În Evanghelia după Ioan, în fiecare cuvânt răsună toate cuvintele rostite anterior, în special în partea finală, ca o muzică…
Evanghelia după Ioan se cântă în sens invers, de la sfârșit la început, căci Ioan deja privește de la început crucea ca fiind slavă, și-i precum aria lui Mozart care, indiferent dacă o cânți de la început la sfârșit ori de la sfârșit la început, este perfectă…
Acum ne vom opri asupra altor trei scene…
Am văzut că „din acel ceas”…
„Ceasul” începe încă de la începutul Evangheliei, căci în cap. al II-lea scrie: „A sosit ceasul. Era maica”… În textul nostru avem „maica, femeia”, aici se naște biserica și vedem că aici este creată lumea nouă, căci „din acel ceas” toate sunt noi, pentru că pe pământ există Maria și ucenicul iubit, care reprezintă moștenirea lui Isus…
Maria ca „femeie” reprezintă Israelul, mireasa lui Mesia; ca „maică a noastră”, Maria reprezintă Biserica ce adună întreaga moștenire a Fiului, pentru că evanghelistul Ioan, care este cel care se naște ca om nou, ucenicul iubit, o are ca maică „iată fiul tău”, adică Ioan este identic cu Isus… Așadar, în acest loc avem noua pereche originară, noua creație…
Această creație nouă a fost creată de moartea lui Isus, pentru că prin moartea Sa – când un om moare, moare pentru sine și rupe legăturile cu toți – Isus înfăptuiește comuniunea între toți și creează lumea nouă… Aceasta este puterea lui Dumnezeu care a intrat în toate morțile noastre dându-le viață…
Cuvântul lui Dumnezeu care a intrat în haosul originar și a creat lumea, acum intră în haosul pe care l-am creat noi prin păcat, moarte și cruce, intră/coboară în fiecare abis până dincolo de Iad și toate le umple cu slava lui Dumnezeu pe care niciodată n-am fi văzut-o în acest fel dacă n-ar fi existat păcatul: „Unde s-a înmulțit păcatul, a sporit și mai mult harul”… În păcat, Dumnezeu Se revelează în totalitatea Sa…
Din acel ceas toate sunt diferite…
Ioan o ia ca proprietate a sa pe Maica lui Isus, Maică ce reprezintă Israelul și Biserica… Altfel spus, noi suntem fiii lui Israel, care este femeia care ne-a generat/născut; chiar dacă ne tragem din păgâni, suntem fii și toți ne-am născut la picioarele crucii (Acolo s-au născut toate popoarele pământului, cf. Ps. 87, adică la picioarele crucii); și este generarea omului nou…
Imediat după urmează trei scene…
Citim prima scenă In 19, 28-30
28. După aceea, ştiind Isus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete.
29. Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui.
30. Deci după ce a luat oţetul, Isus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.
„După aceea”, acest cuvânt evanghelistul îl folosește încă de două ori: imediat după nunta din Cana și înainte de învierea lui lazăr…
„Știind [este conștiința sa] Isus că toate s-au săvârşit [s-au împlinit] acum”…
În acest loc evanghelistul nu folosește cuvântul „a împlini”, ci acel termen pe care l-a folosit când a spus: „I-a iubit pe ai Săi până la sfârșit”… însemnând nu numai că s-a împlinit, ci și că a ajuns la extremitate, dincolo de orice extremitate… Și a mers dincolo de orice limită, căci ce este dincolo de iubire? Există numai iubire… Și iubirea niciodată n-are sfârșit…
Și de patru ori folosește acest cuvânt… În ceea ce s-a întâmplat: de a o dărui pe Maica sa, deci în loc să se gândească la moartea Sa, s-a gândit la cine trăiește; s-a gândit să împace/unească în Sine întreaga omenire, aducând pe pământ iubirea iubitoare și iubirea iubită, tocmai datorită morții Sale… În acest loc întreaga creație este împlinită… Este același cuvânt care se folosește de două ori în Gen. 2 la v. 1-2, când Dumnezeu a creat lumea „Împlinind întreaga lume”, scrie la v. 1, iar la v. 2 scrie: „împlinindu-l, în sfârșit s-a odihnit”, sâmbăta… Este împlinirea creației…
Totul este sub semnul plinătății, al plinătății iubirii. „I-a iubit dincolo de orice limită”. Aceasta este plinătatea lui Dumnezeu, care este totul în toți, și-i o plinătate care se revarsă la infinit, căci niciodată nu se sfârșește…
E interesant, căci fiecare lucru a ajuns deja dincolo de orice împlinire: „Toate sunt umplute de Dumnezeu și Dumnezeu este plinătatea tuturor”…
Ca să se împlinească Scriptura
Este singura dată când folosește același cuvânt și pentru Scriptură, căci în general folosește cuvântul plereo, ca să se umple Scriptura, să se adeverească, împlinească. În versetul nostru folosește același cuvânt pentru ca și Scriptura să fie terminată, infinită. Aici atinge vârful, culmea întregii Scripturi, deci nu doar a unui singur verset…
Și Isus spune: „Mi-e sete”.
Unde avem acest cuvânt? „Femeie, dă-mi să beau”.
Acum știm care este setea pe care Isus o avea: era cea de a ne da Spiritul Său…
Setea lui Dumnezeu care este Iubire este cea de a ne da nouă Spiritul iubirii pentru ca și noi să putem iubi și, astfel, să devenim ca El.
Setea este nevoia fundamentală a omului, mai mare decât foamea… Fără să bea, omul nu poate trăi. Iar apa este simbolul vieții.
Şi era acolo un vas
Este singura dată când avem acest cuvânt în Evanghelia după Ioan. Și apostolul Pavel este numit „vas ales” în FA; și cel care cobora din cer într-un cearșaf era un vas.
Vasul este un simbol feminin, este uterul matern și reprezintă universul; mai mult, Îl reprezintă pe Dumnezeu care conține/cuprinde totul…
De fapt, cuvântul Dumnezeu este cer, care este acest vas/recipient universal.
Recipientul nostru este plin… Și aici avem același cuvânt, dar nu cu cuvântul telos, ci cu cuvântul a umple… E umplut cu oțet…
Altfel spus, tot acest univers zăcea acolo plin cu oțet…
Oțetul este acid, viață acidă; oțetul este vinul stricat… Vinul este simbolul iubirii. Iubirea care se strică devine oțet… După cum vinul corespunde iubirii, tot astfel ura corespunde oțetului…
Va cita versetul „Mi-au dat oțet” al urii lor…
El, care ne-a iubit până la limita extremă. Ce-i rămâne de făcut acum, când totul este împlinit, ca să se împlinească toată Scriptura?
Dacă tot universul este un vas de oțet, pentru că toți am păcătuit, și dacă toată creația este supusă stricăciunii din cauza omului care a folosit-o rău, acum există și un burete plin de oțet. Fiecare dintre noi este un mic burete plin de oțet… În ființa noastră de creaturi, în slăbiciunea noastră, suntem ca toți ceilalți…
Punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet
Trestia de isop folosea pentru aspersiunea sângelui, pentru binecuvântări… „Isopul” este un impersonal la plural, adică îl desemnează pe fiecare dintre noi…
Au dus oțetul la gura Lui
Ce fel de sete avea Isus?
Cea de a bea tot răul nostru, de a ne curăța (dezintoxica) de tot răul nostru…
Dacă toți comitem răul care există și dacă niciunul nu-l învinge luându-l asupra sa, ci fiecare răspunde răului cu rău, răul se multiplică…
În Isus se oprește tot răul. Isus bea tot oțetul, toate morțile noastre, tot păcatul nostru: El este Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii și-Și dă viața pentru noi.
Dacă în timpul vieții ne-a dat hrană și îmbrăcăminte, murind, El devine hrană și îmbrăcăminte…
El spune: „Mi-e sete”.
Atunci fiecare dintre noi Îi oferă această băutură…
Deci după ce a luat oţetul
Cuvântul grec exprimă faptul că Isus „a primit/acceptat” oțetul…
De patru ori se repetă cuvintele perfecțiunea, împlinirea, plinătatea oțetului, iar setea Sa este potolită de oțetul nostru…
Iar după ce l-a băut, și-a plecat capul și și-a dat spiritul…
Iar la picioarele CRUCII, dedesubtul Său, stăteau Maria, ucenicul iubit, femeile, cei patru soldați, tot universul reprezentat de cei doisprezece, adică era prezentă întreaga lume a păcatului, era întreaga omenire asupra căreia Dumnezeu își pleacă capul Său… Omenirea pe care din veac stătea să o privească, pentru a interveni, așa cum o mamă se pleacă asupra pruncului ei…
Și în acel loc și climat Își dă viața Sa… Cuvântul grec folosit „paredoken” este același folosit și-n cazul trădării/vinderii lui Iuda: a da, a preda… Așa cum noi L-am dat morții, așa cum Iuda L-a dat preoților, așa cum preoții L-au dat lui Pilat, așa cum Pilat L-a dat crucii… Ce face Isus în toate aceste trădări succesive? Ne dă, în locul oțetului viața Sa, Spiritul vieții… Spiritul lui Dumnezeu, Cel ce plutea peste ape la începutul creației și care a făcut lumea nouă… E acel Spirit din Apoc. 21,5, unde scrie că Spiritul Său face noi toate lucrurile: „Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate”. Este Spiritul lui Mesia din Is. 11,1 ș.u; Is. 61,1ș.u.; este acel Spirit din Iezechiel 37,1-9 care învie oasele seci, toate oasele devin vii, adică renaște poporul nou… Este Spiritul din Iezechiel 36,24-27: „De aceea vă voi scoate dintre neamuri şi din toate ţările vă voi aduna şi vă voi aduce în pământul vostru. Şi vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţi. Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Spiritul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele”.
Este Spiritul noii alianțe, când toți Îl vom cunoaște pe Domnul…
Întorcându-ne la Evanghelia după Ioan, care este Evanghelia Spiritului, am putea cerceta toate locurile în care apare Spiritul… Și-i frumos, căci în ceea ce Isus ne dă este cuprins tot ceea ce s-a întâmplat: de la prima întâlnire avută cu Nicodim, care dorea să se nască… Cum poate un om să se nască de sus?
Ceea ce se naște din trup, trup este; ceea ce se naște din Spirit, Spirit este… Apoi este acel Spirit din dialogul cu samariteana: „Îl vor adora pe Tatăl în Spirit și adevăr”… Iar spiritul adevărului este Spiritul Fiului; adevărul care ne face liberi, ne restituie identitatea noastră… Sau în In 7,37 când Isus spune: „Cui îi este sete să vină la Mine, din sânul său vor curge râuri de apă vie”… În In 16,7-14 Isus spune:
„Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine [în Fiul. Păcatul este a nu-L cunoaște pe Tatăl ca Tată, adică a nu fi fii]; de dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea [căci lucrul drept este ca Eu să merg la Tatăl, pentru că vin de la Tatăl, în timp ce noi toți suntem nedrepți pentru că venim de la Tatăl, dar nu mergem la Tatăl]; și de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat [Spiritul Sfânt este înfrângerea spiritului rău care a luat locul lui Dumnezeu, adică al iubirii. De fapt, egoismul domină lumea]. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Spiritul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti [traducerea corectă este: vă va vesti lucrurile care se întâmplă în prezent, nu cele viitoare, căci pe cele viitoare ni le inventăm noi… Dumnezeu niciodată nu face profeții. Profețiile sunt tâmpenii; și nici profeții nu fac profeții. Când don Milani spunea ce se va întâmpla în viitor, făcea o profeție nu pentru că vedea viitorul, ci pentru că vedea prezentul, ceea ce facem acum, iar din ceea ce faci în prezent e clar ce urmează în viitor… Și în zilele noastre, dacă citim ce se întâmplă în prezent, e clar ce urmează în viitor. Altfel spus, profetul nu vede viitorul, ci vede prezentul… În timp ce noi nu vedem prezentul, ci proiectăm asupra prezentului delirurile noastre de control și de putere. Noi nu vedem realitatea. Ochii noștri sunt posedați: noi nu-l vedem pe aproapele, ci în aproapele văd numai ceea ce mă interesează pe mine, spre exemplu, dacă aproapele îmi este sau nu de folos, dar nu mă interesează faptul că aproapele este fiul lui Dumnezeu și că ar putea fi cel mai mare dintre oamenii de pe pământ, dacă este primit… căci după părerea mea, după cum îl privesc cu ochii mei, n-are nicio valoare… A fi profet înseamnă a privi realitatea cu ochii lui Dumnezeu… Să ni se deschidă ochii, căci răul nostru este cel de a nu vedea realitatea, ci dorințele noastre cu privire la realitate… Dar dorințele noastre comune sunt mereu aceleași: avem dorința dezordonată de a poseda, de a obține puterea și de a apărea bine. Nu sunt originale, căci toți le avem. Și Isus a avut aceste ispite. În măsura în care deschidem ochii în Spirit adevărului și avem Spiritul Fiului care-i iubește pe toți, atunci este răscumpărată întreaga creație. Pentru că ochiul nostru are puterea de a urâți toate lucrurile – dacă privești urât o persoană, ea te privește urât, dar dacă o privești frumos și ea te privește frumos]. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti”…
Este importantă să privim realitatea cu ochiul lui Dumnezeu…
O albină în mijlocul gunoaielor privea și se așeza pe singura floare care era acolo… Acesta este ochiul lui Dumnezeu… În schimb, într-o grădină plină cu flori, știm că o muscă se așază pe bălegar… Noi avem ochiul muștei… Să căutăm să avem ochiul lui Dumnezeu care vede și face bune toate lucrurile… Pentru că lucrurile sunt așa cum le vezi, le privești, pentru că tu te comporți în consecință (în funcție de cum privești)…
Isus Și-a dat Spiritul, viața Sa…
Să trecem la a doua scenă…
S-ar părea că totul s-a sfârșit, dar încă nu se termină, pentru că avem un nou început…
Se citește In 19, 31-37
31. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice.
32. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el.
33. Dar venind la Isus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele.
34. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.
35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.
36. Căci s-au făcut acestea ca să se împlinească Scriptura: „Nu I se va zdrobi nici un os”.
37. Şi iarăşi altă Scriptură zice: „Vor privi la Acela pe care L-au împuns”.
Versetele încep cu Paștele, care era în următoarea zi, ca să nu rămână trupurile [traducerea este: ca să nu fie expuse trupurile]… Prin cuvântul „trupurile” Isus este identificat cu ceilalți doi tâlhari, căci scrie „trupurile”…
În acest punct întruparea Domnului este desăvârșită… Isus este solidar cu toți: toți suntem trup… Ori viu, ori mort, și în medie suntem mai mult moți decât vii, și, cu certitudine, la urmă toți vom fi morți… Când suntem vii, toți ne deosebim, dar când murim, toți suntem egali, la fel… Și, nemaiputând să avem delirurile noastre, devenim umani… Căci uman derivă din humus. Devenim pământ. Știm cine/ce suntem… Dar cunoaștem acest adevăr, că suntem pământ. Dar numai cine are spiritul cunoaște acest adevăr… Cine n-are spiritul, nu știe că este pământ…
Căci era mare ziua sâmbetei aceleia
Se subliniază mărimea acelei zile…
Iudeii au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor
Pentru că pe cruce un om putea rezista mai multe zile… depinde câtă putere are; și cu cât are o putere mai mare, cu atât suferă mai mult… Cu cât are mai puțină putere, moare mai repede…
Isus, după toate câte I s-au întâmplat: sudoarea de sânge, biciuirea, încoronarea cu spini, deja era mort…
Astfel ei le-au zdrobit picioarele celor doi tâlhari, dar când au ajuns la Isus au spus: „E zadarnic să-i zdrobim fluiere picioarelor. Dar atunci ce să-i facem?”
Unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui
Isus spusese că Îi este sete.
Și îndată a ieşit sânge şi apă.
„Îndată”, imediat a ieșit din El sânge și apă… Isus era acolo și aștepta să fie împuns și să ne dea imediat sânge și apă…
„Sângele” e simbolul morții, căci tu îl vezi numai când este vărsat…
„Apa” este simbolul vieții, al Spiritului… Și aici înseamnă o viață mai tare decât moartea…
În Evanghelie, Ioan afirmă mereu că este un „semn”, iar el mărturisește semnul, apoi ne spune semnificația semnului, slava…
Însă aici, acesta nu este un semn, și mărturisește de trei ori acest „lucru”… Altfel spus, „sângele și apa” – care ies dintr-o rană, care e o scenă de naștere – nu sunt un semn, ci este realitatea întregii Evanghelii: noi venim/noi ne naștem din rana iubirii lui Dumnezeu… După cum Eva a fost făcută din rana iubirii lui Adam, tot astfel noi ne naștem din rana iubirii lui Dumnezeu. Și văzând acea împunsătură, vedem cine este Dumnezeu și cine suntem noi, adică de unde venim…
Asta este totul! Isus n-avea altceva să ne spună decât să ne introducă în acest loc în care ne-am născut…
Bătrânul Nicodim a întrebat: „Cum poate intra un om în pântecele maicii sale”… Din textul nostru vedem cum poate: putem intra în această rană a iubirii lui Dumnezeu care îmbrățișează universul, care ne generează la viața nouă: este scena de naștere a creației și a miresei…
Tocmai aici se naște mireasa, adică Biserica, umanitatea care-L iubește pe Domnul cu toată inima, așa cum este iubită cu toată inima…
Aluziile la „apă” și „sânge” le aflăm în Zah. 12-14; în 12,10 scrie: „Atunci voi vărsa peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duh de milostivire şi de rugăciune, şi îşi vor aţinti privirile înspre Mine, pe Care ei L-au străpuns şi vor face plângere asupra Lui, cum se face pentru un fiu unul–născut şi-L vor jeli ca pe cel întâi născut”.
În Zah. 14,6-9 scrie:
„6. În vremea aceea nu va mai fi lumină, ci frig şi ger.
7. Va fi o [singură] zi deosebită pe care Domnul singur o ştie; nu va fi nici zi şi nici noapte, ci în vremea serii va fi lumină.
8. Iar în ziua aceea vor izvorî din Ierusalim ape vii: jumătate se vor îndrepta către marea cea de la răsărit, iar cealaltă jumătate către marea cea de la apus. Şi aşa va fi şi vara şi iarna.
9. Şi va fi Domnul Împărat peste tot pământul; în vremea aceea va fi Domnul unul singur şi tot aşa şi numele Său unul singur”.
O [singură] zi, ar fi „ziua unu”, după cum și în cazul Creației nu se spune „prima zi”, ci „ziua unu” care înseamnă că le cuprinde pe toate… Este singura zi și spre seară va străluci lumina… Adică la v. 7 este vorba despre ziua fără apus și nu va mai fi nici zi și nici noapte.
În Iez. 47 acest râu îl extinde la infinit, căci face bune toate apele amare și înmulțește viața pe tot pământul…
Și iată ținta, linia de sosire: Şi va fi Domnul Împărat peste tot pământul; în vremea aceea va fi Domnul unul singur şi tot aşa şi numele Său unul singur…
„Unul singur”, nu unic și nu numai El, pentru că El va fi toate în toți; va atinge unitatea Sa… Pentru că de acum este prezent în toți, așa cum toți sunt prezenți în El, pentru că toți suntem în Dumnezeu, căci dacă nu, suntem în nimic…
Tot așa, Dumnezeu deja este în toți grație celor care-L contemplă și-L iubesc așa cum El îi iubește…
Atunci și Dumnezeu este fericit… Căci Dumnezeu este iubire, dar dacă nu-i iubit, moare de nefericire…
Iar acum întreaga creație se poate întoarce la Dumnezeu… Și-i învins prințul acestei lumi care Îl înlocuise pe Dumnezeu, cel ce ne dădea imaginea rea despre Dumnezeu, care ne împiedica să ne iubim unii pe alții și să-L iubim pe El…
Atunci Dumnezeu va fi unul și numai numele Său singur…
v. 35. Şi cel ce a văzut a mărturisit
Dacă de obicei se spune numai o singură dată… iar apoi se spune că „au văzut semnul și au înțeles slava Sa”… În versetul nostru nu avem nimic altceva pentru că fix ceea ce vezi mărturisești, pentru că totul este cuprins în ceea ce vezi: de acum, aici, Îl vezi pe Dumnezeu, prin această rană a iubirii, din care „a ieşit sânge şi apă”, adică mă nasc eu din această iubire și tot universul…
Dumnezeu le-a creat pe toate din iubire, și pentru ca toate să poată răspunde acestei iubiri, prin intermediul omului care este „liturgul” creației, cel care face Euharistie asupra creației, re-conduce toată creația la Dumnezeu… Fapt pentru care Dumnezeu este unul.
Cel ce a văzut a mărturisit, spune o dată. Dar pentru că n-am înțeles, continuă: şi mărturia lui e adevărată;dar pentru că încă n-am înțeles, continuă şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.
Repetă același lucru de trei ori… Dar ce repetă? Căci nu mai este niciun semn… Deci, ce mărturisește? Întreaga Evanghelie vrea să mărturisească această rană a iubirii. Și aici trebuie să privim…
De fapt, continuă: ca voi să credeți.
Cum pot să cred? Acum ne explică:
36. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: „Nu I se va zdrobi niciun os”.
37. Şi iarăşi altă Scriptură zice: „Vor privi la Acela pe care L-au împuns”.
Dacă noi privim în această împunsătură a lui Dumnezeu, credem cine este Dumnezeu, știm cine este Dumnezeu și știm și cine suntem noi…
Lui Toma, Isus îi spune: „Pune mâna ta în această împunsătură”, ba mai mult, intră în aceste răni care ne nasc…
Ca să se împlinească Scriptura: „Nu I se va zdrobi niciun os”. Este un citat din Ps. 33, 19, care vorbește despre mielul de Paște…
„Vor privi la Acela pe care L-au împuns”, vorbește de Iosia (cf. 4 Regi 22) care este singurul rege drept despre care se vorbește în toată Biblia, care n-a făcut nedreptăți, despre care se spune că nimeni n-a fost ca el, dar numai o singură dată, când Egiptul vrea să atace Siria se gândește să împiedice oastea lui faraon… Adevărul e că faraonul a fost sfătuit de Dumnezeu să treacă prin Israel… Cine știe de ce? Atunci îl duc la Ierusalim unde va muri… Și tot Ierusalimul vede acest rege drept care este împuns… Singurul drept, care sfârșește rău dintre toți regii…
Urmează cea de a treia scenă…
38. După acestea sif din Arimateea, fiind ucenic al lui Isus, dar
într-ascuns, de frica iudeilor [după moartea lui Isus și oamenii prind curaj, mai înainte numai femeile erau curajoase; e adevărat că se nasc și bărbații, căci dacă se simt iubiți, devin umani. Iar dacă nu se simt iubiți, au delirurile lor după putere. Și femeile sunt egale cu bărbații sub acest aspect, dar femeia, după ce naște un fiu, nu mai are niciun delir după putere, ci este numai duioșie și se consumă pentru fiul ei. Și Dumnezeu este așa… Și bărbații devin umani înaintea morții. De fapt, acești bărbați fac munca femeilor: se îngrijesc de cel mort], a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Isus. Şi Pilat i-a dat voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui.
39. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe.
40. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei.
41. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat.
42. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Isus, pentru că mormântul era aproape.
Deci a venit şi a ridicat trupul Lui. În sinoptici se spune că, așteptând Împărăția lui Dumnezeu, obține Trupul lui Isus.
Ce este Împărăția lui Dumnezeu?
Este sămânța care moare sub pământ…
Evanghelistul Ioan, în 12,24, scrie după învierea lui Lazăr: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”.
Trupul lui Isus este sămânța vitală a lui Dumnezeu care reînnoiește întreaga lume… Iar acum coboară în mormânt, care este pântecele maicii pământ care ne generează pe toți pentru moarte (muritori). Și aici Isus întâlnește tot universul: toți cei care au murit înainte de noi… Dar întâlnește numai oamenii, căci pe animale le îngropăm noi, pentru că am devenit puțin umani și cu animalele, dar numai cu ele am devenit umani… Însă niciun animal nu îngroapă un alt animal… Ci altele îl mănâncă: este curățenia naturală…
Mormântul este primul semn al umanității.
Cuvintele „sema” care înseamnă semn și „soma” care înseamnă trup au aceeași origine, adică semnificație. Sema era movila care indica faptul că sub ea era un om mort… Pentru că omul își amintește de morții săi, dar își amintește și că el va muri, iar movila este semnul conștiinței omului…
Cuvintele moarte, memorie și mormânt, în limba greacă au aceeași rădăcină… Omul este memorie a morții. Și din această cauză toate câte le face, le face pentru a se salva de moarte… Din această cauză avem cultura… La ce folosește știința? Pentru a lungi viața omului și a amâna moartea…
La ce folosesc filozofiile?
Ca să interpreteze moartea…
La ce folosesc teologia și religiile?
Ca să aibă câtuși de puțin controlul asupra morții și al lui Dumnezeu…
La ce folosește arta?
Pentru a transforma aceste câteva zile care ne rămân într-o viață frumoasă și pentru a interpreta ce semnificație are restul vieții…
Căci dacă tu ești conștient de limita ta, înseamnă că deja ești dincolo de limită… Conștiința morții este semn al transcendenței omului; al faptului că omul este creat pentru viață…
Toată cultura este o mașină de imortalitate care merge împotriva morții, dar este învinsă încă de la bun început…
Pentru noi, moartea a intrat în lume nu pentru că a creat-o Dumnezeu. Dumnezeu n-a creat moartea. El ne-a făcut limitați… Dacă n-am fi fost creați limitați, într-o sală mare, un singur om ar ocupa toate scaunele, ori ar ocupa tot orașul, ori un singur om ar ocupa tot universul, adică nici omul, nici universul n-ar exista …
Adevărul este că limitele noastre ne ajută să existăm…
Moartea a intrat în lume pentru că noi nu acceptăm limitele noastre.
Nu mă accept pe mine în limita mea. Limita mea este locul apărării de celălalt. Încă de la început au folosit frunzele de smochin. Erau doi: soț și soție, dar se ascundeau unul de celălalt… De ce?
Căci niciunul nu accepta limita, pentru că a fi bărbat sau a fi femeie este o limită… Singurul lucru pe care trebuia să și-l ascundă era limita proprie, pentru că limita este semn că eu nu sunt tu, tu nu ești eu, atunci tu vrei să-mi furi mie ceea ce am eu și viceversa… Astfel întreaga limită devine loc de ascundere și de agresiune reciprocă și aici intră moartea.
Dacă limita e loc de comuniune – suntem chip al lui Dumnezeu – se naște darul de sine, se naște viața…
Isus face din limita extremă a omului – mormântul – cea mai universală comuniune.
Vom vedea felul în care este descris mormântul…
39. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea [adică la începutul Evangheliei. Acum vine la lumină…În sfârșit, și acest bătrân se naște. Se naște la viață. A înțeles ce înseamnă a se naște de sus.], aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe.
Nicodim vine aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe.
O sută de litre echivalează cu 33 kilograme de mir.. .
Smirna și aloea sunt hainele mirelui, cf. Ps. 44,10: „Smirna şi aloea îmbălsămează veşmintele Tale”… Mai mult, numele mirelui în Cântarea Cântărilor este „Periniţă de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei” (1,12). Pentru că mirul, parfumul este cel mai frumos simbol: este dar de sine, este plăcut și bucură, și este numele lui Dumnezeu…
„Numele” în limba ebraică este șem, iar „mir”, șemen. De fapt, în Cântarea Cântărilor scrie: Numele Tău este mir… În Cântarea Cântărilor niciodată nu apare numele lui Dumnezeu decât numai în adăugirea de la sfârșit, iar în locul numelui lui Dumnezeu găsim „dodi”, care înseamnă Iubitul, apoi și iubita este numită dodi… Iar suma celor doi dodi ne dă numărul numelui lui Ihwh… Pentru că numele lui Dumnezeu care este iubire – prezența lui Dumnezeu – există acolo unde este iubit…
Ce fac?
40. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei.
Precum este obiceiul de înmormântare la iudei… Dar acesta era obiceiul? Nimeni n-a vărsat vreodată „o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe”…
Să ținem minte (cont de) acest mir, căci este fundamental…
La v. 41 scrie: Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat.
Cuvântul „loc” prin excelență este Templul…
În toate orașele noastre avem templul, numit „fan”, și apoi avem „pro-fan”, cel ce stă în jurul Templului… Așadar, singurul loc este Templul, iar restul este ordonat în jurul acelui loc… Dacă nu, ar fi haos… Căci în Templu avem sărbătoarea, Liturghia, guvernul, legea, comuniunea cu Dumnezeu, comuniunea între frați. În Templu avem totul. Templul ordonează totul: este centrul cosmosului, este comuniunea noastră cu Dumnezeu care păstrează cordonul nostru ombilical cu el… …
Acum Templul este Calvarul, loc în care de acum toți suntem legați de/cu Dumnezeu…
Iar în locul unde a fost răstignit… Locul răstignirii este adevăratul Templu, e Templul distrus de noi… Ce găsim în acest loc?
Acum descoperim că se află „grădina”…
Era o grădină… Acum descoperim că acesta este pomul vieții, care e așezat din nou în centrul grădinii…
Și cine stă în pomul vieții – care, așa cum spune Cartea Apocalipsei, produce rod de douăsprezece ori pe an, adică mereu – ce face mai întâi?
Și în grădină un mormânt nou
Căci noi am făcut din grădină un mormânt prin păcatul nostru, deci am creat moartea… Bine. În acel mormânt, care e moartea pe care am creat-o noi, intră Isus…
Iar acel mormânt este „nou”, „în care nu mai fusese nimeni îngropat”… Dar acum toți intrăm în acel mormânt…
Ce face Isus în acel mormânt, îi află/vizitează pe toți oamenii care sunt în mormânt…
Am lăsat de o parte un aspect, adică „Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme”, și nu scrie cu giulgiu, așa cum notează celelalte evanghelii, ci ar fi „cearșaf de in”. Practic, mormântul, cu 100 litre de mir, este camera nupțială… Mirele se odihnește după ce a împlinit/realizat lucrarea sa… Și poate spune: „În sfârșit sunt fericit, căci mi-am îndeplinit misiunea. Am revelat iubirea extremă. Acum sunt împlinit: acum am ajuns să mă unesc cu întreaga omenire, pentru că dincolo de abisul morții, nici El nu poate merge”. Și în moarte ce face? Îi întâlnește pe toți cei care au ajuns acolo, și toți cei care urmează să ajungă acolo… Aici Isus este în comuniune perfectă cu toate și cu toți.
Să ne amintim istoria lui Moise care nu dorea să moară, pentru că l-a văzut pe Dumnezeu…
La urmă, Dumnezeu îl trimite pe îngerul Mihail la Moise să-i spună: „Orice-mi vei cere îți voi da, numai să accepți să mori”.
Moise îi cere Domnului să-l sărute cu sărutarea gurii Sale. De fapt, Moise n-a murit, căci a avut sărutul lui Dumnezeu pe gura sa…
Mormântul lui Isus este sărutul lui Dumnezeu pe gura întregii omeniri, căci toți oamenii ajung în mormânt. Mormântul lui Isus este consumarea întregii iubiri a lui Dumnezeu care a intrat în fiecare nimic însuflețindu-l cu iubirea Sa.
Acest adevăr curăță moartea noastră de latura ei satanică, pentru că de acum moartea noastră înseamnă a intra în această cameră. Noi care eram sclavii fricii de moarte, ai diavolului care ne ținea sclavi, căci prin frica de moarte, diavolul ne făcea să lucrăm moartea din egoism… Acum diavolul este învins pentru că eu știu că viața mea vine de la Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu, la fel ca în cazul lui Isus.
Răul există, Isus l-a experimentat… Noi îl experimentăm mult mai puțin, căci de obicei, noi facem răul, iar răul care-l facem, de obicei îl îndură/duc alții…
Putem contempla aceste trei tablouri… Avem nevoie de veșnicie, dar cel puțin să începem…
Sursa: «https://www.gesuiti-villapizzone.it/sito/atti.html»
Traducător: p. Mihai Tegzeș
Corector: Cecilia Frațilă
