este cel ce Te va vinde?
Petru se întoarce și vede că-l urmează ucenicul pe care Isus îl iubea…
Isus îi spune să-L urmeze în iubire. Atunci Petru se informează… Să nu uităm că Ioan i-a spus lui Petru că era Domnul la țărm…
21. Pe acesta deci, văzându-l, Petru a zis lui Isus: Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?
Ce să fac? Trebuie să-l urmez pe acest ucenic, pentru că el a înțeles totul? Ori trebuie să mi-l subordonez?
Răspunsul e frumos, căci mai înainte l-a întrebat pe Petru dacă-L iubește… Deci și Petru devine ca ucenicul iubit, pentru că știe că e iubit gratuit… De aceea poate fi Păstor.
Dar chiar dacă el va fi Păstor, întotdeauna va fi un altul care nu-l urmează pe el, pe Petru… Petru se întreabă: „Ce să fac, să-l urmez pe el?”…
Ce va fi cu el?
Atunci Isus îi răspunde…
22. Zis-a Isus lui: Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează-Mă.
El, acest alt ucenic, va exista mereu, până la a doua venire a Domnului… Dar tu? Altfel spus, tu, Petre, ai un rol, însă acesta are ceva mult mai mult… Iubirea este cea care rămâne în veci. Încă n-ai înțeles?
Tu urmează-Mă pe Mine, nu pe el… Și urmându-Mă pe Mine, tu devii ca el… Dar nu-l reduce pe el la realitatea ta… Pentru că foarte ușor, tu având instituția, riști să tai capul tuturor.
Iubirea e delicată, e fină…
Tu urmează-Mă pe Mine!!!
23. De aceea a ieşit cuvântul acesta între fraţi, că ucenicul acela nu va muri; dar Isus nu i-a spus că nu va muri ci: dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?
Ce semnifică dincolo de metaforă?
Că fiecare instituție are un sfârșit… Chiar și credința și speranța vor sfârși, dar iubirea nu se va sfârși niciodată. E singurul lucru care rămâne… Izvorul și scopul a toate este iubirea…
Se spune că în mormântul din Efes este îngropat un om viu, căci din când în când mormântul se ridică și se lasă în jos: sunt fenomene vulcanice…
În orice caz, e adevărat că iubirea e veșnică și niciodată nu moare…
Urmează concluzia în care ni se spune ce face comunitatea din Efes:
24. Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea, şi ştim că mărturia lui e adevărată [de aici rezultă că nu Ioan scrie cap. 21, ci comunitatea, „ca voi să credeți”, și care a devenit „noi”, „noi ştim că mărturia lui e adevărată”. A devenit comunitatea care este „noi” și care trăiește ceea ce el a trăit, și e adevărată mărturia lui. Apoi urmează concluzia în care se spun mai multe decât în concluzia de la cap. 20].
25. Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Isus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.
Ce înseamnă?
Că întregul univers este Scriptura lui Dumnezeu, pentru că l-a creat Dumnezeu, l-a creat din iubire, iar noi trebuie să știm citi de acum întregul univers ca fiind semn de iubire… Și, prin urmare, să facem Euharistie pentru creație; să-L contemplăm pe Dumnezeu în toate lucrurile… Numai atunci am înțeles câte ceva din Evanghelie.
Dumnezeu lucrează în toți și în toate… Nici măcar întreaga lume n-ar cuprinde toate semnele pe care le-a făcut…
De ce?
Pentru că toate sunt semnul iubirii lui Dumnezeu pentru noi…
Toate le-a creat El, Prin Fiul, în Fiul, cu Fiul… Ne-a dat sângele Fiului pentru a răscumpăra totul… Prin urmare, să avem această viziune… Adică, așa cum ne îndeamnă sf. Ignațiu de Loyola, să contemplăm totul cu iubire, adică să contemplăm pentru a dobândi iubirea e nevoie să privim felul în care Dumnezeu este prezent în toate lucrurile, în slujirea omului… Toate sunt Cuvântul lui Dumnezeu: depinde de noi să recunoaștem acest adevăr…
Și ministerul preoțesc e invitat să-L contemple pe Dumnezeu prezent în lucruri, în persoane: în lucruri, spre exemplu într-un apus frumos de soare, este ușor, dar să-L contemplăm pe Dumnezeu prezent într-un frate nemernic, e mai greu…
Adevărul este că întreaga istorie deja este sacră, este Euharistie…
E splendidă această sinteză a întregii istorii a Bisericii și a universului și-i modelul misiunii noastre, al felului nostru de a fi Biserică, și al raportului dintre instituție și carismă, și al unei vederi ample: că întreaga lume nu este îndeajuns să cuprindă toate semnele făcute de Isus… Și toate pe lume sunt semn… Nu pot fi scrise semnele, căci în toate cărțile din lume nu încap… Nu încap să fie scrise… Apoi semnul e mult mai mare decât ceea ce scrii… Dacă scrii București, scrisul e mic, dar Bucureștiul e puțin mai mare… Și Bucureștiul e un semn…
Să-I cerem Domnului ochiul curat ca să vedem că El a creat totul din iubire, nu disprețuiește niciuna dintre creaturile Sale, e îndrăgostit lulea (nebunește) de fiecare om. Și așteaptă ca noi să recunoaștem iubirea Sa, să-i mulțumim și să ne unim cu toți și cu El…
E frumoasă o asemenea viziune a Bisericii…
Domnul să ne ajute să o înțelegem mereu tot mai mult…
Sursa: «https://www.gesuiti-villapizzone.it/sito/atti.html»
Traducător: p. Mihai Tegzeș
Corector: Cecilia Frațilă
